Sistemul osos

Rol:           - asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi

-          oferă pârghii de mişcare pe care se inseră muşchii

-          intervin în             à hematopoieză

                                   àmetabolism (în special al Ca)

-          antitoxic: reţin o serie de substanţe toxice (Pb, Hg) care pătrund accidental în organism, se acumulează în oase şi se elimină treptat

Forma: pot fi clasificate în: lungi, late şi scurte, după raportul existent între cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea sau grosimea.

·               lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină lungimea. Corpul unui

os lung se numeşte diafiză şi este aproape cilindric. Cele două extremităţi, care sunt mai voluminoase, se numesc epifize.

·               late au două dimensiuni — lăţimea şi înălţimea — mai mari decît grosimea; ele se

găsesc la craniu, bazin etc.

·  scurte au cele trei dimensiuni aproape egale; se găsesc în regiunile cu mişcări variate, de mică amplitudine, dar care necesită o mai mare soliditate (vertebrele, oasele carpiene, tarsiene, etc).

·  oasele pneumatice, care au în interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxilar, frontal etc).

·  oase care sînt aşezate în jurul articulaţiilor sau în grosimea unui tendon (rotula).

Structura. în general oasele sînt alcătuite pe principiul: cu material puţin maximum de rezistenţă. Pe o secţiune longitudinală făcută într-un os lung se observă la periferia diafizei periostul, o membrană conjunctivă vascularizată cu rol în creşterea osului în grosime şi refacerea ţesutului osos la nivelul unei fracturi. Dedesubt se găseşte os compact, iar spre interior, la nivelul diafizei, se găseşte un canal central. în interiorul epifizelor, în locul canalului central apar lame osoase care se încrucişează formînd osul spongios. Aceste lame formează structuri adaptate pentru rezistenţa la tracţiune şi presiune, fiind orientate pe direcţia solicitărilor mecanice.

Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut compact ce acoperă osul spongios. Nu au canal central. În spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva roşie. În canalul central se găseşte măduvă roşie numai la făt; la adult se găseşte măduvă galbenă.

Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie cum ar fi vertebrele, sternul, coastele, oasele coxale şi cele ce formează baza craniului. La bătrîni măduva devine cenuşie prin transformarea ei în ţesut conjunctiv fibros.

Alcătuirea scheletului

            - oasele, în număr de 223 (350 la nou-născut), legate între ele prin articulaţii, alcătuiesc scheletul.

            - se deosebeşte un schelet:

• axial: - coloana vertebrală în care e adăpostită MS

              - craniul la polul superior (encefalul)

              - de la coloana vertebrală pleacă anterior spre stern arcurile costale ce formează cutia toracică

• apendicular:        -de torace se leagă superior membrul superior prin centura scapulară

                       - caudal, coloana vertebrală se articulează cu centura pelviană, segmentul de legătură cu membrul inferior

I.                   Scheletul capului:

1. Scheletul capului-22 oase     à 8 formeaza neurocraniul

                                                           à 14 formează viscerocraniul (scheletul feţei).

1. neurocraniul:

-     are forma unui ovoid cu partea posterioară mai voluminoasă şi prezintă o bază şi o boltă

-          formează cutia craniană, ce adăposteşte encefalul

-          are 8 oase:       à4 neperechi: frontalul, occipitalul, etmoidul şi sfenoidul

à2 perechi: parietale şi temporale.

1. Frontalul

- os median şi nepereche, situat în partea anterioară a craniului formând bolta şi baza craniului

- este un os pneumatic (2 sinusuri în grosimea sa), neregulat şi lăţit

- porţiunea verticală (scuama) formează fruntea

- porţiunea orizontală formează peretele superior al orbitei

2. Occipitalul

- prezintă un orificiu numit gaura occipitală (marele foramen) care leagă canalul vertebral de cutia craniană şi prezintă de o parte şi de alta 2 proeminenţe numite condilii occipitali care se articulează inferior cu atlasul.

3. Etmoidul

- e situat înapoia frontalului şi anterior de sfenoid

- e format din:

§  2 mase laterale:         - ce conţin în grosimea lor nişte cavităţi numite celule etmoidale, care fac parte din sistemul de sinusuri craniene

- pe faţa intenă (medială) prezintă 2 perechi de oase curbe numite cornetele nazale –superioare şi mijlocii

§  o masă orizontală: formează lama ciuruită a etmoidului

§  o masă verticală: ce are 2 porţiuni:

-          deasupra lamei ciuruite se numeşte apofiza crista galli

-          sub lama ciuruită se numeşte lama perpendiculară ce alături de vomer formează septul median al foselor nazale

4. Sfenoidul

- situat la baza neurocraniului are formă de fluture

- alcătuire:       - corp –în centru are formă cubică, conţine sinusurile sfenoidale. Pe faţa superioară are o depresiune numită şaua turcească în care se găseşte hipofiza, anterior căreia se află chiasma optică

                        - 2 aripi laterale-mari şi mici

                        - 2 apofize pterigoide, situate inferior.

5. Parietalele

- formează pereţii superiori şi laterali ai cutiei craniene

- în sus se articulează între ele prin sutura sagitală.

6. Temporalele

- prezintă mai multe segmente:

• stânca: prezintă în interiro urechea medie şi labirintul osos al urechii interne
• scuama (solzul) temporalului
• apofiza mastoidiană pe ea se prinde mastoidianul. Are în interior o cavitate mare numită antrul mastoidian şi  mai multe mici numite celule mastoidiene, care comunică cu urechea medie
• osul timpanal permite inserţia timpanului
• procesul stiloidian
• apofiza zigomatică

2. viscerocraniul (oasele feţei) – 14 oase din care:

• 2 neperechi: vomerul şi mandibula – singurul os mobil la feţei, se articulează cu temporalul, are formă de potcoavă
• 6 perechi:       - maxilare

- palatine

                                   - zigomatice (pomeţii obrajilor)

                                   - lacrimale

                                   - nazale

                                   - cornetele nazale inferioare

Osul hioid: face parte din scheletul osteofibros al limbii, e situat în partea anterioară a gâtului, deasupra traheei

II.                Scheletul trunchiului

1. coloana vertebrală

- este scheletul axial situat în planul median posterior al corpului

- rol: axul de susţinere al corpului, protejează măduva spinării, participă la efectuarea diferitelor mişcări

- în alcătuirea ei intră 33—34 vertebre.

Vertebra tip are două componente:

-una anterioară, corpul, având forma aproape cilindrică

-şi una posterioară — arcul vertebral, delimitându-se între acestea orificiul vertebral.

Între corpurile vertebrale să găsesc discurile inter vertebrale, formaţiuni fibro-cartilaginoase, care articulează corpurile vertebrale şi permit îndoirea coloanei vertebrale.Prin suprapunerea orificiilor vertebrale se formează canalul vertebral ce adăposteşte măduva spinării.

Arcul vertebral prezintă proeminenţe numite apofize; Există două feluri de apofize:

- unele servesc pentru inserţia muşchilor-apofize musculare; astfel sunt: o apofiză spinoasă, situată dorsal şi două apofize transverse (dreaptă şi stângă), situate lateral;

- altele servesc articulaţia corpurilor vertebrelor între ele — apofize articulare — şi sunt situate pe părţile laterale ale arcului, două superioare şi două inferioare.

Coloana vertebrală prezintă, în plan sagital, 4 curburi: — curburile fiziologice: cervicală, toracală, lombară, sacrală, iar în plan frontal o uşoară curbură laterală la nivelul membrului superior care, pentru dreptaci este orientată cu convexitatea spre dreapta, iar pentru stîngaci cu convexitatea spre stînga.

Aceste curburi corespund unor necesităţi mecanice, de susţinere a capului, toracelui şi abdomenului, precum şi necesităţii de a amortiza loviturile primite în talpă în timpul mersului, care astfel se reduc şi nu se pot propaga pînă la masa nervoasă din craniu. De asemenea, curburile uşurează menţinerea poziţiei de echilibru şi determină rezistenţa la presiune mai mult decît dacă coloana vertebrală s-ar prezenta ca o tijă dreaptă.

Succesiunea curburilor:

-          lordoza cervicală apare la 3 luni când copilul îşi ridică singur capul

-          cifoza toracală apare la 6 luni când copilul stă în şezut.

-          lordoza lombară apare la 9 luni când copilul se poate ţine pe picioare.

Prezintă 5 regiuni:

1.      cervicală – 7 vertebre din care 3 deosebite:

- atlas: prima vertebră prezintă 2 mase laterale ce se articulează cu condilii occipitali şi care se unesc prin 2 arcuri-anterior şi posterior; nu are corp

- axis: a 2 a vertebră are corpul mai voluminos (format prin unirea cu corpul

primei vertebre) de pe care porneşte o apofiză numită dintele axisului. Primel 2 vertebre se mai numesc de rotaţie având rol în rotaţia capului

- proeminentă: are apofiza spinoasă mult mai lungă.

2.      toracală – 12 vertebre ce se articulează cu coastele. Au apofiza spinoasă lungă şi înclinată în jos pentru a limita extensia.

3.      lombară – 5 vertebre ce au corpul mai voluminos. iar apofizele transverse

lipsesc. Se găsesc în schimb nişte apofize care reprezintă resturi de coaste.

4.      sacrală are cele 5 vertebre sudate, formînd osul sacrum. Faţa posterioară,

convexă, a osului sacrum este prevăzută cu creste rezultate din fuzionarea apofizelor vertebrelor sacrale. Pe faţa anterioară şi posterioară se văd 4 perechi de orificii prin care ies ramurile nervilor sacrali. Pe laturi, osul sacrum se articulează cu oasele coxale.

5.      coccigiană Coccisul este un os mic rezultat din fuzionareaa 4—5 vertebre

coccigiene; el reprezintă un vestigiu al cozii.

2. Sternul este un os lat, median şi impar, situat în partea anterioară a toracelui. Are 3 părţi:

-      manubriul sternal: se articulează claviculele şi prima coastă

-          corpul sternului iar pe marginile laterale prezintă 7 feţe articulare în care

se prind primele 7 perechi de coaste; între manubriu şi corp articulaţia are un aspect uşor proeminent formând unghiul lui Louis, la acest nivel sternul se articulează cu coasta a 2 a

-          apendice xifoid segmentul său inferior, rămâne multă vreme cartilaginos şi

poate fi uşor fracturat.

c.   Coastele Primele 7 perechi sînt coaste adevărate, următoarele 3 perechi sînt coaste false se articulează cu sternul, indirect, prin cartilajul celei de-a şaptea.. Ultimele 2 perechi nu ajung la stern, neavînd cartilaje costale; ele se numesc flotante (libere).

III.             Scheletul membrelor superioare este format din 2 părţi:

a)  Centura scapulară. este partea care leagă membrul superior de tor ace şi
este formată din cîte două oase de fiecare parte:

• clavicula, situată anterior, os lung în forma literei S cu 2 extremităţi:

-      internă mai voluminoasă se articulează cu manubriul

-      externă se articulează cu acromionul omoplatului

• scapula (omoplatul)

-          situată posterior, os lat şi subţire, de formă triunghiulară cu baza în sus

-          are 2 feţe:       àanterioară, concavă priveşte spre torace

                                         àposterioară, are o proeminenţă transversă denumită spina

scapulei care formează 2 fose – supraspinoasă şi infraspinoasă

-          în unghiul extern al omoplatului se găseşte cavitatea glenoidă ce se articulează

cu capul humerusului.

-          marginea superioară a scapulei prezintă o mică scobitură numită incizura

scapulei, lateral de care se află procesul coracoid pe care se inseră muşchi şi ligamente.

b) Partea liberă sau membrul superior propriu-zis are 3 segmente: braţul,
antebraţul şi mâna.

Scheletul braţului este alcătuit din humerus;

Scheletul antebraţului este format din 2 oase: radius (mobil şi lateral=extern) şi ulna (cubitus) – intern şi os fix. Aceste două oase sînt solidarizate între ele printr-o membrană conjunctivă puternică — membrana interosoasă. Olecranul (cotul) e parte a ulnei, format prin articulaţia humerusului cu oasele antebraţului.

Scheletul mâinii este constituit din oasele:

·         carpiene (pumnul) 8 oase .scurte, aşezate pe două rânduri (de la exterior spre interior):

-          proximal: scafoid, semilunar, piramidal şi pisiform

-          distal: trapez, trapeziod, osul mare, osul cu cârlig

·         metacarpiene 5 oase

·         falange: degetul mare se numeşte police, şi spre deosebire de celelalte

are doar 2 falange, cea proximală şi distală, lipsind cea medială

IV.             Scheletul membrelor inferioare

a)      Centura pelviană formată dintr-un singur os — osul coxal — , de fiecare

parte care provine din sudarea a trei oase primitive ilion, ischion şi  pubis. Cele două  oase coxale se articulează posterior cu sacrum şi anterior, între ele, la nivelul simfizei pubiene. Pe faţa externă a osului coxal se găseşte cavitatea acetabulară care se articulează cu capul femurului formând articulaţia coxo-femurală.

b)      Scheletul membrului inferior liber

-Scheletul coapsei este alcătuit din femur, cel mai lung os din corp. Epifiza proximală prezintă:      - capul femurului are forma a 2/3 de sferă şi se articulează cu cavitatea acetabulară a coxalului

                            - colul

                            - 2 tuberozităţi: marele şi micul trohanter.

Epifiza distală prezintă 2 suprafeţe articulare numite condilii femurali. Anterior între cei 2 condili se află suprafaţa patelară, care corespunde patelei.

In partea anterioară a genunchiului se găseşte rotula=patella os turtit, triunghiular cu vârful în jos cuprins în grosimea tendonului unui muşchi numit  cvadriceps.

-Scheletul gambei este format din 2 oase fibula (peroneul) - extern şi tibia intern, legate între ele, ca şi la antebraţ, printr-o membrana interosoasă.

-Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene, în număr de 7: as-tragalul ce formează glezna şi calcaneul — osul călcâiului pe rândul posterior şi pe rândul anterior dinspre exterior spre interior: cuboid, navicular şi 3 oase cuneiforme, oasele metatarsiene şi falangele – din care cel mare se numeşte haluce.

 Piciorul, adaptat pentru staţiunea bipedă, are o construcţie în boltă atît în sens longitudinal cît şi în sens transversal. In acest mod greutatea corpului este distribuită prin aceste bolţi către punctele de sprijin ale piciorului pe sol. Aceasta, împreună cu existenţa pieselor osoase mici articulate, asigură elastici­tatea necesară pentru diferitele faze ale mişcării.

Articulaţiile

Oasele sînt legate între ele prin articulaţii. După gradul de mobilitate posibilă între oasele care alcătuiesc o articulaţie, acestea se împart în:

Sinartrozele sunt articulaţii în care nu este posibilă mobilitatea. între oasele ce se articulează se interpune un strat de ţesut conjunctiv, cartilaginos sau osos. Nu au cavitate articulară. Există suturi, în care oasele se fixează prin dinturi ce se întrepătrund (suturi dinţate) ca la oasele parietale ale cutiei craniene. La naştere, la locul de întîlnire dintre oasele parietale cu frontalul şi respectiv cu occipitalul, se găsesc spaţii membranoase numite fontanele (anterioară şi posterioară). în primele 6 luni de viaţă se închide fontanela posterioară, iar cea anterioară, în jur de 2 ani. Ele servesc pentru sporirea dimensiunilor bolţii craniene.

În alte locuri, marginile oaselor sînt lipsite de dinţi, subţiate şi trecute unele peste altele ca nişte solzi (suturi solzoase) aşa cum este sutura dintre solzul osului temporal şi osul parietal.

Diartrozele sunt articulaţii mobile. Cele cu mobilitate redusă se numesc amfiartroze. La nivelul lor, între oasele ce se articulează se interpune o formaţiune fibrocartilaginoasă (exemplu: articulaţiile dintre corpurile vertebrale, între care se intercalează discurile intervertebrale). Deşi mobilitatea dintre două vertebre este redusă, totuşi, prin însumarea mişcărilor tuturor vertebrelor, coloana, în ansamblu, poate executa mişcări complexe şi de amplitudine variată. Vertebrele dorsale sunt foarte puţin mobile, iar cele sacrale sînt complet imobile fiind sudate; ele formează un os unic.

Articulaţiile cu mobilitate mare se numesc artrodii.

În componenţa unei artrodii intră: feţele articulare ale oaselor, care sînt acoperite cu un cartilaj articular. De asemenea, oasele sînt legate între ele prin capsula articulară, de constituţie fibroasă, căptuşită pe faţa internă cu o pătură subţire de celule care formează membrana sinovială. Aceasta secretă un lichid numit sinovie ce înlesneşte alunecarea suprafeţelor osoase. Între oase şi capsulă se găseşte cavitatea articulară. Capsula este întărită de fascicule de ţesut conjunctiv fibros, foarte puternice,  numite ligamente.

Când între capetele osoase ce se articulează există nepotriviri de formă (de ex. la genunchi, articulaţia temporo-mandi-bulară şi cea sterno-clavi-culară) se interpun forma­ţiuni fibrocartilaginoase numite meniscuri şi discuri, care corijează aceste nepotriviri.

Mişcările de la nivelul articulaţiilor mobile sînt, în principiu, mişcări de alunecare şi rotaţie.

Prin efectuarea unor mişcări forţate, în articulaţii se pot produce întinderi şi, uneori, smulgeri de ligamente, care caracterizează entorsele. Tratamentul lor constă în aplicarea de bandaje compresive.

În cazuri mai grave oasele care participă pot părăsi raporturile lor normale, rup capsula şi ies din articulaţie. în acest caz avem de-a face cu o luxaţie. Ele se pot reduce prin manevre manuale sau chirurgicale, care aduc oasele în poziţia normală.

Mişcări în articulaţie

1.      flexia – extensia apropierea sau depărtarea a 2 segmente alăturate

2.      abducţi – adducţia apropierea sau depărtarea segmentelor de axul corpului (mişcări de lateralitate)

3.      rotaţia axul este ăn lungul segmentului care se roteşte şi poate fi externă şi internă (pronaţie=policele e răsucit spre corp; supinaţie=când policele e readus lateral)

4.      circumducţie mişcare complexă ce le totalizează pe toate celelalte

5.      mişcări complexe de apucare devin posibile datorită opozabilităţii degetului mare.

Noţiuni de fiziologia oaselor .

Compoziţia chimică a ţesutului osos este reprezentată schematic astfel:

- apă 20—25% şi reziduu uscat 75—80%.

- din reziduul uscat numai 40% este substanţă organică, 60% fiind substanţe anorganice.

- substanţa organică este reprezentată, în cea mai mare parte dintr-o proteină cu molecula complexă numită oseină.

- substanţele anorganice sînt reprezentate, alături de apă, de către sărurile minerale, dintre care poziţia centrală o ocupă fosfaţii de calciu ce se află într-un permanent schimb cu ionii de Ga şi P din sânge.

Metabolismul oaselor este reprezentat de totalitatea proceselor chimice care stau la baza formării şi distrugerii ţesutului osos. Procesele metabolice se desfăşoară sub acţiunea catalitică a enzimelor elaborate de celulele osoase.

Procesul de formare a sărurilor minerale complexe, din elementele chimice aduse de sînge şi depunerea lor în oase se numeşte mineralizare. Desfacerea sărurilor minerale complexe insolubile, în forme simple, solubile şi trecerea lor în sînge poartă numele de demineralizare.

Între procesele de mineralizare şi demineralizare este, în cazuri normale, un echilibru dinamic, asigurîndu-se astfel integritatea structurii şi funcţiei ţesutului osos.

Metabolismul oaselor este foarte complex şi strîns legat de procesele metabolice din întregul organism şi în special de echilibrul fosfocalcic. Acest echilibru nu poate fi înţeles decît dacă ştim că fosforul şi calciul se găsesc în organism, în cea mai mare parte sub formă de săruri insolubile (în oase şi dinţi) şi în foarte mici cantităţi în formă solubilă (în lichidele din corp). Concentraţia lor în sînge poartă numele de calcemie şi respectiv fosfotemie; ea reprezintă o valoare relativ constantă. Echilibrul fosfocalcic se stabileşte intre cantitatea de fosfor şi calciu absorbit la nivelul intestinului subţire şi o mică parte provenită din substanţa osoasă, pe de o parte, şi eliminarea lor la nivelul rinichiului prin urină, pe de altă parte.

Ori de cîte ori absorbţia calciului la nivelul intestinal este insuficientă, sau eliminarea prin urină este crescută, organismul îşi asigură concentraţia lichidelor sale prin intensificarea procesului de demineralizare a substanţei osoase şi invers. Aceasta presupune controlul riguros al echilibrului fosfocalcic, control exercitat pe cale sanguină (cale umorală) de către hormonii glandelor cu  secreţie  internă.

Glandele cu secreţie internă, care intervin în reglarea echilibrului fosfo-calcic sunt: paratiroidele  prin hormonul lor — parathormon — şi tiroida prin hormonul calcitonina. Parthormonul creşte eliminarea fosfaţilor prin urină şi mobilizează calciul din oase. Calcitonina are acţiune antagonică parathormonului. Cantitatea de hormoni secretaţi este în funcţie de concentraţia calciului în sînge. Creşterea calciului sanguin produce scăderea secreţiei de parathormon; invers, scăderea calciului sanguin stimulează producerea de parathormon.

În menţinerea echilibrului fosfocalcic un rol important revine vitaminei D. Aceasta controlează absorbţia calciului la nivelul intestinului subţire şi influen­ţează pozitiv procesele metabolice la nivelul oaselor.

Deficienţele morfofuncţionale ale sistemului osos. Acestea trebuie căutate în primul rând în tulburări ale metabolismului osos, în special în procesul de mineralizare şi demineralizare, care la rândul său, se află sub influenţa activităţii hormonale şi vitaminice.

Când secreţia glandelor paratiroide este prea intensă (hiperseereţia) hormonul în exces mobilizează calciul din oase şi se produce rarefierea ţesutului osos. Oasele devenind fragile sînt predispuse la fracturi.

Sunt binecunoscute şi consecinţele deficitului în vitamina D. Acesta duce, Ia adult, la diminuarea procesului de mineralizare a oaselor, boală numită oşteo-malatie, iar la copii la boala cunoscută sub numele de rahitism.

Rahitismul poate apărea, fie din cauza unui aport insuficient de vitamină D în alimentaţie, fie prin lipsa de expunere la razele solare. Regiunile tropicale sînt lipsite de rahitism. Boala produce tulburări complexe, iar sistemul osos este în primul rînd afectat. Se produc deformări mai ales ale oaselor membrelor inferioare. Rahitismul se vindecă prin administrarea de vitamină D, prin expunerea la soare, în special în climatul marin şi prin administrarea sărurilor de calciu.

În afară de factorii hormonali şi vitaminici, sînt şi alţi factori care pot acţiona asupra structurii şi funcţiei osului. Aşa de exemplu, deformările pot apărea ca o consecinţă a poziţiei defectuoase a corpului în timpul lucrului, iar la şcolari ca urmare a poziţiei necorespunzătoare în timpul scrisului.

Integritatea anatomică a oaselor poate fi compromisă prin factori externi, cum sînt loviturile puternice care duc la fracturi. Oasele lungi sînt în special expuse fracturilor, ele se pot rupe în două sau mai multe fragmente care se pot aduce în poziţia normală. Cu ajutorul aparatului gipsat se realizează imobilizarea care favorizează consolidarea fracturii

Turtirea bolţii tarsiene dă naştere deformaţiei numită picior, care ia contact cu solul pe toată lărgimea sa. Se corectează cu aparate ortopedice care introduse în încălţăminte, menţin bolta.

Aceasta, ca şi modificările diurne ale curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale, se datoreşte staţiunii verticale şi gravitaţiei. Animalele patrupede nu  prezintă  aceste  modificări.

Talia omului diferă în cursul unei zile, în special la cei care stau mult timp în picioare, din cauza tasării discurilor intervertebrale sub greutatea trunchiului şi din cauza turtirii bolţii piciorului. Acestea revin la normal în timpul nopţii. Dimineaţa omul este mai lung decît seara cu 2—3 cm.