La fel ca
orice alt om, un filosof nu-şi poate alege, după bunul său plac, locul şi timpul
naşterii. Nimănui nu-i este însă indiferent unde şi când s-a născut. Aceste
doău date iniţiale îi determină fiecărui om drumul în viaţă. Cu atât mai mult
locul şi timpul naşterii contează în cazul unui mare filosof, ele hotărându-i
nu doar drumul în viaţă, dar determinându-i în mod esenţial şi coordonatele
principale ale gândirii. În cazul lui Platon, timpul şi locul naşterii sale
sunt: anul 427 î.Hr., în Atena.
Platon a trăit într-o perioadă de
războaie şi de lupte politice care a fost mai zbuciumată decât cea care-l
răscolise pe Heraclit. În timpul copilăriei şi al adolescenţei sale,
destrămarea vieţii tribale dusese în cetatea sa natală, Atena, la o perioadă de
tiranie, iar apoi la instaurarea unei democraţii care sa străduit din răsputeri
să se apere împotriva oricărei încercări de reintroducere a tiraniei sau a
oligarhiei, adică a dominaţiilor familiilor aristocratice fruntaşe. În anii
tinereţii lui Platon, Atena democratică era angajată într-un război împotriva
Spartei – oraşul-stat dominant care păstrase multe din legile şi obiceiurile
vechii aristocraţii tribale. Războiul a dus la prăbuşirea cetăţii ateniene şi a
unui regim de teroare numit guvernarea celor Treizeci de Tirani. Reinstaurarea
democraţiei şi a păcii n-a însemnat pentru Platon dobândirea liniştii deoarece
dascălul său iubit, Socrate a fost judecat şi executat, iar el şi alţi
concetăţeni din cercul lui Socrate au părăsit Atena.
Scopul spre care Platon năzuieşte este
posibilitatea oamenilor de a opri decăderea pe mai departe în domeniul politic
prin împiedicarea oricărei schimbări politice. Platon încearcă să înfăptuiască
acest scop prin instaurarea unui stat
ferit de relele tuturor celorlalte state, graţie faptului că nu degenerează, că
nu se schimbă. Statul ferit de răul schimbării şi corupţiei este statul ideal,
perfect. Credinţa în lucruri perfecte şi neschimbate este numită ,,Teoria
Formelor sau a Ideilor”.
Conform dialogului ,,Republica”, forma
originară sau primitivă a societăţii, care se aseamănă cel mai îndeaproape cu
Forma sau Ideea de stat, cu ,,statul ideal”, este un regat
al oamenilor
celor mai înţelepţi şi mai asemănători cu zeii. Acest oraş-stat este atât de
apropiat de perfecţiune încât este greu de înţeles cum se poate schimba. Dar,
schimbarea se produce. Platon consideră că vraja lăuntrică, războiul de clasă,
întărâtat de interesul egoist, de cel material şi economic îndeosebi, este
principala forţă a ,,dinamicii sociale”. Cele patru perioade principale ale
degenerării politice sunt descrise de Platon astfel: după statul perfect vine
întâi ,,timocraţia”, cârmuire exercitată de nobili ce urmăresc onoarea şi
gloria; apoi oligarhia, cârmuirea familiilor bogate; iar apoi ,, democraţia”,
domnia libertăţii care înseamnă anarhie; iar la urmă ,,straşnica tiranie, al
patrulea şi ultimul stadiu de boală al unei societăţi”. Identificând democraţia
cu anarhia, democraţii sunt descrişi drept destrăbălaţi, meschini, insolenţi,
anarhici şi neruşinaţi, nişte oameni care trăiesc numai pentru plăceri şi
pentru satisfacerea unor dorinţe deşarte şi impure.
Platon era un adversar înverşunat care
condamna democraţia, considerând-o drept guvernare a celor nechemaţi.
Argumentele principale ale lui Platon sunt:
-
masa populară (oi polloi) este asimilabilă prin
natura sa cu un animal sclav sub raportul pasiunilor şi al intereselor sale
trecătoare, sensibil la linguşeli, inconstant atât în iubirile cât şi în urile
sale: a I se încredinţa puterea, însemna a accepta tirania unei fiinţe
incapabile de o minimă reflexie şi rigoare;
-
atunci când masele îşi desemnează magistraţii, o
fac în funcţie de competenţele pe care ele cred că le-au constatat – mai ales
calităţi de limbaj - , văzând în acestea capacitatea politică;
-
în ce priveşte pretinsele discuţii din Adunările
populare, acestea nu sunt decât dispute, confruntări între opinii subiective,
inconsistente, ale căror contradicţii şi lacune denotă cu prisosinţă
insuficienţa.
Dar să vedem ce este democraţia, ceea ce critică Platon.
Din vremuri străvechi, unii oameni şi-au imaginat un sistem politic ai
cărui membrii
se consideră
egali din punct de vedere politic, guvernează împreună şi sunt înzestraţi cu
toate calităţile, resursele şi instituţiile necesare pentru a se autoguverna.
Această idee, ca şi metodele ce o pun în
aplicare, a apărut în prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr. la greci care,
deşi puţini la număr şi aşezaţi pe un fragment minuscul din suprafaţa lumii, au
exercitat o imfluenţă excepţională în istoria universală. Grecii, îndeosebi
atenienii, au fost primii care au produs ceea ce Dahl numeşte prima
transformare democratică: de la ideea şi practica guvernării de către cei
puţini la ideea şi practica guvernării de către cei mulţi. Pentru greci
singurul loc propice democraţiei era statul-cetate.
În viziunea greacă, o ordine democratică
ar trebui să satisfacă cel puţin şase cerinţe:
1.
Cetăţenii trebuie să aibă interese îndeajuns de
armonioase ca să poată împărtăşi şi să acţioneze în numele unui puternic simţ
al binelui general, care nu se află într-o contradicţie evidentă cu scopurile
şi interesele lor personale.
2.
Cetăţenii trebuie să fie foarte omogeni în privinţa
caracteristicilor care, altfel ar duce la conflicte politice şi dezacorduri
flagrante asupra binelui public. Nici un stat nu ar putea spera să devină un
polis bun dacă cetăţenii săi ar fi extrem de inegali în ceea ce priveşte
resursele lor economice şi disponibilitatea timpului liber ori dacă ar adera la
religii diferite, ar vorbi limbi diferite, sar deosebi în mod semnificativ ca
educaţie sau, dacă ar aparţine unor rase, culturi sau grupuri etnice diferite.
3.
Numărul cetăţenilor trebuie să fie destul de mic, ideal
chiar mai mic decât 40000. Dimensiunile reduse ale demosului au fost necesare
din trei motive: a) ca să evite eterogenitatea şi lipsa de armonie rezultată
din extinderea hotarelor ce presupunea includerea unor popoare de limbi,
religii, istorie şi etnicitate diverse, neavând aproape nimic în comun; b) ca
cetăţenii să-şi cunoască bine oraşul şi concetăţenii, prin observaţie,
experienţă şi discuţii prin care să înţeleagă binele comun şi să-l deosebească
de interesele lor personale; c) ca cetăţenii să se poată strânge laolaltă
pentru a servi drept conducători suverani ai cetăţii.
4.
Cetăţenii trebuie să se poată strâge laolaltă pentru a
hotărâ în mod direct legile şi direcţiile politice.
5.
Participarea cetăţenilor nu era limitată doar la
întrunirile Adunării. Ea includea şi participarea activă la administrarea
oraşului.
6.
Statul-cetate trebuie să rămână pe deplin autonom.
Legile, confederaţiile şi alianţele ar putea fi uneori necesare apărării sau
războiului, dar nu trebuie lăsate să afecteze autonomia fundamentală a
statului-cetate, nici suveranitatea Adunării din cadrul statului respectiv.
Fiecare cetate trebuie să fie autonomă nu numai politic, ci şi economic şi
militar.
Reforma statuluiexistent în timpul lui
Platon constituie obiectivul practic imediat al sistemului său teoretic.
Substratul gândirii lui Platon este: cel ce doreşte să introducă o reformă
politică a statului trebuie în prealabil
să aibă clară în mintea lui imaginea conceptuală a Statului Ideal, pentru ca,
plecând de la aceasta, să aibă garanţia faptului că fiecare măsură practică e
determinată de Principii şi tinde către instituirea lui.
Unele dintre premisele teoretice ale
concepţiei platoniciene asupra Statului Ideal sunt: punctul de plecare al
organizării politice Ideale trebuie să fie raţiunea întemeiată pe dreptate.
Statul Ideal ar putea fi organizat chiar şi de către un singur om, cu condiţia
ca acesta să mediteze conform raţiunii asupra variatelor principii
organizatorice care ar urma să fie îmfăptuite şi cu condiţia ca scopul pe care
îl urmăreşte să fie acela de a institui dreptatea pentru toţi oamenii.
Societatea este închipuită de Platon a
fi analogă cu un organism, în speţă cu organismul uman. Platon crede că
trăsăturile psihologice ale individului se regăsesc în anumite grupuri sociale,
că în faţa vieţii grupurile sociale reacţionează în mod asemănător cu
individul, că cel ce cunoaşte psihologia individuală posedă implicit
cunoştinţele necesare organizării politice a societăţii.
În concepţia lui Platon asupra Statului
Ideal, oamenii ar fi inegali de la natură, prin voinţa divinităţii. Unii,
superiori, ,,de natura aurului”, ar poseda însuşiri psihice superioare; alţii,
,,de natură grosolană”, ar fi dominaţi de pasiuni vulgare. Primii ar trebui
să-i conducă pe ultimii, fără ca aceştia să participe în vreun fel la viaţa
politică. Platon crede într-o anumită esenţă aristocratică a unor aleşi, care
implicit ar poseda virtuţi de conducător. Faţă de cei mulţi, oameni consideraţi
a fi lipsiţi de virtuţile în cauză, Platon are o atitudine distantă care
trădează dispreţul.
Simpatizanţii aristocraţiei greceşti au
afirmat întotdeauna că originea socială aristocratică – implicit divină sau
semidivină – sădeşte în oameni înalte calităţi morale şi intelectuale. Evitând
simplismul, Platon admite că această regulă are şi excepţii. Dar este convins
că de regulă posesorii de înalte virtuţi, demni a prelua conducerea, aparţin
elitei, familiilor aristocratice din cetate.
Deşi partizan al aristocraţiei şi al
principiului politic proaristocratic, Platon nu este totuşi satisfăcut de modul
de viaţă practicat de aristocraţia din timpul său. Platon nu aprobă luxul, îmbuibarea,
satisfacerea nestăvilită a plăcerilor ce caracterizează viaţa aristocraţilor.
Bogăţia nemăsurată, spune el, perverteşte moravurile. Concepţia sa este
proaristocratică, nu prin aceea că ar aproba modul de viaţă practicat de
aristocraţia timpului, ci prin faptul că imaginează un stat în care cei mulţi,
socotiţi inferiori, ar trebui să asculte pasivi de cei puţini şi ,,buni”
(aristocraţia). Adaugă însă că în Stat aceştia trebuie să se comporte cu o
sobrietate extremă, să respecte o disciplină de fier.
Platon spune că rostul de a fi a
Statului Ideal este acela de a înfăptui Principiile Binelui şi Dreptăţii.
Ţintind către asemenea Principii Platon neglijează în favoarea lor omul viu din
,,Agora”, cu aspiraţiille lui, cu virtuţiile lui şi păcatele lui. Fie omul
cetăţii simplu meşteşugar, oştaş ori chiar filosof, Platon îi cere să îndure
atâtea restricţii sau renunţări, încât Aristotel nu este prea aspru asemuind
Statul platonician Ideal cu o cetate asediată.
Una dintre premisele teoretice ale
concepţiei platoniciene asupra Statului Ideal este aceea că Valorile Ideale
fiind ,,de natură divină”, Statul Ideal va fi un Stat bigot, un stat care va
trebui să facă din religie şi cult un însemnat instrument de educaţie, mai
exact de constrângere presupus educativă.
În cadrul cercetării psihologiei omului,
Platon spune că acestuia i-ar fi proprii trei facultăţi fundamentale:
inteligenţa, cu sediul în creier; tendinţa spre acţiune, cu sediul în piept şi
dorinţele senzoriale asociate pântecelui.
Forma superioară în care s-ar manifesta
aceste trei facultăţi ar fi: înţelepciunea, ca manifestare superioară a
inteligenţei; curajul, ca manifestare superioară a tendinţei spre acţiune;
cunpătarea, ca manifestare superioară a dorinţelor senzoriale. Dat fiind că
înţelepciunea, curajul şi cumpătarea ar fi condiţiile susceptibile să asigure
înfăptuirea supremei virtuţi, dreptatea, şi dat fiind că scopul organizării
sociale optime este tocmai înfăptuirea acestuia din urmă, rezultă că ea va fi
înfăptuită în societate dacă organizarea ei se va întemeia pe înţelepciune,
curaj şi cumpătare.
,,De la natură” oamenii ar fi împărţiţi
în trei categorii: cei dominaţi de creier, oameni la care predomină
inteligenţa; cei dominaţi de virtuţile adăpostite în piept, la care predomină
tendinţa spre acţiune şi oamenii ,,pântecelui”, cei mulţi, dominaţi de dorinţe
vulgare. Statul Ideal ar trebui, pe de o parte, să folosească aptitudinile de
care dă dovadă fiecare din cele trei categorii şi, pe de altă parte, ar avea
sarcina să asigure ca prin bună organizare şi prin educaţie fiecare din cele
trei aptitudini să fie ridicată la forma ei optimă de manifestare care asigură
instaurarea dreptăţii.
Categoriile sociale corespunzătoare
celor trei facultăţi sunt, după părerea lui Platon:
a)
Filosofii, dominaţi de virtuţile creierului, deţinători
ai ionteligenţei, capabili să atingă suprema înţelepciune. Ei sunt în stare să
se înalţe, pe aripile raţiunii, spre lumea esenţelor Ideale, spre ,,lumea
divină a Ideilor”. Ei sunt cei ce pot să devină cunoscători ai prototipului
Ideal de stat şi să prezideze, prin urmare, înfăptuirea lui practică pe pământ.
Căpetenii absolute în noul stat, ei conduc fără consultarea altora, conduşi
exclusiv de raţiunea şi virtutea pe care se presupune că le deţin în mod
ăntegral. Scopul lor este înfăptuirea dreptăţii iar singura ocupaţie a
filosofilor este cultivarea virtuţii şi conducerea statului.
b)
Paznicii (militarii) recrutaţi ca şi primiidin
rândurile aristocraţiei. Dominaţi de însuşirile ,,pieptului”, oameni de
acţiune, ei cultivă curajul şi în acest scop primesc în primul rând educaţie
militară. Sarcina lor ăn stat este apărarea acestora de duşmanii din afară şi
de cei ,,interni”. Ei, spune Platon, ,,vor ţine în puterea lor pe aceia din
membrii cetăţii care s-ar ridica împotriva rânduielilor existente, precum şi pe
cei ce ar ataca statul din afară”.
c)
Meşteşugarii şi cultivatorii pământului, oameni ai
,,pântecelui”, incapabili de a atinge virtuţi prea înalte, cel mult cumpătarea.
Rostul lor este acela de a produce alimentele şi uneltele necesare statului.
Lipsiţi, în concepţia lui Platon, de capacităţi intelectuale şi morale alese,
ei muncesc dar n-au dreptul să ia parte la viaţa politică.
Platon nu iubeşte
desfrâul, ca unul
care toceşte şi
mintea şi curajul. Celor
din
categoriile
superioare – filosofi şi paznici – Platon le cere să instituie comunitatea
averilor şi a femeilor, viaţa în comun, mese comune. Ei trebuie să renunţe la
creşterea copiilor, care ,,dacă sunt normal conformaţi”, sunt luaţi de la
mamele lor şi daţi în grija statului, care se va ocupa de educarea lor. În
acest scop, Platon elaborează un complex sistem educativ în care cultivarea
muzicii şi a gimnasticii ocupă un rol important.
Trăind într-o perioadă istorică în care
dezbinarea între membrii păturilor dominante ameninţase în repetate rânduri
fiinţa statului atenian, Platon meditează la suprimarea dezbinării. El constată
că principala cauză a acesteia este legată de deosebirea de averi. Scopul
comunităţii de bunuri, preconizată doar pentru filosofi şi paznici, este acela
de a suprima conflictele de ordin economic sau familial, pentru a întări astfel
unitatea păturii dominante în lupta socială.
Prin urmare este vorba de o comunitate
de bunuri cu caracter de clasă. Scopul nu este suprimarea deosebirilor
antagonice, economice şi politice, dintre oameni, ci protejarea acestor
deosebiri prin întărirea poziţiei clasei dominate. Colectivitatea patrimonială
şi matrimonială preconizată de Platon avea acelaşi caracter de castă ca şi
concepţia sa despre dreptatea pe care organizaţia aristocratic – colectivistă
era prezumată a oo susţine.
Dreptatea platoniciană îşi primea sensul
de la componenţa ei, constituită din cele trei virtuţi. Dreptatea, considera
filosoful, urma la nevoie să fie impusă prin forţă celor ce se împotriveau
legii instituite de cei ,,de sus”. Nedreptatea, adaugă Platon, este ,,răscoala
unei părţi a sufletului împotriva întregului acestuia”, deci a masei împotriva
celor două caste suprapuse.
În ,,Republica” Platon folosea cuvântul
,,dreptate” ca sinonim pentru ,,ceea ce este în interesul Statului Ideal”,
adică să blocheze orice scimbare, prin menţinerea unei rigide împărţiri în
clase şi a dominaţiei de clasă. Dreptatea este tema centrală în ,,Republica”.
În cercetarea sa privind natura dreptăţii, Platon încearcă să descopere Ideea
în stat, iar apoi încearcă să aplice rezultatul la individ. Platon spune că
fiecare cetăţean trebuie să-şi vadă de îndeletnicirile sale şi orice schimbare sau
amestec între cele trei clase este o nedreptate, şi, opusul acestei
eventualităţi este dreptatea. Platon afirma că ,,cetatea era dreaptă prin
faptul că fiecare parte din ea, dintre cele trei îşi făcea propria-I treabă”.
De aici rezultă că Platon identifică dreptatea cu principiul dominaţiei de
clasă şi al privilegiilor de clasă. Conceptul de dreptate al lui Platon diferă
de ideile noastre despre dreptate. Platon numeşte ,,drept” privilegiul de
clasă, în timp ce noi înţelegem prin dreptate absenţa unor asemenea privilegii.
În ,,Republica” Platon trece în revistă o diversitate de concepţii asupra
dreptăţii în aşa fel încât ne face să credem că nu a omis nici una din teoriile
mai importante pe care le cunoştea. Dar, el nu menţionează niciodată concepţia
după care dreptatea este egalitate în faţa legii (isonomie). Acest lucru se
poate explica în două feluri: ori i-a scăpat din vedere teoria egalitară, ori a
evitat-o cu bună ştiinţă. Mişcarea egalitaristă a fost pentru Platon lucrul cel
mai detestat şi teoria sa din ,,Republica” a fost o reacţie la viguroasa
provocare a noului egalitarism şi umanitarism. Teoria umanitaristă a dreptăţii
formulează trei propuneri: a) principiul egalitarist propriu-zis, adică
propunerea de a elimina privilegiile ,,naturale”; b) principiul general al
individualismului şi c) principiul că sarcina şi scopul statului trebuie să fie
ocrotirea libertăţii cetăţenilor săi. Fiecărei propuneri îi corespunde, în
platonism, un principiu diametral opus: a) principiul privilegiului natural; b)
principiul general al colectivismului şi c) principiul că individului trebuie
să-i revină sarcina şi scopul de a menţine şi a întări stabilitatea statului.
Egalitarismul propriu-zis este
revendicarea ca cetăţenii statului să fie trataţi în mod imparţial.
Egalitarismul nu recunoaşte nici un fel de privilegii ,,naturale”, deşi
cetăţenii pot să confere anumite privilegii celor în care au încredere.
Principiul platonician al dreptăţii era diametral opus acestor exigebţe. El
pretindea privilegii naturale pentru conducătorii din fire. Platon a încercat
să discrediteze individualismul pentru că era o citadelă din sistemul de
apărare al crezului umanitarist. Emanciparea
individului a fost acea mare revoluţie spirituală care a dus la
prăbuşirea tribalismului şi la naşterea democraţiei.
Platon recunoaşte un singur standard
suprem, interesul statului. Tot ceea ce promovează acest interes este bun,
virtuos şi drept, orice îl ameninţă este rău, josnic şi nedrept. Acţiunile în
slujba lui sunt morale, iar cele care îl primejduiesc sunt imorale.
Ideea de dreptate a lui Platon cere ca
stăpânii din fire să cârmuiască, iar aclavii din fire să accepte condiţia lor
de sclavi. Ea ţine de postulatul istoricist ca statul, pentru a opri
schimbarea, să fie o copie a Idei sale sau a adevăratei sale ,,naturi”. Această
teorie a dreptăţii indică foarte clar că pentru Platon problema fundamentală a
politicii rezidă în întrebarea: ,,Cine trebuie să cârmuiască statul?”. Şi cei
care împărtăşesc presupoziţia lui Platon admit că liderii politici nu sunt
întotdeauna suficient de ,,buni” sau de ,,înţelepţi” şi că nu este deloc uşor
să creezi o cârmuire a cărei bunătate şi înţelepciune să fie implicit
asigurate.
Teoria suveranităţii spune că puterea
politică este practic neîngrădită iar problema principală care rămâne de
rezolvat este de a da această putere pe cele mai bune mâini. Această teorie
este nerealistă, deoarece spune Popper niciodată nu a existat undeva putere
politică neîngrădită, şi atâta timp cât oamenii rămân oameni nu poate exista
putere politică absolută şi neîngrădită. Cât timp un singur om nu poate acumula
în mâinile sale destulă putere fizică pentru a-I domina pe toţi ceilalţi, el va
depinde de cei ce-l ajută. Chiar şi tiranul cel mai puternic depinde de cineva.
Această dependenţă înseamnă că puterea sa, oricât ar fi de mare, nu este
neîngrădită şi că el este silit să facă concesii, folosindu-se de un grup
împotriva altuia. Această dependenţă înseamnă că există şi alte forţe politice,
alte puteri afară de a sa proprie, şi că el îşi poate exercita cârmuirea doar
folosindu-se de ele şi împăcându-le.
Platon a acceptat teoria generală a
suveranităţii fără să examineze problema controlului instituţional asupra
cârmuitorilor şi a contrabalansării instituţionale a puterilor lor. Cea mai
presantă problemă a devenit cea a selectării conducătorilor naturali şi a
formării lor pentru funcţiile de conducere.
Teoria lui Platon conform căreia cei
înţelepţi trebuie să guverneze preia unele elemente fundamentale ale concepţiei
lui Socrate, a intelectualismului său moral. Socrate a identificat binele cu
înţelepciunea, el susţinea că nimeni nu acţionează în dezacord cu ceea ce ştie
că este bine şi că lipsa de cunoaştere este răspunzătoare pentru toate
greşelile morale. Socrate a mai afirmat că desăvârşirea morală poate fi
dobândită prin învăţare şi că ea nu reclamă facultăţi morale deosebite,
distincte de inteligenţa omenească universală. Socrate, când a cerut ca oamenii
cei mai înţelepţi să guverneze, nu s-a gândit la filosofii din trecut sau la
sofiştii din timpul lui. El era convins că oricine poate fi instruit.
Postulatul platonician ca omul înţelept
să cârmuiască – posesorul adevărului, filosoful pe deplin format – ridică
problema selectării şi educării cârmuitorilor. Instituţia care, în concepţia
lui Platon, urmează să se îngrijească de viitorii cârmuitori poate fi descrisă
drept departamentul educaţional al statului. Platon cerea ca la acestă
instituţie să aibă acces numai cei trecuţi de floarea vârstei: ,,atunci când
forţa trupească începe să scadă şi când vor fi trecut de vârsta activităţii
politice şi a îndatoririlor ostăşeşti, abia atunci să li se îngăduie să
păşească în această zonă sacră…”, zona celor mai înalte studii dialectice.
Platon instituie această regulă pentru că se teme de forţa găndirii şi pentru
că scopul său fundamental este stăvilirea schimbării politice.
Regele – filosof, pe care Platon îl
consideră cârmuitor al statului trebuie să posede cunoaştere pentru a îndeplini
două funcţii: funcţii legate de întemeierea statului şi funcţii legate de
menţinerea lui.
Prima şi cea mai importantă funcţie a
regelui – filosof este cea de ăntemeietor şi legiuitor al statului. Pentru ca
statul să fie stabil, el trebuie să fie o copie fidelă a Formei sau Ideii
divine de Stat şi numai un filosof care posedă cunoaştere, ,,un filosof pe
deplin format” este în măsură să contemple şi să imite cu Originalul ceresc.
Filosoful nu iubeşte asemeni oamenilor obişnuiţi, lucrurile sensibile cu ,,sunetele
frumoase, culorile şi formele” lor, ci vrea ,,să vadă şi să îndrăgească
frumosul însuşi” – Forma sau Ideea de Frumos. Filosoful este omul ce poate să
devină întemeietorul unei cetăţi virtuoase. El este asemeni unui desenator sau
pictor ce se foloseşte de un ,,model divin”. Numai adevăraţii filosofi pot ,,să
schiţeze forma constituţiei statului”, pentru că numai ei pot să vadă
originalul şi pot să-l imite. Ca ,,pictor al constituţiilor”, filosoful trebuie
să fie ajutat de lumina binelui şi a înţelepciunii. Ideea de Bine este izvorul
sau cauza oricărei cunoaşteri şi a oricărui adevăr. Înţelepciunea nu înseamnă
pentru Platon înţelegerea socratică a propriilor limitări. Înţelepţii lui
Platon, superior preocupaţi de problemele unei lumi superioare, ,,nu au răgaz
să privească în jos, la preocupările omeneşti; ci privesc şi contemplă
realităţile care rămân în bună ordine şi potrivit cu raţiunea”. Învăţătura
potrivită este cea care-l face pe om înţelept.
Odată creat, statul va continua să fie
stabil cât timp nu se produce vreo sciziune ăn unitatea clasei stăpânitoare.
Educarea acestei clase este marea funcţie păstrătoare a suveranului, o funcţie
ce trebuie exercitată mereu, cât timp există statul. Educaţia filosofică a lui
Platon are o funcţie politică precisă. Ea imprimă un semn distinctiv
cârmuitorilor şi ridică o barieră între ei şi cei cârmuiţi. Numai adevăratul
filosof are, în concepţia lui Platon, capacitatea de a contempla originalul
divin al cetăţii, numai el este în stare să imite acest model, să-l aducă din
Cer pe Pământ şi să-l înfăptuiască aici. El nu reprezintă ceea ce este comun
tuturor oamenilor, nu este conceptul universal de om, ci este originalul divin
al omului, un supraom neschimbător.
Reforma socială pe care o preconizează
Platon se poate înfăptui numai datorită filosofului, omul care, prin
demersurile cunoaşterii sale, are acces la lumea ideilor. Dar prin aceasta, ca
reformator social, coborând în arena disputelor şi luptelor politice, el devine
şi un om al acţiunii practice. Filosoful trebuie să îşi asume responsabilitatea
de a conduce colectivitatea din care face parte, să se pună în fruntea
mişcărilor sociale ce urmăresc să modeleze materia brută a vieţii sociale după
exemplul existenţelor perfecte, eterne şi neschimbătoare. A conduce devine,
pentru filosof, o obligaţie morală, căreia el nu i se poate sustrage şi care
derivă tocmai din preeminenţa sa intelectuală dată de cunoaşterea ideilor.
Concepţia lui Platon despre puterea
politică a dus la interpretări diferite: ,,Republica a fost văzută fie ca o
carte de învăţătură a democraţiei, fie ca o carte de învăţătură despre regimul
politic totalitar”. Karl Popper îl consideră pe Platon unul dintre cei mai
importanţi duşmani ai democraţiei, deoarece statul (elitar) condus de filosofi
nu este altceva decât o formă a statului aristocratic.
Descrierea platoniciană a statului
perfect sau cel mai bun a fost de obicei interpretată ca programul utopic al
unui progresivist.
Pe scurt, principalele elemente ale
programului politic al lui Platon sunt:
-
Împărţirea
strictă în clase; clasa dominantă, formată din păstori şi din câini de
pază, trebuie separată strict de turma omenească;
-
Identificarea destinului statului cu cel al
clasei dominante; preocupare exclusivă pentru această clasă şi pentru unitatea
ei; şi, în interesul acestei unităţi, reguli rigide privind creşterea şi
educaţia membrilor acestei clase, ca şi o supraveghere şi colectivizare strictă
a intereselor acestora;
-
Clasa dominantă deţine monopolul unor lucruri
cum sunt virtuţile şi exerciţiile militare, dreptul de a purta arme şi de a
primi educaţie de orice fel; în schimb este exclusă de la orice participare la
activităţi economice, ţi în special de la agonisirea de bani;
-
Trebuie să existe o cenzură asupra tuturor activitpţilor
intelectuale ale clasei dominante şi o propagandă continuă menită să modeleze
şi să unifice spiritele. Trebuie împiedicată sau suprimată orice inovaţie în
domeniile educaţiei, legislaţiei ţi religiei;
-
Statul trebuie să fie autarhic; să tindă spre o
economie închisă; pentru că altfel cârmuitorii ori vor fi dependenţi de
negustori ori vor deveni ei înşişi negustori. Prima alternativă le-ar submina
puterea, iar a doua ar submina unitatea lor şi stabilitatea statului.
Acest program poate fi caracterizat totalitar şi este întemeiat pe o
sociologie
istoricistă. Autorii care îl critică pe Platon
consideră că doctrina sa politică se deosebeşte clar de totalitarismul modern
prin scopuri ca: fericirea cetăţenilor şi domnia dreptăţii. Crossman remarca că
,,filosofia lui Platon reprezintă cel mai furibund şi mai profund atac la
adresa ideilor liberale din câte se cunosc în istorie”, dar totuşi el crede că
Platon plănuia ,,edificarea unui stat perfect, în care fiecare cetăţean să fie
cu adevărat fericit”.
BIBLIOGRAFIE:
1. Platon,
Opere – Republica;
2. D.
Georgescu, M. Lăcătuş, Mari filosofi ai
lumii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995;
3. D.
Miller, Enciclopedia Blackwell a gândirii
politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000;
4. L.
Robin, Platon, Ed. Teora, Bucureşti,
1996;
5. K.
R. Popper, Societatea deschisă şi
duşmanii ei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993;
6. R.
Dahl, Democraţia şi criticii ei, Ed.
Institutul European, Iaşi, 2002;
7. E.
Pisier, Istoria ideilor politice, Ed.
Amarcord, Timişoara, 2000;
8. V.
Muscă, Introducere în filosofia lui
Platon, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
