Anatomia aparatului digestiv

Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a căror funcţie principală este digestia:

• tubul digestiv:  cavitatea bucală,  faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi  gros
• glande anexe, ale căror secreţii ajută la digestia şi absorbţia alimentelor:glandele salivare, ficatul, pancreasul

Cavitatea bucală

Este primul segment al tubului digestiv.

funcţii: digestivă, respiratorie, fonaţie, intervine în mimică şi în limbajul articulat.

localizare        - etajul inferior al craniului visceral.

- cuprinsă între:           - fosele nazale, situate superior

- regiunea superioară a gâtului, situat inferior

                                    - orificiul bucal sau gura prin care comunică cu exteriorul

                                   - faringele, cu care comunică prin istmul faringian.

Când gura este închisă, cavitatea bucală este virtuală, care devine reală când orificiul bucal este deschis sau când limba este aplicată pe planşeul bucal.

Este formată din 2 compartimente separate prin arcadele alveole-dentare.

Vestibulul bucal,

- are un perete             - antero-lateral, format de buze şi obraji

- postero-medial, reprezentat de arcadele alveole-dentare.

Pereţii prezintă următoarele tunici:    - pielea

- strat conjunctiv, subcutanat la care se adaugă o

masă de grăsime –corpul adipos al obrazului sau bula Bichat;

-un strat muscular reprezentat de muşchii mimici

- o tunică mucoasă ce conţine glande salivare mici.

Inervaţia musculaturii este dată de nervul facial sau perechea VII.

2. Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată astfel:

superior = bolta palatină, care o separă de fosele nazale care prezintă 2 porţiuni:

­          palatul dur format în principal din oasele maxilare

­          palatul moale sau vălul palatin o formaţiune musculo-membranoasă mobilă care se prelungeşte posterior cu lueta sau uvula sau omuşor. De la baza luetei pornesc arcurile palatine, anterior şi posterior între care se găseşte amigdala sau tonsila palatină.

            inferior = planşeul bucal, format în principal din muşchi; la acest nivel se găsesc glandele salivare sublinguale.

            antero-lateral= arcadele dentare

            posterior = este reprezentat    superior, de vălul palatin

                                                           inferior istmul faringian, prin care cavitatea bucală se continuă cu faringele.

Limba

-cavitatea bucală este ocupată în cea mai mare parte de limbă

- organ musculo-membranos mobil situat pe planşeul bucal.

- rol în: masticaţie, deglutiţie, supt, organ gustativ, în limbajul articulat.

- are două porţiuni:     ­ verticală = rădăcina limbii, fixată pe mandibulă şi osul hioid prin muşchi

­ orizontal = corpul limbii care este mobil

- limita de separaţie dintre cele două porţiuni se observă pe faţa supero-posterioară a limbii sub forma unui şanţ = terminal, deschis anterior, de forma literei ‘V’.

·        - faţa inferioară a corpului limbii se fixează pe planşeul bucal printr-o plică medicală mucoasă = frâul limbii.

- pe faţa dorsală a limbii (care priveşte spre bolta palatină) până la şanţul terminal se găsesc papile linguale sau gustative cu rol în recepţionarea senzaţiilor gustative şi tactile:

vârful limbii = dulce

            marginile limbii = anterior-sărat, posterior-acru       

            baza limbii = gustul amar.

Dinţii

- sunt organe dure de culoare albă fixaţi în alveole şi situaţi în arcade alveole-dentare.

- au rol mecanic în digestia bucală, intervenind în sfărmarea şi triturarea alimentelor.

- împreună cu muşchii masticatori şi articulaţia temporomandibulară, alcătuiesc aparatul masticator.

- forme diferite în funcţie de rolul îndeplinit în masticaţie:

• incisivi = situaţi central pe arcada dentară, taie alimentele.
• canini =  situaţi lateral de incisivi, sfâşie.
• premolarii = situaţi lateral de canini, strivesc alimentele.
• molarii = situaţi postero-lateral de premolari, strivesc alimentele.

- omul are 2 dentiţii:

• temporară = dinţii sunt mai mici, iar la naştere sunt ascunşi în alveole, sub mucoasă iar după vârsta de 6 luni perforează mucoasa şi îşi fac apariţia.
• dinţii omonimi de pe arcadă opusă îşi fac apariţia în acelaşi timp = definitivă sau permanentă. Încă de la vârsta de 5 ani, dinţii  permanenţi, apar sub dinţii de lapte şi se apropie de alveole. Dinţii de lapte îşi pierd mijloacele de fixare, rădăcinile se resorb şi cad în aceeaşi ordine în care au apărut.

- formula dentară:

- dinţii temporari (de lapte) erup de la 6 luni până la 2 ani, sunt în număr de 20 câte 10 pe fiecare arcadă, după următoarea formulă, pentru jumătate de arcadă:

- dinţii permanenţii apar succesiv între 6 –13 ani. Ultimul molar sau de minte apare  mai târziu între 13 şi 35 ani.

- dinţii permanenţi sunt în număr de 32, câte 16 pe fiecare arcadă după următoarea formulă, pentru jumătate de arcadă: 2/2I,1/1C,2/2P,3/3M.

- premolarii înlocuiesc molarii temporari.

- structura - 3 segmente:

1. coroana – partea vizibilă de culoare alb-sidefie

2. rădăcina    – partea ascunsă în alveolă, una pentru incisivi şi canini, multiplă pentru molari şi premolari

                                    - se termină cu vârful sau apexul dintelui, prevăzut cu un orificiu prin care pătrund în dinte vase şi nervi.

3. colul (coletul)         – cuprins între coroană şi rădăcină, e acoperit de gingie

                                                - la nivelul lui se depune tartrul dentar, provenit prin precipitarea sărurilor sub acţiunea germenilor bucali.

- pe secţiune longitudinală dintele e format din:

1. cavitatea dintelui (camera dintelui) – la nivelul coroanei. Se continuă în

rădăcină cu canalul dentar care se dechide la vârf prin orificiul canalului dentar

2. pulpa dentară – formaţiune conjunctivă, roşie, bogat vascularizată şi inervată

situată în cavitatea dintelui

3. dentina – substanţă dură, gălbuie, care înveleşte cavitatea şi canalul dentar
4. smalţul – acoperă dentina la nivelul coroanei

- are duritate mare, egală cu a porţelanului

- se uzează prin frecare cu smalţul dintelui opus

5. cimentul – înveleşte dentina la nivelul rădăcinii dintelui (e format dintro substanţă asemănătoare osului).

- mijloace de fixare ale dintelui:

            - sunt fixaţi prin rădăcina lor în alveole, cavităţi deschise situate pe marginea liberă a maxilarelor

            - ligamentul alveolo-dentar fixează cimentul de peretele alveolar. O parte din fibrele acestui ligament trece peste alveolă la dintele vecin.

Glandele salivare

- saliva are afecţiune mecanică de îmbinare a bolului alimentar (astfel îl ajută să alunece spre faringe) şi acţiune chimică prin enzima pe care o conţine, ptialina sau amilaza salivară. Se împart în:

• Glande salivare mici = răspândite în pereţii cavităţii bucale, în mucoasă şi limbă.
• Glandele salivare mari:

1.glanda parotidă:    - cea mai voluminoasă, situată retromandibular, sub conductul auditiv extern

                                   - canalul excretor se dechide în vestibulul bucal, în dreptul molarului 2 superior

                                   - secreţia e de tip seros

2. glanda submandibulară   - se deschide în cavitatea bucală, la baza frâului limbii

                                               - secreţia e de tip seros-mucos

3. sublinguală            - se deschide în planşeul bucal de o parte şi de alta a frâului limbii

                                   - - secreţia e de tip seros

- glandele salivare sunt glandele tubolo-acinoase, al căror canal excretor se deschide la suprafaţa mucoasei bucale sunt glande exocrine. Produc 1,7l salivă în 24h.

Faringele

- este un organ musculo-membranos la nivelul căruia se intersecteasză calea respiratorie şi digestivă.

- este situat:    - anterior coloanei cervicale

- posterior de : fosele nazale, cavitatea bucală, laringe.

- limita:           - superioară o formează baza craniului

- inferioară corespunde orificiului superior al esofagului în care se

continuă, şi care este reprezentată de un plan orizontal ce trece prin vertebra a VI-a cervicală.

- forma unui jgheab deschis anterior.

- este împărţit în trei etaje, în funcţie de organele cu care comunică anterior:

1. nazo-faringe sau rinofaringe sau epifaringe
2. buco-faringe sau orofaringe sau mezofaringe
3. laringo-faringe sau hipofaringe

- în structura sa intră de la exterior la interior:

• tunica externă, de înveliş sau adventicea faringelui
• tunica musculară, formată din muşchi constrictori, dilatatori şi ridicători ai faringelui
• tunica submucoasă
• tunica mocoasă

La nivelul nazo-faringelui se află:

·         amigdala faringiană Lushka=aglomerare de noduli limfatici (a cărei

hipertrofie la copii dă vegetaţiile adenoide, cu tulburări în respiraţie şi fonaţie)

·         lateral, orificiile trompelor faringo-timpanice Eustachio, în jurul cărora se

află amigdala peritubară Gerlach. Comunicarea trompei lui Eustachio cu urechea medie explică transmiterea inflamaţiilor nazo-faringiene în urechea medie (otită) şi mai departe în urechea internă (mastoidită).

            La nivelul oro-faringelui:

·         între arcurile palatine se află amigdala palatină.

Toate aceste amigdale alcătuiesc inelul limfatic perifaringian Waldeyer, cu rol în

apărarea organismului împotriva infecţiilor, mai ales la copii.

Esofagul

- esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe şi stomac, cu lungimea 25 cm

- limita             - superioară este reprezentată de planul care trece prin vertebra C6

 - inferioară se găseşte la nivelul cardiei, orificiul prin care esofagul

comunică cu stomacul.

- are 3 porţiuni:

·         cervical, până la orificiul superior al toracelui (apertura toracică

superioară). Aceasta are:        - anterior = traheea,

- posterior  = coloana cervicală

- lateral lobii glandei tiroide şi pachetul vasculo-nervos al

gâtului (artera carotidă, vena jugulară şi nervul vag).

·         toracal, până la diafragm. El străbate mediastinul posterior; este intersectat de arcul aortic.

·         abdominal, până la cardia. El străbate diafragmul prin hiatusul esofagian.

- structura - următoarele tunici:

• mucoasă la interior, care conţine glande care secretă mucus.
• submucoasă, groasă, care determină formarea unor plici longitudinale ale

mucoasei.

• musculară cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale şi unul intern cu fibre

circulare. Contracţia alternativă a fibrelor longitudinale  şi circulare determină mişcările peristaltice, necesare înintării bolului alimentar spre stomac. Treimea superioară e striată.

• externă sau adventicea, este reprezentată la nivelul porţiunii abdominale a

esofagului, de seroasa peritoneului visceral.

Stomacul

- este aşezat în etajul superior al cavităţii abdominale, între diafragm, ficat, colon transvers şi peretele abdominal, ocupând loja gastrică.

- este menţinut în poziţia sa de: esofag, pediculi vasculari, ligamente şi peritoneu, care îl leagă de organele vecine, şi presiunea abdominală.

- plin are 25 cm, gol 18cm; capacitatea 1500 cm³

Configuraţia externă a stomacului:

- zone de proiecţie a stomacului la peretele abdominal ocupă:

• parte din epigastru
• cea mai mare parte a hipocondrului stâng

- în ortostatism, la examenul radiologic, stomacul are forma de cârlig sau litera “J”

- stomacul are 2 feţe, 2 margini şi două extremităţi:

• feţele stomacului        à anterioară

à posterioară, orientate în plan frontal:

• marginile stomacului: à dreapta sau mica curbură cu concavitatea spre dreapta şi

superior.

à stânga sau marea curbură, cu convexitatea spre stânga şi

inferior.

• extremităţile stomacului:à superioară = orificiul cardia

   à inferioară = orificiul piloric prin care se continuă cu duodenul

Anatomo funcţional, stomacul are 2 porţiuni:

• verticală (digestivă):  à fundul sau fornixul stomacului, situate

deasupra planului orizontal care trece prin cardia. Aceasta reprezintă camera cu aer a stomacului care nu se umple cu alimente

àcorpul stomacului = până la incizura angulară.

• orizontală (evacuare):           à antrul piloric

à canalul piloric.

Structura stomacului cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestiv:

• seroasa reprezentată de peritoneul visceral.
• musculara, formată din fibre musculare netede dispuse în trei straturi:

- longitudinal, extern

- circular, mijlociu. Care la nivelul pilorului formează sfincterul piloric.

- oblic, intern

• submucoasa, care conţine reţeaua vasculo nervoasă a stomacului şi plexul nervos

vegetativ Meissner.

• mucoasa,- care căptuşeşete faţa internă a stomacului are o grosime de

aproximativ 2mm.

- formează numeroase cute sau plici mucoase care sunt mai accentuate

când stomacul este gol sau când se contractă.

Intestin subţire

- este cel mai lung segment al tubului digestiv şi organul cel mai important al procesului de digestie prin funcţia motorize, secretorie şi de absorbţie.

- se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileocecală, unde se continuă cu intestinul gros.

Prezintă două porţiuni:- duodenul care este fixat de peretele posterior al abdomenului.

- jejuno-ileonul care este mobil.

Duodenul

- este cuprins între sfincterul pilor şi unghiul duodenojejunal. Are o lungime de 25-30 cm

- are forma unei potcoave în care este cuprins capul pancreasului.

- 4 porţiuni:

a) superioară (subhepatică sau bulbul duodenal)- este sediul de elecţie al ulcerului duodenal.

b) descendentă care prezintă în zona mijlocie, ampula lui Vater în care se deschid: canalul coledoc, canalul pancreatic Wirsung.

c) orizontală sau prevertebrală

d) ascendentă (lateroaortică) - se continuă cu unghiul sau flexura duodenojejunală cu jejunul.

- este organ retroperitoneal, acoperit de peritoneu.

- se proiectează pe:    - coloana vertebrală, între L1 – L4

- peretele abdominal anterior: în epigastru, regiunea ombilicală.

- structura duodenului este reprezentată de cele 4 tunici caracteristice tubului digestiv: seroasa, musculara, submucoasa şi mucoasa.

Jejuno-ileonul

- reprezintă porţiunea mobilă a intestinului subţire. Mobilitatea este asigurată de mezenter, formaţiune peritoneală care îl leagă de peretele posterior al trunchiului.

- este cuprins între flexura duodeno jejunară şi flexura ileocecală care corepsunde valvulei ileo-cecale.

- are o lungime de 6-8 metri din care cauză este cutat, formând ansele intestinale.

- prezintă 2 porţiuni: - jejunul care continuă duodenul

- ileonul care se continuă cu intestinul gros.Diferenţierea între

aceste 2 porţiuni se face după aspectul mucoasei. La o diferenţă de 80-90 cm de capătul terminal al ileonului se află un diverticul, ca un deget de mănuşă numit diverticul Meckel, care se poate inflama, dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii intestinale prin răsucirea sa în jurul anselor.

- mezenterul este o dependenţă peritoneală care alcătuieşte organul de susuţinere, nutriţie, mobilitate a jejuno-ileonului. Este format din 2 foiţe peritoneală care înconjoară intestinul subţire reprezentând tunica seroasă a acestuia, după care se continuă cu peritoneul parietal posterior.

- jejuno-ileonul ocupă etajul inferior al cavităţii abdomino-pelviene. Extremitatea superioară se proiectează în epigastru, iar cea inferioară în fosa iliacă dreaptă.

- structura intestinului subţire este alcătuită din cele 4 tuncici:

1.      seroasă

2.      musculară- formată din 2 straturi de fibre musculare:

- longitudinal extern

- circular intern. Aceasta formează la cele 2 extremităţi ale intestinului subţire:

·        sfinterul piloric, la capătul superior al abdomenului

·        valvula-ileocecală, cu rol de sfincter.

Aceste formaţiuni sfincteriene asigură evacuarea ritmică şi fracţionată a conţinutului digestiv în intestinul subţire şi mai departe în colon.

3.       submucoasă,

4.      mucoasă       - adaptată funcţiilor motorie, secretorie şi de absorbţie.

- reprezintă aparatul secretor şi de absorbţie al intestinului subţire.

- prezintă numeroase cute care proemină în lumenul

intestinal = valvule conivente sau plici circulare Kerkring. Ele măresc de 2 suprafaţa mucoasei intestinale. Ele sunt absente în prima porţiune a duodenului dar devin abundente în porţiunea descendentă a acestuia şi scad progresiv spre segmentul intestinal inferior dispărând la nivelul valvulei ileo-cecale.

- prezintă o serie de formaţiuni limfoide, vizibile cu ochiul

liber = plăcile Peyer, ca nişte pete albicioase, şi de asemenea nişte proeminenţe cilindrice sau conice, vizibile cu lupa = vilozităţi intestinale. Acestea se găsesc pe suprafaţa valvelor conviente cât şi în mucoasa liberă, între pilor şi valvula ileo-cecală. Între vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:

Între vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:

- glandele Lieberkühn, distribuite de la duoden la rect. Ele secretă enzime cu rol în digestia enzimelor cu rol în digestia grăsimilor şi proteinelor.

- glandele Brünner prezente numai în duoden.

Epiteliul care acoperă mucoasa, inclusiv vilozităţile şi criptele glandulare este format în cea mai mare parte din enterocite sau celule absorbante, cu rol în absorbţie.

Intestinul gros

- se întinde de la nivelul valvului ileocecale până la orificiul anal, are 1,6m cu diametrul 7cm

- segmente:

1. cecul cu apendicele cecal (7-8cm). Cecul comunică cu ileonul prin valva

ileocecală Bauhin. Apendicele este un diverticul rudimentar al cecului; a cărei mucoasă conţine numeroşi foliculi limfatici, reprezentând o adevărată amigdală abdominală.

2. colonul ascendent merge aproape vertical până sub faţa inferioară a ficatului. De

unde se cudează, formând unghiul colic drept sau hepatic pentru a se continua cu colonul transvers. Este fixat pe peretele posterior al abdomenului din peritonel parietal.

3. colonul transvers este situat între unghiul colic drept şi colic stâng sau splenic de

unde se continuă cu colonul descendent. Este un segment mobil, învelit de o formaţiune peritoneală, mezocolonul transvers, care îl leagă de peretele posterior al trnchiului.

4. colonul descendent coboară pe peretele abdominal stâng până la nivelul crestei

iliace stângi de unde se continuă cu sigmoidul. Este un organ retroperitoneal.

5. sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil, prevăzut cu mezou =

mezosigmoidul. Ocupă fosa iliacă stângă şi o parte din bazin.

6. rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi tubului digestiv. El s-a

adaptat funcţiei de rezervor şi de organ excretor. Pentru aceasta este prevăzut cu un = sistem de suspensie = muşchii ridicători anali, sistem de contenţie, muşchi sfincteri anali.

Rectul se termină la nivelul orificiului anal. El nu mai prezintă nici unul din caracterele colonului,

Intestinul gros se deosebeşte de intestinul subţire prin dimensiuni, lungime, calibru şi configuraţia externă care prezintă 4 caractere principale:

1. teniile sunt benzi musculare, albicioase situate de a lungul colonului rezultă prin

condensarea fibrelor musculare, netede longitudinale  şi sunt în număr de 3.

2. plici semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul în spaţiile dintre tenii

.Se datoresc condensării fibrelor musculare netede circulare .Ele proemină în lumenul colonului între tenii, ca nişte creste, iar la exterior apar ca şanţuri.

3. haustrele, sunt porţiunile dintre 2 plici care bombează în afară.Ele lipsesc la nivelul

sigmoidului şi rectului.

4. ciucuri eplipoici, sunt diverticuli ai scroasei peritoneale, plini cu grăsime. Sunt

dispuşi în două rînduri la nivelul colonului ascendent şi deşcendent, şi pe un singur rînd la nivelul colonului transvers. Sunt mai numeroşi la nivelul sigmoidului.

- structura intestinului gros- conţine aceleaşi patru tunici:

- seroasă peritoneală

- tunica musculară cea a rectului este formată dintr-un strat de fibre longitudinale şi unul de fibre circulare, care are la nivelul canalului anal se condensează şi formează sfincterul anal.

- sub mucoasă

- mucoasă - spre deosebire de cea a intestinului subţire este mai groasă, mai slab vascularizată, nu prezintă valvule conivente şi nici vilozităţi intestinale.conţine glandele Lieberkuhn şi foliculi limfatici

            La nivelul rectului, venele formează 3 plexuri hemoroidal intern şi extern şi cel subcutanat a căror dilataţie varicoasă determină hemoroizii.

Pancreasul

- este un organ retroperitoneal, dispus:       - anterior coloanei lombare

- posterior stomacului

- între duoden şi splină

- se proiectează la nivelul:     - vertebrelor L1 – L2

- peretelui abdominal, pe o zonă transversală, dispusă în epigastru şi hipocondru stâng.

- configuraţie externă:

- are formă alungită, cu axul mare orizontal.

- are 4 porţiuni:           - capul, este cuprins în scornitura duodenului.

- gâtul, face trecerea între cap şi corp.

- corpul, este situat transversal înaintea coloanei lombare.

- coada, prelungeşte corpul pancreasului până în hilul splinei

- structura anatomică: este o glandă cu secreţie mixtă

• exocrin este o glandă acinoasă, ai cărui produşi de secreţie sunt enzimele

digestive (tripsina, steapsina etc.). canaliculele acinoase confluează şi se deschid în canalul excretor principal.

• endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule celulare răspândite în

pancreas, înconjurate de o reţea capilară sinusoidală, în care se varsă produsul de secreţie, hormonii insulina şi glucogonul, cu rol în metabolismul glucidic.

- Aparatul excretor al pancreasului este reprezentat de 2 canale:

• canalul pancreatic principal Wirsung, care străbate glanda de la coadă la cap. Se

uneşte cu canalul coledoc formând ampula Vater, care se deschide în duoden la nivelul papilei mari. La nivelul orificiului de deschidere se găseşte sfincterul Oddi.

• canalul pancreatic accesor Santorini, care se deschide tot în duoden, la nivelul

papilei mici.

Ficatul

- ficatul este o altă glandă anexă a tubului digestiv; cea mai voluminoasă glandă a organismului (1500g+800-1000g cât cântăreşte sângele depozitat în el).

- este aşezat în etajul abdominal superior, ocupând loja hepatică.

-delimitat:       superior de diafragm

inferior de colonul drept şi stomac.

- se proiectează la peretele abdominal în hipocondrul drept şi epigastru într-o zonă delimitată superior de o linie care trece prin coasta a V-a dreaptă şi inferior de o linie care uneşte rebordul costal drept (coasta a IX-a) cu apendicele xifoid.

- cofiguraţia externă:           2 feţe  superioară – convexă, în raport cu difragmul

                                                           inferioară – viscerală

                                                2 margini      anterioară, ascuţită, în raport cu marginea costală

                                                                       posterioară, în raport cu peretele posterior al trunchiului

- prezintă 4 lobi: anterior, posterior, drept şi stâng.

- structura ficatului: este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă şi celule hepatice.

Stroma cuprinde o membrană de înveliş, capsula ficatului, Glisson, din care pleacă septuri conjunctive care delimitează parenchimul hepatic în lobi hepatici.

Lobul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului.

În structura lobului hepatic intră formaţiuni vasculare, canaliculare şi celule hepatice.

Celulele hepatice au un pol îndreptat spre capilarul sangvin (polul sangvin) şi celălalt spre canaliculul biliar (polul biliar).

Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se formează canaliculele perilobulare. Apoi cele interlobulare, care se deschid în canalele biliare colectoare. Acestea vor forma cele 2 canale biliare hepatice drept, stâng ce se unesc în canalul hepatic comun.

Căile biliare extrahepatice

Aparatul excretor al bilei este alcătuit din căile care transportă– bila – de la ficat la intestin.

Ele cuprind un teritoriu:

• intrahepatic din care fac parte:

- căile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor şi canaliculelor biliare care merg din hilul hepatic până la lobul hepaitc.

- căile biliare extrahepatice care le continuă pe primele din regiunea biliară până la deschiderea în duoden.

• extrahepatic din care fac parte:

- canalul hepato-coledoc

- vezica biliară

- canalul cistic

Vezica biliară

- secreţia biliară a ficatului este continuă, dar evacuarea ei în intestin este ritmată de perioadele digestive.

- în perioadele interdigestive, bila este depozitată în vezica biliară, unde se concentrează de = 20 de ori, prin absorbţia apei şi a sărurilor anorganice.

- este situată pe faţa inferioară a ficatului

- este un organ cavitar, căruia i se descriu un: fund, corp, gât

Canalul cistic

- continuă vezica biliară şi se deschide în canalul hepatocoledoc

- forma este neregulată, iar la interior prezintă valvule incomplete, cu aspect spiralat.

Canalul hepato-coledoc

- cuprinde 2 segmente:

- canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice drept şi stâng; ţine până la canalul cistic.

- canalul coledoc, care reprezintă segmentul de la confluenţa hepaticului comun cu cisticul, până la deschiderea în duoden.

- canalul coledoc se deschide împreună cu canalul pancreatic principal Wirsung, pe faţa postero-medială a duodenului descendent, în ampula lui Vater.

Peritoneul

- membrană seroasă care acoperă pereţii cavităţii abdomino-pelviene şi organele care se găsesc aici.

- viscerele abdominale pot fi:

• intraperitoneale acoperite de peritoneu pe toată suprafaţa lor. Sunt mobile în

cavitatea abdominală, fiind legate de unul din pereţii cavităţii printr-un pedicul peritoneal (stomac, intestin subţire, colon transvers).

• retroperitoneale sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului, fiind

acoperite de peritoneu numai pe una din feţe (duodenul, pancreasul, rinichii).

- prezintă2 foiţe:

• parietală care căptuşeşte pereţii cavităţii abdomino-pelviene.
• viscerală care acoperă organele din abdomen şi pelvis.

- la:      - bărbat, cavitatea peritoneală este închisă.

- femeie, cavitatea peritoneală comunică cu exteriorul prin trompă, uter şi vagin, ceea ce favorizează propagarea infecţiilor până la cavitatea peritoneală.

Fiziologia digestiei şi absorbţiei

Digestia = totalitatea proceselor de transformare mecanice, fizice şi chimice pe care alimentele le suportă în trecerea prin tractul digestiv pentru a fi absorbite.

1. Digestia bucală

- digestia începe în cavitatea bucală, unde alimentele introduse suferă un proces de fărâmiţare numit masticaţie, după care sunt îmbibate cu salivă şi transformate în bol alimentar. Secreţia salivară intervine şi în degradarea enzimatică a polizaharidelor.

Dintre enzimele salivare, cea mai importantă este amilaza salivară (ptialina) care degradează amidonul fiert sau copt, în dextrine, care au molecule mai mici.

Rolul salivei:

1.         Degradează amidonului.

2.         Facilitează procesele de masticaţie şi deglutiţie.

3.         Favorizează stimularea receptorilor gustativi prin solubilizarea alimentelor.

4.         Îndepărtează resturile alimentare care rămân în spaţiile interdentare.

5.         Rol bactericid prin lizozomul pe care îl conţine.

6.         Intervine în excreţia unor substanţe (urce în uremie: Pb, Hg, I, Bi în cursul unor intoxicaţii, care se depun pe gingie; virusuri, cum este cel rabiei şi poliomielitei).

7.         Favorizează actul vorbirii, menţionând mucoasa bucală elastică.

Masticaţia = procesul prin care alimentele introduse în cavitatea bucală suferă un proces de fărâmiţare mecanică.

La proceselor masticaţiei participă:mişcările mandibulei, limbii, buzelor şi obrajilor şi dinţii: incisivii au rol de tăiere, canini de sfâşiere, premolari de măcinare.

Cu cât alimentele sunt mai bine masticate, cu atât sunt mai uşor atacate de enzimele digestive.

Procesul de masticaţie este un act parţial voluntar şi reflex, coordonat de centrii nervoşi din trunchiul cerebral.

Deglutiţia constă în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucală prin faringe şi esofag, în stomac.

Deglutiţia cuprinde 3 timpi:

• bucal: bolul alimentar este aşezat pe faţa dorsală a limbii; vârful limbii este aplicat pe palatul dur şi

prin contracţia muşchiului milohioidian, bolul este împins în faringe, simultan istmul faringian este deschis.

• faringian: baza limbii se menţine ridicată şi muşchiul milohioidian întoarce în

gură. Orificiile nazale posterioare sunt închise prin ridicarea vălului palatin. Laringele este ridicat, aşezat sub baza limbii, iar glota este închisă şi respiraţia oprită. Deci bolul alimentar ia singura cale posibilă spre esofag, celelalte (nazală, bucală şi laringiană) fiind închise.

• esofagian: în perioadele interdigestive, porţiunea superioară a esofagului este

închisă prin contracţia musculaturii sale, astfel încât acrul nu ajunge în stomac, dar nici alimentele nu regurgitează.

2. Digestia gastrică

Stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate un timp îndelungat pentru a fi amestecate cu sucul gastric şi tranformate într-o formă acceptabilă pentru intestin = chimul gastric.

Prin mişcările active pereţilor stomacului, chimul este evacuat activ în duoden.

Transformările pe care alimentele le suferă în stomac, sunt rezultatul:

- acţiunii enzimelor din sucul gastric

- mişcărilor stomacului

Sucul gastric

- este secretat în cantitate mare în perioadele digestive şi absent sau foarte scăzut în perioadele interdigestive din cursul zilei sau nopţii.

- este un lichid clar, incolor sau uşor opalescent cu puternică reacţie acidă (pH = 1,5).

- conţine HCl (secretat de celulele parietale) şi enzime:

• pepsina este cea mai importantă enzimă a sucului gastric. Este secretată sub

forma inactivă de pepsinogen, eliberat de celulele principale sau zimogene care se găsesc în toată mucoasa gastrică – şi în duodenul proximal (bulb). Transformarea pepsinogenului în pepsină are loc sub influenţa HCl. Pepsina transformă proteinele în substanţe mai simple = polipeptide sau peptone.

• labfermentul (renina) este analogă celei din stomacul unor rumegătoare (vaca).

Labfermentul transformă cazeinogenul solubil din lapte în cazeină insolubilă, în prezenţa Ca⁺⁺. Are importanţă la sugar, împiedicând trecerea rapidă a laptelui din stomac în intestin.

• lipaza gastrică este întâlnită numai în stomacul copilului. Ea desface grăsimile

fin emulsionate (din lapte şi gălbenuş de ou).

• lizozimul
• factorul intrinsec Castle sau antianemic. Favorizează absorbţia vitaminei B₁₂.
• mucina are rol protector al mucoasei gastrice.

3. Digestia intestinală

- participă:       - sucul pancreatic

- bila

- sucul intestinal propriu-zis

a.      Sucul pancreatic

- este produsul de secreţie al pancreasului exocrin

- se varsă în duoden prin canalul Wirsung şi uneori prin canalul Santorini.

- are un bogat conţinutul enzimatic care acţionează asupra celor trei principii alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai importante sunt:

• tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- şi ditetrapeptide. Tripsina

este secretată sub formă de tripsinogen şi activată de enterokinază.

• lipaza pancreatică descompune grăsimile în glicerină şi acizi graşi.
• amilaza pancreatică are acţiune mai puternică decât amilaza salivară,

descompunând şi amidonul crud.

b.      Bila

- ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activarea sa metabolică reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne.

Funcţiile lui sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului.

Funcţiile ficatului:

1.       Elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterolul, unele metale grele şi fosfataza alcalină.

2.       Intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor şi substanţelor minerale.

3.       Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura cea mai ridicată din organism.

4.       Are funcţie antitoxică, captează particulele străine pătrunse din intestin în circulaţie prin celulele Kupffer; în hepatocite se produce conjugarea, oxidarea şi reducerea unor substanţe cu efect nociv:

- formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică).

- reducerea, conjugarea şi inactivitatea unor hormoni.

5.       În perioada embrionară are funcţie hematopoietică.

6.       La adult, sintetizează factorii coagulării şi fibrinolizei.

7.       Contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea circulaţiei şi la depozitarea sângelui (volum stagnant).

8.       Funcţie biligenetică, de formare şi excreţie a bilei.

Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, pentru că nu conţine enzime. Singura enzimă biliară care se excretă prin bilă este fosfataza alcalină.

- conţine:

1. Săruri biliare, care se formează pe seama colesterolului.

- funcţia sărurilor biliare:

- emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lipidelor în picături foarte fine).

- activează lipazele din intestin.

- favorizează absorbţia acizilor graşi.

2. Pigmenţi biliari, care rezultă din descompunerea hemoglobinei la nivelul hepatic. Pigmenţii biliari sunt reprezentaţi de bilirubină care ajung prin căile biliare în intestin.

Acumularea pigmenţilor biliari în ţesuturi, dă culoarea galbenă a tegumentelor şi mucoaselor = icter.

Cauzele icterului sunt:                       - obstrucţia căilor biliare (icter obstructiv).

- degradarea intensă a hematiilor (icter hemolitic)

- distrugerea celulelor hepatice (hepatite)

- congenital, prin absenţa enzimei care intervine în

conjugarea bilirubinei indirecte (glicuronil-transferaza).

3.Colesterolul

- este menţinut în suspensie datorită sărurilor biliare. Când concentraţia sărurilor biliare scade, colesterolul precipită şi formează calculi biliari.

- colesterolul total plasmatic = 130-180 mg/l.

Evacuarea bilei

Deşi bila este secretată continuu, eliminarea ei în intestin este ritmată de perioadele digestive. În perioadele interdigestive, bila se acumulează în vezica biliară.

Substanţele care produc evacuarea bilei se numesc substanţe colagoge.

Rolul bilei:       - absorbţia grăsimilor.

- absorbţia vitaminelor liposolubile (A,D,K)

- eliminarea unor substanţe (colesterolul).

- are efecte laxative prin stimularea motilităţii intestinale.

• Sucul intestinal propriu-zis

- compoziţia sucului intestinal propriu-zis este greu de stabilit, deoarece secreţia se însoţeşte rapid de absorbţie.

- celulele intestinale (enterocitele) eliberează enzime care se adresează celor 3 principii alimentare:

1.       Aminopeptidazele, care continuă acţiunea tripsinei, desfăcând di-, tri- şi tetrapeptidele până la aminoacizi, care sunt absorbiţi de mucoasa intestinală.

2.       Enzime amilotice (amilaza intestinală; maltaza care descompune maltoza în glucoză; lactaza – desface lactoza în glocuză şi galactoză; şi zaharaza, care desface zaharoza în glucoză şi fructoză). Glucidele astfel transformate sunt absorbite.

3.       Lipaza intestinală descompune grăsimile în glicerol şi acizi graşi care sunt absorbiţi.

Intestinul subţire execută mai multe tipuri de mişcări:

• segmentare, sunt contracţii care împart intestinul în segmente.

Ele intervin în:            - amestecul conţinutului intestinal

- facilitează absorbţia

• pendulare, de scurtare şi alungire a intestinului. Favorizează alunecarea

anselor intestinale unele peste altele şi amestecarea conţinutului intestinal.

• mişcări de tonus prin care se modifică tensiunea la nivelul fibrelor

musculare, nu şi în lungimea acestora.

• peristaltice prin care se asigură înaintarea conţinutului intestinal de la

stomac spre porţiunile intestinale terminale.

• mişcările vilozităţilor intestinale, de scurtare şi alungire, care

favorizează:    - transportul particulelor indigeste.

-          - absorbţia, prin cutarea mucoasei şi împingerea substanţelor spre fundul

vilozităţii.

Fiziologia intestinului gros

- principala funcţie a intestinului gros este de depozit temporar al deşeurilor rezultate din digestie şi de absorbţie a apei, Na⁺ şi altor elemente, determinând eliminarea a aproximativ 150 g materie fecală semisolidă pe zi, în unul sau două scaune.

- glandele intestinului gros secretă un suc foarte văscos, alcalin, care nu conţine enzime digestive. Rolul acestei secreţii este de a:

- facilita trecerea materiilor fecale

- proteja mucoasa intestinală de iritaţii mecanice şi chimice.

- alimentele ajung în cec după 4 h. Transportul materiilor fecale de-a lungul colonului e lent, abia 70% din rezidurile alimentare se elimină prin scaun după 72h, eliminarea totală poate dura 7 zile

- la nivelul intestinului gros sunt absorbite – apa, electroliţii, vitaminele şi aminoacizii.

- intestinul gros este populat de un mare număr de bacterii, care alcătuiesc flora bacteriană intestinală (Escherichia coli, Aerobacter aerogenes, Bacillus putrificus etc.).

Rolul florei bacteriene intestinale:

- transformă bilirubina în stercobilinogen şi apoi în stercobilină.

- intervine în sinteza vitaminelor (K, B₁, acid folic, biotina)

- prin putrefacţie şi fermentaţie bacteriană produce o serie de gaze(CO_2, H⁺, H₂S, CH₃=metan).

Prin contracţii tonice, segmentare şi peristaltice, bolul fecal este împins spre rect. În mod obişnuit rectul este lipsit de materii fecale.

Stimulul fiziologic care declanşează actul defecaţiei este reprezentat de trecerea materiilor fecale în rect, care determină relaxarea sfincterului anal intern şi extern şi expulzia materiilor fecale.

Defecaţia este un act reflex controlat voluntar.

Eliminarea întârziată a materiilor fecale la intervale mai mari de 48 de ore poartă numele de constipaţie.

Eliminarea frecventă de scaune neformate, ce conţin resturi alimentare nedigerate poartă numele de diaree. Ea apare ca urmare a unui tranzit accelerat în intestinul subţire sau gros.

Absorbţia intestinală

- procesul prin care produşii de degradare ai substanţelor nutritive trec prin epiteliul intestinal în sânge sau limfă.

Sub influenţa enzimelor din sucurile digestive, alimentele sunt degradate până la particule mici, solubile şi absorbabile. Vitaminele, sărurile minerale şi apa sunt absorbite ca atare.

-          glucidele sunt ingerate sub formă de polizaharide (amidon, glicogen) sau

dizaharide (maltoză, zaharoză, lactoză). Ele sunt absorbite ca monozaharide (glucoză, fructoză, galactoză), mai ales la nivelul porţiunii iniţiale a intestinului subţire, unde se află în concentraţie mai mare.

-          proteinele, cea mai mare parte se absorb ca aminoacizi, prin transport

activ, direct în sânge. Se pot absorbi şi ca atare, nedescompuse, cum e cazul unor anticorpi conţinuţi în colostru, asigurând transferul pasiv de imunitate de la mamă la făt. Absorbţia unor proteine nedescompuse poate duce la formarea anticorpilor, care la o nouă pătrundere a aceloraşi proteine, determină apariţia alergiilor.

-          lipidele sunt ingerate sub formă de trigliceride (grăsimi neutre) fosfolipide

şi colesterol. Absorbţia lor o antrenează şi pe cea a vitaminelor liposolubile (A, D, E, K, F).

Aceste grăsimi sunt descompuse până la glicerol şi acizi graşi şi absorbite prin celula intestinală prin pinocitoză, în circulaţia limfatică, de unde trec în sânge.

-          apa se absoarbe pasiv, prin difuziune. În 24 de ore prin intestin se absorb

10 litri de apă (1,5 provin din lichidele ingerate şi 8,5 litri reprezintă sucuri digestive).

Din cei 10 litri de apă, 9,5 se absorb la nivelul intestinului subţire şi 300-400 ml la nivelul intestinului gros.

Materiile fecale conţin 100 ml de apă.