Scrisoarea numită uneori a lui
Barnaba, este o oimlie cum reiese din cuprinsul ei, şi din formulele de
adresare folosite fregvent: “fiilor şi fiicelor”, “fraţilor”, “copii”, “copii
ai dragostei şi ai păcii” etc. Textul grec s-a păstrat în Codex Sinaiticus
din sec. al IV-lea printre cărţile Noului Testament, după Apocalipsă, apoi în Codex
Hierosalimitanus, din 1056, descoprit de Bryennios în 1875 conţinând
această Scrisoare, Didahia şi prima Scrisoare a lui Clement şi, în fine, în Codex
Vaticanus graecus 859 din sec. XI, printre Scrisorile Sfântului Ignatie şi ale Sfântului Policarp. O
traducere latină a acestui text dateazădin sec. III.
Eusebiu
relevă că scrisoarea e atribuită lui Barnaba şi o aşează “printre apocrife,
între Apocalipsă şi Didahiile Apostolilor”. Ieronim notează că autorul
scrisorii e Barnaba din Cipru, zis şi
Iosif Levitul, dar că lucrarea se citeşte printre “scrierile apocrife”.
Lucrarea a mai fost menţionată cu respect şi de către Clement Alexandrinul care citează din ea şi e pomenită şi de către
Origen care o numeşte “Epistola Universală”. Critica a ajuns la concluzia că
autorul scrisorii nu poate fi Barnaba, însoţitorul Sfântului Apostol Pavel
întrucât el repudiază Vechiul Testament din care marele Apostol se făcuse ca un
pedagog şi întrucât consideră circumciderea sau tăierea împrejur ca o
înşelătorie diabolică. Textul scrisorii cuprinde uneori indicaţii de simpatie
pentru genosticism. Antipatia profundă faţă de Vechiul Testament şi
antisemitismul puternic al autorului nu puteau fi semne ale unui colaborator
misionar al Sfântului Apostol Pavel. Scrisoarea este scrisă după distrugerea
Ierusalimului şi a templului în timpul împătatului Adrian. Textul scrisorii
precizează: “Pentru că am făcut război, templul a fost distrus de către duşmani.
Acum înşişi slujitorii duşmanilor îl vor reclădi. Iarăşi s-a arătat că cetatea,
templul şi poporul Israel au fost trădaţi. Că e vorba de construirea templului
lui Jupiter de către Adrian la Ierusalim sau de cele întâmplate sub Barchohba,
lucrarea a fost scrisă după aceste evenimente, deci de cineva, cu mult mai
târziu decât limitele vieţii lui Barnaba.
Autorul
care e convins că “ştie multe pentru că Domnul l-a însoţit pe calea dreptaţii”
şi care iubeşte pe adresanţi “mai mult decât sufletul său”, pretinde că el nu
le vorbeşte ca învăţător, ci ca unul din ai lor şi că le va arăta unele lucruri
prin care el să se bucure de cele prezentate.
Scrisoarea
are două părţi: prima parte este una didactică sau dogmatică şi a doua morală.
Partea
I care a fost numită “o
antologie antiiudaică şi hristologică” urmăreşte să demonstreze semnificaţia
Vechiului Testament pentru înţelegerea creştinismului. Cu puţine excepţii,
lucrarea e o critică severă, uneori excesivă la adresa Legii Vechi,
interpretată aproape exclusiv alegoric. Autorul pleacă de la ideea că totul
trebuie gândit şi practicat în vederea mântuirii, care ne vine de la Dumnezeu
prin Fiul Său şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Condiţia internă a
sufletului pentru a primi mântuirea, este colaborarea purităţii religioase cu
înţelepciunea, înţelegerea, ştiinţa şi cunoaşterea.
În carte se pot afla citate din Pentateuh, psalmi,
apocrife, iar din Noul Testament Evangheliile şi în deosebi cele ale Sfântului
Apostol Pavel. Interpretarea alegorică e prezentă aproape la fiecare pas, sau,
în absenţa ei, e criticată interpretarea realistă sau pur istorică pe care o
dau faptelor sau evenimentelor. Sunt sever criticate: jertfele sângeroase ,
postul, diferite prescripţii rituale, în frunte cu circumciderea, mâncărurile,
lapidarea, înclinarea spre idolatrie, sabatul, templul.
Doctrina
Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba e o operă cu teză. Ea combate iudaismul
cu o înverşunare puţin comună, punând în linie toate armele de care dispune
inclusiv alegorismul. Critica justificată de conflictul dintre iudei sau
iudaizanţi şi creştinii ortodoxi, dar critica nedreaptă prin procedeele
folosite şi pornirea duşmănoasă. Mult mai calm şi mai solid e Dialogul cu
iudeul Trifon al Sfântului Justin, cu care scrisoarea are de altfel atâtea
puncte comune.
Un punct important de doctrină este întruparea
Mântuitorului. Mântuitorul S-a întrupat pentru a face accesibil oamenilor
rostul Lui soteriologic. Dacă El n-ar fi venit în trup ci în strălucirea firii
Lui, oamenii n-ar fi rămas teferi privindu-L. Mântuitorul
S-a întrupat spre a murii pentru oameni. Autorul proclamă înlocuirea Sâmbetei cu ziua a VIII-a ziua Duminicii.
Carecterizare
Scrisoarea
lui Pseudo-Barnaba e un document preţios prin
ideiile şi atitudinea sa în problema raportului dintre Vechiul Testament şi
Noul Testament, în domeniul soteriologiei, în cel al eshatologiei şi liturgic. Ideea centrală care străbate întreaga
scrisoare este că religia creştina e un început nou de viaţa, este o lume nouă.
