Parmenide a fost filozof şi poet grec, născut dintr-o familie renumită, în Elea, în sudul Italiei şi afostconsiderat şeful şcolii filozofice eleatice. A fost un om stimat pentru legislaţia concepută, care adusese prosperitate şi bogăţie oraşului. A fost admirat şi pentru viaţa sa exemplară.
Discipol al lui Xenophan,
Parmenide a scris în opoziţie conştientă cu credinţele lui Heraclit, dată fiind
aluzia evidentă la acest filozof: “cineva este şi nu este mereu acelaşi şi
mereu altfel, căci toate lucrurile evoluează în direcţii diferite”.
Despre biografia sa mai este
cunoscut faptul că s-a oprit în Atena într-o călătorie efectuată în al 65-lea
an al vieţii sale, şi acolo a devenit prieten al tânărului Socrate.
Opera este considerată
inartistică. Pentru cosmogonia pe care o descrie în partea a doua, Parmenide
îşi apropriase stilul hesiodic, stil care însă nu se potriveşte cu dialectica
aridă a primei părţi.
Parmenide nu era un poet
înnăscut, şi se poate pune întrebarea “ce l-a determinat să ia această turnură?”.
Exemplul scrierilor poetice ale lui Xenophan nu este o explicaţie completă.
Este puţin probabil ca lucrarea sa să îşi fi avut originile în poezia lui
Xenophan, pentru că stilul este al lui Hesiod şi al “Orficelor”.
În Prolog, Parmenide descrie
ascensiunea sa către casa zeiţei despre care se presupune că vorbea în versuri.
Este o reflexie a ascensiunilor convenţionale spre divinitate care sunt aproape
la fel de comune ca şi descenderile în infern din literatura apocaliptică de
atunci.
Prologul se deschide cu
imaginea lui Parmenide reprezentându-se într-un cărucior înconjurat de nimfele
soarelui care părăsiseră lumea întunericului ca să îl ghideze în călătoria sa.
Nimfele îl conduc din casa nopţii, simbol al ignoranţei omului la casa zilei,
loc al cunoaşterii şi al raţiunii. Scopul călătoriei este palatul zeiţei care
îl întâmpină de Parmenide şi îl iniţiază în 2 direcţii: aceea a Adevărului şi
calea înşelătoare a Credinţei, în care nu există adevăr. Este evidentă dorinţa
de a arăta că Parmenide a fost convertit, că trecuse de la eroare (noaptea) la
adevăr (ziua) şi cele 2 direcţii trebuie să reprezinte fostele sale greşeli şi
adevărul care acum îi este revelat.
Există motiv să credem că
direcţia credinţei aparţine cosmogoniei pitagoreice. Aceasta credinţă eronată
nu este viziunea obişnuită a omului asupra lumii, ci un sistem elaborat care
pare să fie o dezvoltare naturală a cosmologiei ioniene în anumite linii, şi nu
există nici un alt sistem decât cel pitagoreic care să împlinească cerinţele
necesare pentru a-l descifra. I se impută lui Parmenide faptul că nu ar fi
prezentat sistemul contra căruia militează, dar asta este o greşală faţă de
personajele convenţiei apocaliptice. Pentru că nu Parmenide, ci zeiţa expune
sistemul şi tocmai de aceea opiniile descrise apar ca aparţinând “muritorilor”.
O descriere a ascensiunii
sufletului ar fi incompletă fără o imagine a regiunii de unde a plecat. Zeiţa
trebuie să revele cele 2 căi de plecare şi să îl îndrume pe Parmenide să o
aleagă pe cea corectă. Apariţia matematicii în şcoala lui Pitagora a revelat
pentru prima dată puterea minţii, a raţiunii. Pentru matematician acelaşi lucru
poate exista, dar poate fi şi numai gândit, şi acesta este principiul de la
care porneşte Parmenide. Este imposibil să gândeşti ceva ce nu există şi este
imposibil pentru ceva ce nu este gândit să existe. Marea întrebare “există sau
nu există?” este echivalentă cu întrebarea “poate fi gândit sau nu?”.
Prima parte a operei discută
adevărul şi a doua – lumea iluziilor, adică lumea simţurilor şi a opiniilor
eronate ale omenirii asupra lor. În opinia lui Parmenide, adevărul zace în
percepţia existenţei şi eroarea – în ideea non-existenţei. Nimic nu poate avea
existenţă reală decât dacă poate fi raţional. De aceea “a fi imaginat” şi “a fi capabil să existe” e
unul şi acelaşi lucru. Esenţa a ceea ce poate fi conceput este incapabilă de
evoluţie, este neperisabilă, imobila, nelegată de context şi indivizibilă.ceea
ce este variabil şi mobil este fantomatic. Percepţia este raţiunea direcţionată
către esenţa pură a existenţei. Lumea fenomenelor este a iluziilor şi opiniile
formate despre ea nu pot fi decât improbabile.
Parmenide ia în considerare,
graţie acestui principiu, consecinţele afirmaţiei că “orice există”. În primul
rând, “orice” nu poate fi transformat în “existenţă”. Dacă ar fi aşa, ar fi
trebuit să ia naştere fie din nimic, fie din ceva. Aici nu este nimic altceva
decât ceea ce este. Nimic altceva în afară de sine nu poate deveni existenţă în
locul lui. Pentru că nu poate exista spaţiu vid în care să se petreacă acest
lucru. Deci dacă există, atunci există acum, totul deodată. În acest fel
Parmenide refuză ideile despre originile lumii. Ex nihilo nihil fit. (din
nimic, nimic nu se naşte). Dacă ceva există, există pur şi simplu, nu poate fi
nici mai mult nici mai puţin decât este. Există un indivizibil şi continuu plenum. Dacă ceva este mobil, acel ceva
se poate muta doar într-un spaţiu gol, şi un spaţiu gol reprezintă vid, adică
nimic, iar “nimic” nu există. Acest ceva este finit şi sferic, pentru că nu
poate fi într-o direcţie mai mult decât este în alta, şi sfera este singura
figură despre care poate fi spus acest lucru.
În consecinţă ceea ce este
este, prin urmare este finit, sferic, continuu şi nu există nimic altceva în
afara sa. Astfel apare concluzia conform căreia vederea realului se face ca un
singur corp, în mod inevitabil.
Concepţia lui Parmenide
privează lumea pe care o cunoaştem de toate pretenţiile existenţei sale şi o
reduce la ceva ce cu greu poate fi catalogat drept iluzie.
Interpretarea principiilor lui Parmenide în viziunea lui
ALLAN RANDALL
Cel mai important principiu
al lui Parmenide este acela că orice lucru ce poate fi conceput raţional
(gândit) trebuie să existe. Non-existenţa nu este un lucru şi nu poate fi
gândită şi nu se poate vorbi despre ea într-un mod semnificativ sau coerent.
Parmenide interzicea discuţia aceasta pentru că sunt lucruri posibile care
totuşi nu există. El ilustra acest principiu arătându-ne 3 metode posibile de
cercetare, din care doar una este validă. Următorul tabel le sintetizează:
Metodele de cercetare ale lui Parmenide
1. Calea adevărului obiectiv
|
Necesar, toate posibilităţile există
|
Consistenţă
Coerenţă
|
2. Calea inimaginabilă (imposibil de conceput)
|
Necesar, nu exista nici o posibilitate
|
Consistenţă
Incoerenţă
|
3. Calea credinţei subiective
|
Unele posibilităţi există, altele nu
|
Inconsistenţă
Incoerenţă
|
Aceste metode sunt prezentate
în prima parte a poemului, dedicată Adevărului Obiectiv. Ceea ce apare aici ca
“fiinţă” sau “existenţă” este existenţa obiectivă: ceea ce există independent
de orice gândire particulară sau punct de vedere personal. Felul de existenţă
subiectivă dependent de punctul de vedere omenesc este prezentat în partea a
doua a poemului, dedicată Gândirii Subiective.
Parmenide se întreabă ce
înseamnă “a exista” şi dă 3 variante posibile. Doar una din aceste 3 definiţii
este considerată şi consistentă şi coerentă: metoda obiectivităţii. Dintre
celelalte două, metoda inimaginabilă are de asemenea consistenţă logică, dar e
incoerentă (îi lipseşte orice sens precis, definibil). Calea subiectivă
“suferă” de aceeaşi incoerenţă dar este şi inconsistentă (Parmenide o vede doar
inconsistentă totuşi, doar ca modalitate de a înţelege pe cei din jur şi de a
se înţelege pe sine).
Metoda lucrurilor imaginate,
deşi nu e contradictorie, nu este totuşi despre ceva care se poate gândi sau
vorbi, este incoerentă deci. Presupune automat că nu există nici o
posibilitate. Dacă nu există lucruri pe care să le putem concepe, atunci existenţa
nu se poate descrie în cuvinte. Daca “existenţa” este un concept cu sens,
atunci trebuie să fie măcar câteva lucruri care există. Deci “existenţa” sub
acest aspect e incoerentă. E un concept gol, deşi e perfect consistent.
Metoda subiectivă susţine că
sunt lucruri care există dar şi lucruri care nu există. Parmenide consideră
contradictoriu acest lucru. Cei care urmează aceasta metodă, această cale cred
că sunt lucruri perfect concepute de minte (lucruri care există) ca de exemplu
unicornii, dar care totuşi nu există. Acest lucru este o contradicţie. Spunem
ca “sunt”, adică “sunt idei pe care mintea omului le poate imagina”, dar spunem
si “nu există” căci nu vom vedea unicorni niciodată în viaţă. Parmenide
atenţionează să nu lăsăm obiceiul, născut din experienţă repetată să ne
silească să îi urmăm calea, lucru care este evident contrar raţiunii. Spunem de
exemplu că unicornii nu există pentru că nu sunt parte a experienţei noastre
imediate. Nu există nimic care să facă deosebirea între o entitate
non-existentă, pe care raţiunea o poate concepe şi una care există.
Metoda obiectivă susţine că
toate lucrurile raţionale există. Aici sunt incluse 2 direcţii: toate lucrurile
pe care raţiunea le poate gândi şi despre care se poate vorbi. Raţiunea nu
presupune experienţa senzorială sau imaginile haotice, ci numai ceea ce poate
fi explicat şi descris verbal.
Parmenide acceptă ideea că
din punct de vedere subiectiv, e posibil ca unele lucruri să existe şi altele
nu. El doar interzice utilizarea metodei subiective în descoperire adevărului
obiectiv. În sens pragmatic se pare că Parmenide crede că e adecvat să caute o
explicaţie probabilă, dacă nu chiar adevărul obiectiv pentru lucruri în
termenii unei lumi reale în care anumite posibilităţi sunt realizate, iar
altele nu. De fapt, partea a doua a poemului, despre subiectivitate a fost
iniţial mult mai lungă decât prima parte, cea despre obiectivitate. Deşi mare
parte din textul despre metoda subiectivă s-a pierdut, se pare că el conţinea un
extins fragment de ştiinţe fizice. Dar în sens strict, absolut, marea
probabilitate a acestei explicaţii fizice (a ordinii lumii, a cosmosului) să
fie doar o iluzie subiectivă. În timp ce cosmosul există în mod obiectiv, el nu
există pentru a fi excluse alte cosmosuri. Adevărul obiectiv este că toate
cosmosurile posibile sunt egal existente şi reale. Aceasta îl conduce pe
Parmenide la concluzia că întreaga existenţă este o singură, continuă,
indivizibilă şi neschimbătoare unitate: Unul. De exemplu, un bloc de marmură
din care un sculptor va tăia o statuie conţine la un loc toate tipurile de
statui posibile ce pot fi sculptate.
Această cosmologie “mai multe
lumi ca o lume” diferă de punctul de vedere al lui Anaximandru, autorul primei
cărţi cunoscute de ştiinţă şi filozofie. Anaximandru credea că ordinea lumii
s-a dezvoltat îniţial printr-un porces de separare (asemeni unui vortex),
dintr-o substanţă originară nediferenţiată pe care el o numea “opeiron” sau
indefinita. Anaximandru susţinea că exista un număr indefinit de alte lumi.
Dacă această substanţă ar fi cauzat existenţă unei singure lumi, atunci ea ar
fi strâns legată de acea lume şi nu ar mai fi principiul ei originator.
Parmenide a dat o bază logică
principiului raţiunii suficiente al lui Anaximandru.
Parmenide a mai fost
influenţat în gândirea sa de pitagoreici, care vedeau universul ca fiind
matematic prin natura lui. Deci poate nu era evident pentru Parmenide că
trebuie sa accepte reducerea făcută de Anaximandru. În schimb el voia să reducă
totul la ceva matematic sau logic, dar spre deosebire de Anaximandru, a cărui
opinie era că toate coexistă, la Parmenide acestea se anulează reciproc.
Parmenide afirma că sistemul lui Anaximandru îşi pierde puterea explicativă
dacă e privit ca un fel de “superspaţiu” al unor lumi aranjate. Pentru a fi pe
deplin explicativ, substanţa dintre lumi, opeiron, trebuie să explice spaţiul
şi timpul în termeni de “altceva”, ceva pentru care suntem justificaţi spă nu
cerem explicaţii ulterioare. Pentru Parmenide acest ceva era logic: “orice
poate fi gândit sau exprimat”.
Parmenide interpretat de KARL POPPER
În poemul său Parmenide
expune propria concepţie despre lume în 2 căi: a adevărului şi a opiniei
subiective.
Parmenide în opinia lui
Popper este interesat de cosmologie, căci el îşi dă seama de prezenţa fazelor
lunii pe care le considera doar aparenţe, înşelăciuni care se reînnoiesc în
timp şi de la care porneşte în argumentarea sa.
Luna este o sferă perfect
rotundă, imobilă. De altfel, în timpul perioadei sale de revoluţie, arătând
permanent aceeaşi faţă are faze de creştere şi descreştere. Chiar dacă e
prezentă în toată jumătatea sa sferică, luna e luminată doar parţial de soare.
Umbra, care dă impresia că cealaltă parte a satelitului nu e, este deci ireală.
Înşelătoria se reînnoieşte în timp şi, deci, şi timpul trebuie sp fie la rândul
lui iluzoriu. Iată de ce calea adevărului ne învaţă că realitatea, existenţa,
acel Tot, lumea adevărată e imobilă şi Popper vorbeşte despre acel Tot al lui
Parmenide în termeni de stabil, durabil, materie solidă.
Aparenţa, din contră, este
vidă. E ceva ireal, inimaginabil. E ca o umbră. Şi dacă umbra e un joc
contradictoriu de lumină şi întuneric, şi fazele lunii sunt false, înşelătoare.
Asta trebuie să fie valabil pentru întregul univers. Această realitate profundă
care nu are culori (produse provizorii ale jocului lumină – întuneric) e
singura realitate raţională şi vizibilă ochilor minţii, este “lucrul în sinea
lui”, singura esenţă reală. Parmenide antepune deci teoria divină teoriei
opiniei subiective. Conform lui Popper nu există o cale logică care să conducă
de la empirism la adevăr.
Parmenide este un raţionalist
care găseşte adevăr doar traversând calea demonstraţiei logice, renegând
observaţia empirică.
Parmenide interpretat de EMANUELE SEVERINO
Conform lui Severino,
Parmenide pune în lumină ăentru prima dată sensul radical al opoziţiei
existenţă – nimic şi clarifică sensul absolut al acestor 2 entităţi, înţelegând
că poate explica filozofic ceea ce prin mituri nu era posibil.
Parmenide
aprofundează şi interpretează conceptul de “existenţă” determinând calităţi
neanalizate de înaintaşi:
1.
Existenţa este una
2.
Existenţa este eternă
3.
Existenţa este continuă
4.
Existenţa este indivizibilă şi necompusă din părţi
5.
Existenţa este imobilă
În această argumentaţie
Parmenide foloseşte principiul non-contradicţiei, conform căruia nu se pot
accepta concomitent 2 lucruri opuse despre aceeaşi realitate; se evită astfel
non-sensul, eroarea logică.
Existenţa este nediferenţiată,
nedeterminată, simplă şi pură.
Parmenide afirmă “Totul este
etern”, fapt pe care Severino îl interpretează astfel: “Totul este etern
înseamnă că fiecare moment al realităţii există, adică nu iese şi nu se
întoarce în vid, înseamnă că şi lucrurile cele mai umile şi impalpabile există.
Etern este fiecare sentiment sau gând al nostru, fiecare ipostază a lumii,
fiecare gest al omului. Şi chiar tot ce apare în fiecare zi şi în fiecare
clipă: primul foc aprins de om, plânsul pruncului Iisus abia născut, oscilarea
lămpii în faţa ochilor lui Galileo Galilei, Hiroshima şi cadavrele ei. Eterne
sunt fiecare speranţă şi fiecare clipă a lumii cu toate conţinuturile ascunse
într-o clipă, eternă e conştiinţa care vede lucrurile şi eternitatea lor şi
vede nebunia persuasiunii că lucrurile se nasc din nimic si tot acolo revin,
nebunia ce domina lumea. Eternă este şi această nebunie, şi existenţa ei e
dintotdeauna trecută cu vederea în adevăr şi bucurie”.
BIBLIOGRAFIE
1.
Karl Popper – “Il mondo di
Parmenide”, Piemme (casale Monteferrato), 1998
2.
Emanuele Severino – “Filosofia
futura”, Milano, 1989, pag. 280
3.
Microsoft Encarta deluxe
Ecyclopedia 2001
4.
Suport de curs – prof. Mihai
Mihai
5.
Nuredim Ibram – “Fundamente ale
filosofiei”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag. 37-58.
