ROgift.ro(magazin de cadouri)

ANALIZA CRITICII DEMOCRAŢIEI A ÎN FILOSOFIA LUI PLATON

 La fel ca orice alt om, un filosof nu-şi poate alege, după bunul său plac, locul şi timpul naşterii. Nimănui nu-i este însă indiferent unde şi când s-a născut. Aceste doău date iniţiale îi determină fiecărui om drumul în viaţă. Cu atât mai mult locul şi timpul naşterii contează în cazul unui mare filosof, ele hotărându-i nu doar drumul în viaţă, dar determinându-i în mod esenţial şi coordonatele principale ale gândirii. În cazul lui Platon, timpul şi locul naşterii sale sunt: anul 427 î.Hr., în Atena.

       Platon a trăit într-o perioadă de războaie şi de lupte politice care a fost mai zbuciumată decât cea care-l răscolise pe Heraclit. În timpul copilăriei şi al adolescenţei sale, destrămarea vieţii tribale dusese în cetatea sa natală, Atena, la o perioadă de tiranie, iar apoi la instaurarea unei democraţii care sa străduit din răsputeri să se apere împotriva oricărei încercări de reintroducere a tiraniei sau a oligarhiei, adică a dominaţiilor familiilor aristocratice fruntaşe. În anii tinereţii lui Platon, Atena democratică era angajată într-un război împotriva Spartei – oraşul-stat dominant care păstrase multe din legile şi obiceiurile vechii aristocraţii tribale. Războiul a dus la prăbuşirea cetăţii ateniene şi a unui regim de teroare numit guvernarea celor Treizeci de Tirani. Reinstaurarea democraţiei şi a păcii n-a însemnat pentru Platon dobândirea liniştii deoarece dascălul său iubit, Socrate a fost judecat şi executat, iar el şi alţi concetăţeni din cercul lui Socrate au părăsit Atena.
       Scopul spre care Platon năzuieşte este posibilitatea oamenilor de a opri decăderea pe mai departe în domeniul politic prin împiedicarea oricărei schimbări politice. Platon încearcă să înfăptuiască acest scop prin  instaurarea unui stat ferit de relele tuturor celorlalte state, graţie faptului că nu degenerează, că nu se schimbă. Statul ferit de răul schimbării şi corupţiei este statul ideal, perfect. Credinţa în lucruri perfecte şi neschimbate este numită ,,Teoria Formelor sau a Ideilor”.
       Conform dialogului ,,Republica”, forma originară sau primitivă a societăţii, care se aseamănă cel mai îndeaproape cu Forma sau Ideea de stat, cu ,,statul ideal”, este un regat
al oamenilor celor mai înţelepţi şi mai asemănători cu zeii. Acest oraş-stat este atât de apropiat de perfecţiune încât este greu de înţeles cum se poate schimba. Dar, schimbarea se produce. Platon consideră că vraja lăuntrică, războiul de clasă, întărâtat de interesul egoist, de cel material şi economic îndeosebi, este principala forţă a ,,dinamicii sociale”. Cele patru perioade principale ale degenerării politice sunt descrise de Platon astfel: după statul perfect vine întâi ,,timocraţia”, cârmuire exercitată de nobili ce urmăresc onoarea şi gloria; apoi oligarhia, cârmuirea familiilor bogate; iar apoi ,, democraţia”, domnia libertăţii care înseamnă anarhie; iar la urmă ,,straşnica tiranie, al patrulea şi ultimul stadiu de boală al unei societăţi”. Identificând democraţia cu anarhia, democraţii sunt descrişi drept destrăbălaţi, meschini, insolenţi, anarhici şi neruşinaţi, nişte oameni care trăiesc numai pentru plăceri şi pentru satisfacerea unor dorinţe deşarte şi impure.          
       Platon era un adversar înverşunat care condamna democraţia, considerând-o drept guvernare a celor nechemaţi. Argumentele principale ale lui Platon sunt:
-          masa populară (oi polloi) este asimilabilă prin natura sa cu un animal sclav sub raportul pasiunilor şi al intereselor sale trecătoare, sensibil la linguşeli, inconstant atât în iubirile cât şi în urile sale: a I se încredinţa puterea, însemna a accepta tirania unei fiinţe incapabile de o minimă reflexie şi rigoare;
-          atunci când masele îşi desemnează magistraţii, o fac în funcţie de competenţele pe care ele cred că le-au constatat – mai ales calităţi de limbaj - , văzând în acestea capacitatea politică;
-          în ce priveşte pretinsele discuţii din Adunările populare, acestea nu sunt decât dispute, confruntări între opinii subiective, inconsistente, ale căror contradicţii şi lacune denotă cu prisosinţă insuficienţa.
Dar să vedem ce este democraţia, ceea ce critică Platon.
Din vremuri străvechi, unii oameni şi-au imaginat un sistem politic ai cărui membrii
se consideră egali din punct de vedere politic, guvernează împreună şi sunt înzestraţi cu toate calităţile, resursele şi instituţiile necesare pentru a se autoguverna. Această  idee, ca şi metodele ce o pun în aplicare, a apărut în prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr. la greci care, deşi puţini la număr şi aşezaţi pe un fragment minuscul din suprafaţa lumii, au exercitat o imfluenţă excepţională în istoria universală. Grecii, îndeosebi atenienii, au fost primii care au produs ceea ce Dahl numeşte prima transformare democratică: de la ideea şi practica guvernării de către cei puţini la ideea şi practica guvernării de către cei mulţi. Pentru greci singurul loc propice democraţiei era statul-cetate.
       În viziunea greacă, o ordine democratică ar trebui să satisfacă cel puţin şase cerinţe:
1.      Cetăţenii trebuie să aibă interese îndeajuns de armonioase ca să poată împărtăşi şi să acţioneze în numele unui puternic simţ al binelui general, care nu se află într-o contradicţie evidentă cu scopurile şi interesele lor personale.
2.      Cetăţenii trebuie să fie foarte omogeni în privinţa caracteristicilor care, altfel ar duce la conflicte politice şi dezacorduri flagrante asupra binelui public. Nici un stat nu ar putea spera să devină un polis bun dacă cetăţenii săi ar fi extrem de inegali în ceea ce priveşte resursele lor economice şi disponibilitatea timpului liber ori dacă ar adera la religii diferite, ar vorbi limbi diferite, sar deosebi în mod semnificativ ca educaţie sau, dacă ar aparţine unor rase, culturi sau grupuri etnice diferite.
3.      Numărul cetăţenilor trebuie să fie destul de mic, ideal chiar mai mic decât 40000. Dimensiunile reduse ale demosului au fost necesare din trei motive: a) ca să evite eterogenitatea şi lipsa de armonie rezultată din extinderea hotarelor ce presupunea includerea unor popoare de limbi, religii, istorie şi etnicitate diverse, neavând aproape nimic în comun; b) ca cetăţenii să-şi cunoască bine oraşul şi concetăţenii, prin observaţie, experienţă şi discuţii prin care să înţeleagă binele comun şi să-l deosebească de interesele lor personale; c) ca cetăţenii să se poată strânge laolaltă pentru a servi drept conducători suverani ai cetăţii.
4.      Cetăţenii trebuie să se poată strâge laolaltă pentru a hotărâ în mod direct legile şi direcţiile politice.
5.      Participarea cetăţenilor nu era limitată doar la întrunirile Adunării. Ea includea şi participarea activă la administrarea oraşului.
6.      Statul-cetate trebuie să rămână pe deplin autonom. Legile, confederaţiile şi alianţele ar putea fi uneori necesare apărării sau războiului, dar nu trebuie lăsate să afecteze autonomia fundamentală a statului-cetate, nici suveranitatea Adunării din cadrul statului respectiv. Fiecare cetate trebuie să fie autonomă nu numai politic, ci şi economic şi militar.
       Reforma statuluiexistent în timpul lui Platon constituie obiectivul practic imediat al sistemului său teoretic. Substratul gândirii lui Platon este: cel ce doreşte să introducă o reformă politică  a statului trebuie în prealabil să aibă clară în mintea lui imaginea conceptuală a Statului Ideal, pentru ca, plecând de la aceasta, să aibă garanţia faptului că fiecare măsură practică e determinată de Principii şi tinde către instituirea lui.
       Unele dintre premisele teoretice ale concepţiei platoniciene asupra Statului Ideal sunt: punctul de plecare al organizării politice Ideale trebuie să fie raţiunea întemeiată pe dreptate. Statul Ideal ar putea fi organizat chiar şi de către un singur om, cu condiţia ca acesta să mediteze conform raţiunii asupra variatelor principii organizatorice care ar urma să fie îmfăptuite şi cu condiţia ca scopul pe care îl urmăreşte să fie acela de a institui dreptatea pentru toţi oamenii.
       Societatea este închipuită de Platon a fi analogă cu un organism, în speţă cu organismul uman. Platon crede că trăsăturile psihologice ale individului se regăsesc în anumite grupuri sociale, că în faţa vieţii grupurile sociale reacţionează în mod asemănător cu individul, că cel ce cunoaşte psihologia individuală posedă implicit cunoştinţele necesare organizării politice a societăţii.
       În concepţia lui Platon asupra Statului Ideal, oamenii ar fi inegali de la natură, prin voinţa divinităţii. Unii, superiori, ,,de natura aurului”, ar poseda însuşiri psihice superioare; alţii, ,,de natură grosolană”, ar fi dominaţi de pasiuni vulgare. Primii ar trebui să-i conducă pe ultimii, fără ca aceştia să participe în vreun fel la viaţa politică. Platon crede într-o anumită esenţă aristocratică a unor aleşi, care implicit ar poseda virtuţi de conducător. Faţă de cei mulţi, oameni consideraţi a fi lipsiţi de virtuţile în cauză, Platon are o atitudine distantă care trădează dispreţul.
       Simpatizanţii aristocraţiei greceşti au afirmat întotdeauna că originea socială aristocratică – implicit divină sau semidivină – sădeşte în oameni înalte calităţi morale şi intelectuale. Evitând simplismul, Platon admite că această regulă are şi excepţii. Dar este convins că de regulă posesorii de înalte virtuţi, demni a prelua conducerea, aparţin elitei, familiilor aristocratice din cetate.
       Deşi partizan al aristocraţiei şi al principiului politic proaristocratic, Platon nu este totuşi satisfăcut de modul de viaţă practicat de aristocraţia din timpul său. Platon nu aprobă luxul, îmbuibarea, satisfacerea nestăvilită a plăcerilor ce caracterizează viaţa aristocraţilor. Bogăţia nemăsurată, spune el, perverteşte moravurile. Concepţia sa este proaristocratică, nu prin aceea că ar aproba modul de viaţă practicat de aristocraţia timpului, ci prin faptul că imaginează un stat în care cei mulţi, socotiţi inferiori, ar trebui să asculte pasivi de cei puţini şi ,,buni” (aristocraţia). Adaugă însă că în Stat aceştia trebuie să se comporte cu o sobrietate extremă, să respecte o disciplină de fier.
       Platon spune că rostul de a fi a Statului Ideal este acela de a înfăptui Principiile Binelui şi Dreptăţii. Ţintind către asemenea Principii Platon neglijează în favoarea lor omul viu din ,,Agora”, cu aspiraţiille lui, cu virtuţiile lui şi păcatele lui. Fie omul cetăţii simplu meşteşugar, oştaş ori chiar filosof, Platon îi cere să îndure atâtea restricţii sau renunţări, încât Aristotel nu este prea aspru asemuind Statul platonician Ideal cu o cetate asediată.
       Una dintre premisele teoretice ale concepţiei platoniciene asupra Statului Ideal este aceea că Valorile Ideale fiind ,,de natură divină”, Statul Ideal va fi un Stat bigot, un stat care va trebui să facă din religie şi cult un însemnat instrument de educaţie, mai exact de constrângere presupus educativă.
       În cadrul cercetării psihologiei omului, Platon spune că acestuia i-ar fi proprii trei facultăţi fundamentale: inteligenţa, cu sediul în creier; tendinţa spre acţiune, cu sediul în piept şi dorinţele senzoriale asociate pântecelui.
       Forma superioară în care s-ar manifesta aceste trei facultăţi ar fi: înţelepciunea, ca manifestare superioară a inteligenţei; curajul, ca manifestare superioară a tendinţei spre acţiune; cunpătarea, ca manifestare superioară a dorinţelor senzoriale. Dat fiind că înţelepciunea, curajul şi cumpătarea ar fi condiţiile susceptibile să asigure înfăptuirea supremei virtuţi, dreptatea, şi dat fiind că scopul organizării sociale optime este tocmai înfăptuirea acestuia din urmă, rezultă că ea va fi înfăptuită în societate dacă organizarea ei se va întemeia pe înţelepciune, curaj şi cumpătare.
       ,,De la natură” oamenii ar fi împărţiţi în trei categorii: cei dominaţi de creier, oameni la care predomină inteligenţa; cei dominaţi de virtuţile adăpostite în piept, la care predomină tendinţa spre acţiune şi oamenii ,,pântecelui”, cei mulţi, dominaţi de dorinţe vulgare. Statul Ideal ar trebui, pe de o parte, să folosească aptitudinile de care dă dovadă fiecare din cele trei categorii şi, pe de altă parte, ar avea sarcina să asigure ca prin bună organizare şi prin educaţie fiecare din cele trei aptitudini să fie ridicată la forma ei optimă de manifestare care asigură instaurarea dreptăţii.
       Categoriile sociale corespunzătoare celor trei facultăţi sunt, după părerea lui Platon:
a)      Filosofii, dominaţi de virtuţile creierului, deţinători ai ionteligenţei, capabili să atingă suprema înţelepciune. Ei sunt în stare să se înalţe, pe aripile raţiunii, spre lumea esenţelor Ideale, spre ,,lumea divină a Ideilor”. Ei sunt cei ce pot să devină cunoscători ai prototipului Ideal de stat şi să prezideze, prin urmare, înfăptuirea lui practică pe pământ. Căpetenii absolute în noul stat, ei conduc fără consultarea altora, conduşi exclusiv de raţiunea şi virtutea pe care se presupune că le deţin în mod ăntegral. Scopul lor este înfăptuirea dreptăţii iar singura ocupaţie a filosofilor este cultivarea virtuţii şi conducerea statului.
b)     Paznicii (militarii) recrutaţi ca şi primiidin rândurile aristocraţiei. Dominaţi de însuşirile ,,pieptului”, oameni de acţiune, ei cultivă curajul şi în acest scop primesc în primul rând educaţie militară. Sarcina lor ăn stat este apărarea acestora de duşmanii din afară şi de cei ,,interni”. Ei, spune Platon, ,,vor ţine în puterea lor pe aceia din membrii cetăţii care s-ar ridica împotriva rânduielilor existente, precum şi pe cei ce ar ataca statul din afară”.
c)      Meşteşugarii şi cultivatorii pământului, oameni ai ,,pântecelui”, incapabili de a atinge virtuţi prea înalte, cel mult cumpătarea. Rostul lor este acela de a produce alimentele şi uneltele necesare statului. Lipsiţi, în concepţia lui Platon, de capacităţi intelectuale şi morale alese, ei muncesc dar n-au dreptul să ia parte la viaţa politică.
Platon  nu  iubeşte  desfrâul,  ca  unul  care  toceşte  şi  mintea şi   curajul.  Celor  din
categoriile superioare – filosofi şi paznici – Platon le cere să instituie comunitatea averilor şi a femeilor, viaţa în comun, mese comune. Ei trebuie să renunţe la creşterea copiilor, care ,,dacă sunt normal conformaţi”, sunt luaţi de la mamele lor şi daţi în grija statului, care se va ocupa de educarea lor. În acest scop, Platon elaborează un complex sistem educativ în care cultivarea muzicii şi a gimnasticii ocupă un rol important.
       Trăind într-o perioadă istorică în care dezbinarea între membrii păturilor dominante ameninţase în repetate rânduri fiinţa statului atenian, Platon meditează la suprimarea dezbinării. El constată că principala cauză a acesteia este legată de deosebirea de averi. Scopul comunităţii de bunuri, preconizată doar pentru filosofi şi paznici, este acela de a suprima conflictele de ordin economic sau familial, pentru a întări astfel unitatea păturii dominante în lupta socială.
       Prin urmare este vorba de o comunitate de bunuri cu caracter de clasă. Scopul nu este suprimarea deosebirilor antagonice, economice şi politice, dintre oameni, ci protejarea acestor deosebiri prin întărirea poziţiei clasei dominate. Colectivitatea patrimonială şi matrimonială preconizată de Platon avea acelaşi caracter de castă ca şi concepţia sa despre dreptatea pe care organizaţia aristocratic – colectivistă era prezumată a oo susţine.
       Dreptatea platoniciană îşi primea sensul de la componenţa ei, constituită din cele trei virtuţi. Dreptatea, considera filosoful, urma la nevoie să fie impusă prin forţă celor ce se împotriveau legii instituite de cei ,,de sus”. Nedreptatea, adaugă Platon, este ,,răscoala unei părţi a sufletului împotriva întregului acestuia”, deci a masei împotriva celor două caste suprapuse.
       În ,,Republica” Platon folosea cuvântul ,,dreptate” ca sinonim pentru ,,ceea ce este în interesul Statului Ideal”, adică să blocheze orice scimbare, prin menţinerea unei rigide împărţiri în clase şi a dominaţiei de clasă. Dreptatea este tema centrală în ,,Republica”. În cercetarea sa privind natura dreptăţii, Platon încearcă să descopere Ideea în stat, iar apoi încearcă să aplice rezultatul la individ. Platon spune că fiecare cetăţean trebuie să-şi vadă de îndeletnicirile sale şi orice schimbare sau amestec între cele trei clase este o nedreptate, şi, opusul acestei eventualităţi este dreptatea. Platon afirma că ,,cetatea era dreaptă prin faptul că fiecare parte din ea, dintre cele trei îşi făcea propria-I treabă”. De aici rezultă că Platon identifică dreptatea cu principiul dominaţiei de clasă şi al privilegiilor de clasă. Conceptul de dreptate al lui Platon diferă de ideile noastre despre dreptate. Platon numeşte ,,drept” privilegiul de clasă, în timp ce noi înţelegem prin dreptate absenţa unor asemenea privilegii. În ,,Republica” Platon trece în revistă o diversitate de concepţii asupra dreptăţii în aşa fel încât ne face să credem că nu a omis nici una din teoriile mai importante pe care le cunoştea. Dar, el nu menţionează niciodată concepţia după care dreptatea este egalitate în faţa legii (isonomie). Acest lucru se poate explica în două feluri: ori i-a scăpat din vedere teoria egalitară, ori a evitat-o cu bună ştiinţă. Mişcarea egalitaristă a fost pentru Platon lucrul cel mai detestat şi teoria sa din ,,Republica” a fost o reacţie la viguroasa provocare a noului egalitarism şi umanitarism. Teoria umanitaristă a dreptăţii formulează trei propuneri: a) principiul egalitarist propriu-zis, adică propunerea de a elimina privilegiile ,,naturale”; b) principiul general al individualismului şi c) principiul că sarcina şi scopul statului trebuie să fie ocrotirea libertăţii cetăţenilor săi. Fiecărei propuneri îi corespunde, în platonism, un principiu diametral opus: a) principiul privilegiului natural; b) principiul general al colectivismului şi c) principiul că individului trebuie să-i revină sarcina şi scopul de a menţine şi a întări stabilitatea statului.
       Egalitarismul propriu-zis este revendicarea ca cetăţenii statului să fie trataţi în mod imparţial. Egalitarismul nu recunoaşte nici un fel de privilegii ,,naturale”, deşi cetăţenii pot să confere anumite privilegii celor în care au încredere. Principiul platonician al dreptăţii era diametral opus acestor exigebţe. El pretindea privilegii naturale pentru conducătorii din fire. Platon a încercat să discrediteze individualismul pentru că era o citadelă din sistemul de apărare al crezului umanitarist. Emanciparea  individului a fost acea mare revoluţie spirituală care a dus la prăbuşirea tribalismului şi la naşterea democraţiei.
       Platon recunoaşte un singur standard suprem, interesul statului. Tot ceea ce promovează acest interes este bun, virtuos şi drept, orice îl ameninţă este rău, josnic şi nedrept. Acţiunile în slujba lui sunt morale, iar cele care îl primejduiesc sunt imorale.
       Ideea de dreptate a lui Platon cere ca stăpânii din fire să cârmuiască, iar aclavii din fire să accepte condiţia lor de sclavi. Ea ţine de postulatul istoricist ca statul, pentru a opri schimbarea, să fie o copie a Idei sale sau a adevăratei sale ,,naturi”. Această teorie a dreptăţii indică foarte clar că pentru Platon problema fundamentală a politicii rezidă în întrebarea: ,,Cine trebuie să cârmuiască statul?”. Şi cei care împărtăşesc presupoziţia lui Platon admit că liderii politici nu sunt întotdeauna suficient de ,,buni” sau de ,,înţelepţi” şi că nu este deloc uşor să creezi o cârmuire a cărei bunătate şi înţelepciune să fie implicit asigurate.
       Teoria suveranităţii spune că puterea politică este practic neîngrădită iar problema principală care rămâne de rezolvat este de a da această putere pe cele mai bune mâini. Această teorie este nerealistă, deoarece spune Popper niciodată nu a existat undeva putere politică neîngrădită, şi atâta timp cât oamenii rămân oameni nu poate exista putere politică absolută şi neîngrădită. Cât timp un singur om nu poate acumula în mâinile sale destulă putere fizică pentru a-I domina pe toţi ceilalţi, el va depinde de cei ce-l ajută. Chiar şi tiranul cel mai puternic depinde de cineva. Această dependenţă înseamnă că puterea sa, oricât ar fi de mare, nu este neîngrădită şi că el este silit să facă concesii, folosindu-se de un grup împotriva altuia. Această dependenţă înseamnă că există şi alte forţe politice, alte puteri afară de a sa proprie, şi că el îşi poate exercita cârmuirea doar folosindu-se de ele şi împăcându-le.  
       Platon a acceptat teoria generală a suveranităţii fără să examineze problema controlului instituţional asupra cârmuitorilor şi a contrabalansării instituţionale a puterilor lor. Cea mai presantă problemă a devenit cea a selectării conducătorilor naturali şi a formării lor pentru funcţiile de conducere.
       Teoria lui Platon conform căreia cei înţelepţi trebuie să guverneze preia unele elemente fundamentale ale concepţiei lui Socrate, a intelectualismului său moral. Socrate a identificat binele cu înţelepciunea, el susţinea că nimeni nu acţionează în dezacord cu ceea ce ştie că este bine şi că lipsa de cunoaştere este răspunzătoare pentru toate greşelile morale. Socrate a mai afirmat că desăvârşirea morală poate fi dobândită prin învăţare şi că ea nu reclamă facultăţi morale deosebite, distincte de inteligenţa omenească universală. Socrate, când a cerut ca oamenii cei mai înţelepţi să guverneze, nu s-a gândit la filosofii din trecut sau la sofiştii din timpul lui. El era convins că oricine poate fi instruit.
       Postulatul platonician ca omul înţelept să cârmuiască – posesorul adevărului, filosoful pe deplin format – ridică problema selectării şi educării cârmuitorilor. Instituţia care, în concepţia lui Platon, urmează să se îngrijească de viitorii cârmuitori poate fi descrisă drept departamentul educaţional al statului. Platon cerea ca la acestă instituţie să aibă acces numai cei trecuţi de floarea vârstei: ,,atunci când forţa trupească începe să scadă şi când vor fi trecut de vârsta activităţii politice şi a îndatoririlor ostăşeşti, abia atunci să li se îngăduie să păşească în această zonă sacră…”, zona celor mai înalte studii dialectice. Platon instituie această regulă pentru că se teme de forţa găndirii şi pentru că scopul său fundamental este stăvilirea schimbării politice.
       Regele – filosof, pe care Platon îl consideră cârmuitor al statului trebuie să posede cunoaştere pentru a îndeplini două funcţii: funcţii legate de întemeierea statului şi funcţii legate de menţinerea lui.
       Prima şi cea mai importantă funcţie a regelui – filosof este cea de ăntemeietor şi legiuitor al statului. Pentru ca statul să fie stabil, el trebuie să fie o copie fidelă a Formei sau Ideii divine de Stat şi numai un filosof care posedă cunoaştere, ,,un filosof pe deplin format” este în măsură să contemple şi să imite cu Originalul ceresc. Filosoful nu iubeşte asemeni oamenilor obişnuiţi, lucrurile sensibile cu ,,sunetele frumoase, culorile şi formele” lor, ci vrea ,,să vadă şi să îndrăgească frumosul însuşi” – Forma sau Ideea de Frumos. Filosoful este omul ce poate să devină întemeietorul unei cetăţi virtuoase. El este asemeni unui desenator sau pictor ce se foloseşte de un ,,model divin”. Numai adevăraţii filosofi pot ,,să schiţeze forma constituţiei statului”, pentru că numai ei pot să vadă originalul şi pot să-l imite. Ca ,,pictor al constituţiilor”, filosoful trebuie să fie ajutat de lumina binelui şi a înţelepciunii. Ideea de Bine este izvorul sau cauza oricărei cunoaşteri şi a oricărui adevăr. Înţelepciunea nu înseamnă pentru Platon înţelegerea socratică a propriilor limitări. Înţelepţii lui Platon, superior preocupaţi de problemele unei lumi superioare, ,,nu au răgaz să privească în jos, la preocupările omeneşti; ci privesc şi contemplă realităţile care rămân în bună ordine şi potrivit cu raţiunea”. Învăţătura potrivită este cea care-l face pe om înţelept.
       Odată creat, statul va continua să fie stabil cât timp nu se produce vreo sciziune ăn unitatea clasei stăpânitoare. Educarea acestei clase este marea funcţie păstrătoare a suveranului, o funcţie ce trebuie exercitată mereu, cât timp există statul. Educaţia filosofică a lui Platon are o funcţie politică precisă. Ea imprimă un semn distinctiv cârmuitorilor şi ridică o barieră între ei şi cei cârmuiţi. Numai adevăratul filosof are, în concepţia lui Platon, capacitatea de a contempla originalul divin al cetăţii, numai el este în stare să imite acest model, să-l aducă din Cer pe Pământ şi să-l înfăptuiască aici. El nu reprezintă ceea ce este comun tuturor oamenilor, nu este conceptul universal de om, ci este originalul divin al omului, un supraom neschimbător.
       Reforma socială pe care o preconizează Platon se poate înfăptui numai datorită filosofului, omul care, prin demersurile cunoaşterii sale, are acces la lumea ideilor. Dar prin aceasta, ca reformator social, coborând în arena disputelor şi luptelor politice, el devine şi un om al acţiunii practice. Filosoful trebuie să îşi asume responsabilitatea de a conduce colectivitatea din care face parte, să se pună în fruntea mişcărilor sociale ce urmăresc să modeleze materia brută a vieţii sociale după exemplul existenţelor perfecte, eterne şi neschimbătoare. A conduce devine, pentru filosof, o obligaţie morală, căreia el nu i se poate sustrage şi care derivă tocmai din preeminenţa sa intelectuală dată de cunoaşterea ideilor.
       Concepţia lui Platon despre puterea politică a dus la interpretări diferite: ,,Republica a fost văzută fie ca o carte de învăţătură a democraţiei, fie ca o carte de învăţătură despre regimul politic totalitar”. Karl Popper îl consideră pe Platon unul dintre cei mai importanţi duşmani ai democraţiei, deoarece statul (elitar) condus de filosofi nu este altceva decât o formă a statului aristocratic.
        Descrierea platoniciană a statului perfect sau cel mai bun a fost de obicei interpretată ca programul utopic al unui progresivist.
       Pe scurt, principalele elemente ale programului politic al lui Platon sunt:
-          Împărţirea  strictă în clase; clasa dominantă, formată din păstori şi din câini de pază, trebuie separată strict de turma omenească;
-          Identificarea destinului statului cu cel al clasei dominante; preocupare exclusivă pentru această clasă şi pentru unitatea ei; şi, în interesul acestei unităţi, reguli rigide privind creşterea şi educaţia membrilor acestei clase, ca şi o supraveghere şi colectivizare strictă a intereselor acestora;
-          Clasa dominantă deţine monopolul unor lucruri cum sunt virtuţile şi exerciţiile militare, dreptul de a purta arme şi de a primi educaţie de orice fel; în schimb este exclusă de la orice participare la activităţi economice, ţi în special de la agonisirea de bani;
-          Trebuie să existe o cenzură asupra tuturor activitpţilor intelectuale ale clasei dominante şi o propagandă continuă menită să modeleze şi să unifice spiritele. Trebuie împiedicată sau suprimată orice inovaţie în domeniile educaţiei, legislaţiei ţi religiei;
-          Statul trebuie să fie autarhic; să tindă spre o economie închisă; pentru că altfel cârmuitorii ori vor fi dependenţi de negustori ori vor deveni ei înşişi negustori. Prima alternativă le-ar submina puterea, iar a doua ar submina unitatea lor şi stabilitatea statului.
Acest program poate fi caracterizat totalitar şi este întemeiat pe o sociologie
 istoricistă. Autorii care îl critică pe Platon consideră că doctrina sa politică se deosebeşte clar de totalitarismul modern prin scopuri ca: fericirea cetăţenilor şi domnia dreptăţii. Crossman remarca că ,,filosofia lui Platon reprezintă cel mai furibund şi mai profund atac la adresa ideilor liberale din câte se cunosc în istorie”, dar totuşi el crede că Platon plănuia ,,edificarea unui stat perfect, în care fiecare cetăţean să fie cu adevărat fericit”.






           BIBLIOGRAFIE:

1.      Platon, Opere – Republica;

2.      D. Georgescu, M. Lăcătuş, Mari filosofi ai lumii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995;

3.      D. Miller, Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000;

4.      L. Robin, Platon, Ed. Teora, Bucureşti, 1996;

5.      K. R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993;

6.      R. Dahl, Democraţia şi criticii ei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002;

7.      E. Pisier, Istoria ideilor politice, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000;

8.      V. Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

Vanzari icoane ortodoxe

 
 
 
eXTReMe Tracker