Leonard Cohen - Joaca preferata

Cum ceaţa trece fără urme peste valea-ntunecată nici trupul meu nu lasă urme pe-al tău, acum sau vreodată.

Cînd vînt şi vuiet împreună doboară tot, ce mai găsim? La fel şi noi stăm împreună Apoi, în somn, ne despărţim.

Cum pot atîtea nopţi să treacă fară vreo stea sau lună Şi peste noi poate să treacă o despărţire lungă. Oreavman cunoaşte o fată pe nume Shell, care şi-a străpuns urechile ca să poată purta cercei lungi de filigran. Găurile s-au infectat şi acum are pe fiecare lob cîte o cicatrice fină. Breavman i le-a descoperit sub păr.

Tatăl lui se ridicase în picioare în tranşee şi un glonte i s-a înfipt în carnea braţului. Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfor-tant să aibă o rană din război.

Breavman are pe tîmpla dreaptă cicatricea pe care i-a gravat-o Krantz cu o lopată. o ceartă din cauza omului de zăpadă. Krantz voia să-i pună ochi din bucăţi de smoală. Breavman era şi este încă împotriva oricărui accesoriu în împo-dobirea oamenilor de zăpadă. împotriva fularelor de lînă, pălăriilor, ochelarilor. Respinge, în acelaşi spirit, morcovii înfipţi în gurile tigvelor de dovleac cioplite sau urechile din felii de castravete.

Mama sa îşi privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine ştie ce splendoare apusă, pe care o căuta în oglinzi şi în vitrine şi în niche-lul capacelor de la roţi.

Copiii îşi arată cicatricele ca pe nişte decoraţii. Indrăgostiţii le folosesc drept secrete de împărtă-şit. o cicatrice e ceea ce se întîmplă cînd cuvîntul devine trup.

E uşor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ţi arăţi coşurile de pe faţă.

2

Tînăra mamă a lui Breavman îşi vîna ridurile cu ambele mîini şi cu o oglindă concavă.

Cînd găsea unul, consulta armata de uleiuri şi de creme aliniate pe o tavă de cristal şi ofta. Miruia ridul, fără credinţă.

—Asta nu e faţa mea, nu-i faţa mea ade-vărată.

—Unde-i faţa ta adevărată, mamă?

—Uite-te la mine. Aşa arăt eu?

—Dar unde e, unde e faţa ta?

—Nu ştiu, în Rusia, cînd eram mică. Breavman scotea atlasul cel mare din raft şi se cufunda în el. Cemea paginile ca un căutător de aur nisipul, pînă o găsea, toată Rusia, palidă şi întinsă. Se apleca asupra ţinuturilor îndepăr-tate pînă i se împăienjeneau ochii, iar lacurile şi fluviile şi numele se contopeau într-un chip fară seamăn, nedesluşit, frumos şi uşor pierdut.

Fata în casă trebuia să tragă de el ca să-l aducă la cină. Un chip de femeie plutea deasupra argintăriei şi a mîncării.

3

Tatăl îşi petrecea cea mai mare parte a vieţii în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Cînd era pe picioare, minţea.

10

Şi-a luat bastonul cel fără inel de argint ca să îşi ducă fiul în Mount Royal¹. lată craterul stră-vechi. Două tunuri din piatră şi fier se odihnesc în adîncitura lină, acoperită de iarbă, care fusese odată un abis de lavă fierbinte. Breavman ar fi vrut să vorbească despre violenţă.

— o să mai venim cînd o să mă simt mai bine.

Prima minciună.

Breavman a învăţat să mîngîie pe nas caii legaţi la păscut lîngă Chalet şi să le întindă cuburi de zahăr în palmă.

— într-o zi, o să mergem la călărit.

—Dar abia răsufli...

în seara aceea, tatăl lui s-a prăvălit peste harta plină de steguleţe pe care urmărea mersul războiului, bîjbîind după fiola pe care trebuia s-o inhaleze.

4

lată un film întreg cu trupurile familiei. Tatăl lui îndreaptă aparatul spre unchii înalţi şi serioşi, cu flori la butonierele de la costumele

1. Mount Royal, deal care domină perspectiva Montrealului. A dat numele oraşului. Este azi numele unui cartier select din vestul Montrealului şi al unui parc. Proiectat la sfirşitul secolului alXIX-lea de F.L. Olmsted, parcul are o pistă de schi, iazuri care iarna servesc drept patinoar, locuri de joacă. La Chalet, construită în 1932, duc mai multe drumuri şi o scară lungă şi abruptă. Clă-direa e folosită ca sală de spectacole şi loc de agrement.

11

lor închise, care se apropie prea mult şi se pierd în ceaţă.

Soţiile lor arată distante şi triste. Mama se dă la o parte şi îndeamnă mătuşile să intre în cadru. în planul din spate, zîmbetul şi umerii i se fleşcăie. Credea că ieşise din cadru.

Breavman opreşte filmul ca s-o examineze, dar o pată cu margini portocalii înghite chipul rnarnei pe cînd pelicula se topeşte.

Bunica stă la umbra balconului de piatră şi mătuşile îi aduc pruncii. Argintul serviciului de ceai străluceşte somptuos în Technicolor timpu-riu.

Bunicul trece în revistă un şir de copii, dar o flacără tehnică, portocalie, îl întrerupe pe cînd făcea unui gest aprobator din cap şi-l nimiceşte.

Breavman mutilează filmul cu zelul lui întru istorie.

Breavman şi verişorii lui se joacă puţin de-a lupta, ca nişte mici cavaleri. Fetiţele fac reve-renţe. Toţi copiii sînt puşi să sară pe rînd peste poteca pietruită.

Un grădinar cu aer recunoscător şi timid e adus în lumină pentru a fi imortalizat împreună cu domnii.

Un batalion de soţii se aliniază şi se înghesuie, dar marginea ecranului îl decimează. Mama dis-pare printre primele.

Dintr-o dată imaginea e numai pantofi şi iarbă neclară, cînd tatăl se clatină şi cade lovit de altă criză cardiacă.

— Ajutor!

Spirale de celuloid îi ard la picioare. Dansează pînă cînd dădaca şi fata în casă îl salvează şi mama îl pedepseşte.

Filmul rulează zi şi noapte. Ai grijă, sînge, ai grijă.

12

5

-T amilia Breavman a fondat şi a prezidat mai

toate institutiile care fac astăzi din comunitatea evreiască a Montrealului una dintre cele mai puternice din lume.

In oraş circulă o vorbă: „Evreii sînt conştiinţa lumii, iar familia Breavman e conştiinţa evreilor". „lar eu sînt conştiinţa familiei", adaugă Lawrence Breavman. „De fapt, noi sîntem ultimii evrei;

super-creştini, cetăţeni de onoare cu colţii rete-zaţi".

In ziua de azi sentimentul este, dacă îşi mai dă cineva osteneala să îl exprime în cuvinte, că Breavmanii sînt în declin. „Aveţi grijă¹', îi pre-vine Lawrence Breavman pe verii lui cu funcţii de conducere, „altminteri, copiii voştri vor începe să vorbească cu accent".

Cu zece ani în urmă, Breavman întocmea Codul Breavman:

Sîntem gentilomi victorieni de confesiune iudaică.

Nu ştim sigur, dar credem că toţi ceilalţi evrei bogaţi şi-au făcut averile pe piaţa neagră.

Nu vrem să ne înscriem în cluburi creştine şi nu vrem să ne diluăm sîngele în căsătorii mixte. Vrem să fim trataţi ca egali, ca oameni de onoare, uniţi prin clasă, educaţie şi putere, dar cu ritua-luri domestice diferite.

Refuzăm să trecem de hotarul circumciziei.

Am fost civilizaţi înaintea voastră şi bem mai puţin ca voi, adunătură nenorocită de brute beţive ce sînteţi.

13

6

Un şobolan e mai viu decît o ţestoasă.

o broască ţestoasă e înceată, rece, mecanică, aproape o jucărie, o carapace cu picioare. Moartea lor nu a contat. Dar un şobolan alb e iute şi cald în învelişul lui de blană.

Krantz îl păstra pe al lui într-o carcasă goală de radio. Breavman, într-un borcan mare de tablă în care fiisese rniere. Krantz a plecat în vacanţă şi i l-a dat lui Breavman în grijă pe al lui. Breavman i-a pus împreună în cutie.

Hrănitul şobolanilor cere efort. Trebuie să te duci în beci. Breavman a uitat o vreme. Apoi n-a mai vrut să se gîndească la cutia de miere şi ocolea scările de la pivniţă.

Cînd în cele din urmă a coborît totuşi, dinspre cutia de tinichea venea un miros groaznic. Şi-ar fi dorit să fie încă plină cu miere. S-a uitat înăuntru: un şobolan îi mîncase celuilalt aproape toată burta. Nu l-a interesat care era al lui. Şobolanul rămas în viaţă a dat să sară la el, şi atunci Breavman şi-a dat seama că înnebunise.

Din cauza mirosului a ţinut cutia cu braţul cît putea de întins şi a umplut-o cu apă. Şobo-lanul mort plutea cu gaura dintre coaste în sus şi cu labele din spate afară din apă. Cel viu rîcîia marginea cutiei.

A fost chemat pentru rnasa de prînz. Masa începea cu măduvă. Tatăl lui a scos-o lovind încet osul. Venea dinlăuntrul unui animal.

Cînd s-a dus din nou jos, pluteau amîndoi. Agolit cutia pe alee şi a acoperit-o cu zăpadă. Avomitat şi a acoperit şi asta cu zăpadă.

14

Krantz s-a supărat rău. A vrut să ţină măcar slujbă de înmormîntare, dar ninsese prea mult şi n-au mai găsit trupurile neînsufleţite.

La venirea primăverii, au explorat insulele de zăpadă murdară de pe alee. Nici urmă. Krantz a spus atunci că, de vreme ce aşa stau lucrurile, Breavman îi datora preţul unui şobolan alb. l-l împrumutase pe al lui şi nu mai primise înapoi nimic, nici măcar un schelet. Breavman a răs-puns că un spital nu plăteşte nimănui nimic dacă cineva moare acolo. Krantz a răspuns că dacă dai cuiva un lucru împrumut şi lucrul acela se pierde, trebuie plătit. Breavman a răspuns că un şobolan viu nu e un lucru şi că, afară de asta, nu luase ceva cu împrumut, ci îi facuse doar serviciul de-a avea grijă de el. Krantz a răspuns că e un serviciu grozav să omori un şobolan şi s-au luat la bătaie pe pietrişul umed. După care s-au dus în oraş să-şi cumpere alţii noi.

Al lui Breavman a evadat şi trăia într-o debara de sub scări. îi vedea ochii strălucind în lumina lantemei. Cîteva dimineţi la rînd i-a mai pus în faţa uşii boabe de grîu, care dispăreau, dar după o vreme nu s-a mai sinchisit.

La venirea verii, cînd se scoteau obloanele şi paravanele de la ferestre, cineva a descoperit un schelet mititel. Mai avea petice de blană. L-a aruncat la gunoi.

Breavman l-a pescuit de-acolo după plecarea omului şi a fugit la Krantz. I-a spus că era sche-letul primului şobolan şi că putea să-i facă o slujbă de înmormîntare, dacă voia. Krantz a spus că n-avea nevoie de un schelet împuţit, avea unul viu. Breavman a răspuns că e în regulă, dar că acum erau chit. Krantz a fost de acord.

15

Breavman l-a îngropat în răzorul de panseluţe din care tatăl lui îşi lua în fiecare dimineaţă o floare pentru butonieră. Pe Breavman a început să îl intereseze mirosul florilor.

7

/\

Intoarce-te, necruţătoare Bertha, momeş-te-mă în copacul de tortură. îndepărtează-mă de dormitoarele femeilor uşoare. la-ţi dobînda care ţi se cuvine. Fata pe care am avut-o noaptea trecută îl înşală pe bărbatul care-i plăteşte chiria.

Astfel chema Breavman spiritul Berthei în multe dintre dimineţile lui, de pe la douăzeci de ani.

Şi-apoi oasele îi redevin subţiri ca ale unui pui de pasăre. Proeminenţa semitică impresio-nantă a nasului se retrage la loc în anonimatul mai creştinesc al copilăriei. Ca o oază sortită pieirii, părul de pe trup dispare de parcă anii n-ar fi trecut. E îndeajuns de uşor pentru para-lele şi pentru crengi de măr. Nemţii şi japonezii se înşală.

— Cînţi acum, Bertha ?

o urmase în pom pînă la înălţimi periculoase.

— Mai sus! îi cere ea.

Pînă şi merele tremură. Soarele se reflectă în flaut, dă lemnului lustruit o sclipire de crom.

— Şi-acum ?

— Trebuie să spui întîi ceva despre Dumnezeu.

—Dumnezeu e un căcăcios.

—Ah, asta nu-i mare lucru. Pentru atîta nu cînt.

16

Cerul e albastru şi norii se mişcă. Pe jos, la cîteva mile dedesubt, zac fructe putrede.

— Să-l pfui pe Dumnezeu!

— Ceva groaznic, nemaipomenit de îngrozitor. Cuvîntul adevărat.

— îl fut pe Dumnezeu!

Şi acum aşteaptă ca vîntul de foc să-l sufle de pe creangă şi să îl trîntească bucăţi în iarbă.

— îl fut pe DUMNEZEU!

Breavman îl zăreşte pe Krantz care, întins lîngă un furtun încolăcit, destramă o minge de baseball.

—Hei, Krantz, ascultă aici: ÎL FUT PE DUMNEZEU!

Breavman nu şi-a auzit niciodată glasul mai limpede. Aerul e un microfon.

Bertha şi-a schimbat puţin poziţia, şi aşa pre-cară, ca să îl atingă cu flautul pe obraz.

— Gură spurcată!

—Tuai vrut-o!

II mai atinge o dată în semn de mărinimie şi smulge mere, prăbuşindu-se printre crengi. în cădere, nu i se mai aude vocea.

Krantz şi Breavman o examinează o clipă, contorsionată într-o poziţie pe care la gimnastică n-ar fi putut s-o ia niciodată. Faţa ei saxonă, indolentă, pare şi mai anesteziată din cauza oche-larilor cu rame de oţel rămaşi intacţi. Un os ascuţit i-a ieşit prin pielea braţului.

După plecarea ambulanţei, Breavman a şop-tit:

—Krantz, vocea mea are ceva special...

—N-are nimic.

—Ba are. Pot face să se întîmple anumite lucruri.

— Eşti ţăcănit.

17

—Vrei să auzi ce am hotărît?

—Nu.

— Promit să nu vorbesc o săptămînă. Promit să învăţ să cînt la flaut. în felul ăsta, numărul celor care cîntă la flaut o să rămînă acelaşi.

—La ce folos?

—Nu înţelegi, Krantz?

8

1 atăl lui s-a hotărît să se ridice din fotoliu.

— Cu tine vorbesc, Lawrence!

—Tatăl tău vorbeşte cu tine, Lawrence, îi

traduce mama.

Breavman a încercat să mimeze disperarea

pentm o ultimă dată.

—Ascultă cum respiră tatăl tău.

Breavman cel vîrstnic şi-a calculat necesarul de energie, şi-a asumat riscul şi a trecut cu dosul palmei peste obrazul fiului.

Buzele nu i s-au umflat după asta într-atît încît să nu poată repeta Old Black Joe¹.

1 s-a spus că ea o să supravieţuiască. Dar el n-a renunţat. Aveau să fie cu unul în plus.

9

Japonezii şi nemţii erau nişte inamici pe cinste. Aveau dinţi ieşiţi sau monocluri crunte şi dădeau comenzi într-o engleză primitivă plină

1. Marş de Stephen Foster din vremea Războiului Civil (186l-l865).

18

de scuipat. Incepuseră războiul, fiindcă aşa le era firea.

Vapoarele Crucii Roşii trebuiau bombardate, toţi paraşutiştii trebuiau mitraliaţi. Uniformele lor erau ţepene şi pline de cranii. Continuau să mănînce şi rîdeau cînd li se cerea îndurare.

Nimic din ce avea legătură cu războiul nu se petrecea fară un prim-plan cu expresia lor de satisfacţie deşănţată.

Şi, mai presus de orice, torturau. Ca să obţină secrete, ca să facă săpun, ca să se înveţe minte oraşele de eroi. Dar torturau mai ales de plăcere, fiindcă aşa le era firea.

Albumele cu benzi desenate, filmele, emi-siunile de radio se concentrau numai în jurul actelor de tortură. Nimic nu e mai fascinant pentru un copil decît poveştile cu tortură. Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură cu un fel de înflăcărare patriotică şi cu cea mai curată dintre conştiinţe. Imaginaţia lor dezlănţuită rătă-cea într-o misiune de recunoaştere de pe Golgota la Dachau.

în Europa, copii înfometaţi se uitau la părinţii lor care făceau planuri şi mureau. Aici, noi creş-team cu bice de jucărie. Un avertisment precoce contra conducătorilor noştri viitori, copii ai răz-boiului.

10

o aveau pe Lisa, aveau garajul, mai aveau nevoie de sfoară, de sfoară roşie, în chip de sînge.

Nu puteau pătrunde în garajul cel mare fără sfoară roşie.

Breavman şi-a adus aminte de un ghem.

19

Sertarul dulapului de bucătărie e la un pas de coşul de gunoi, care e la un pas de lada de gunoi de afară, care e la un pas de carapacea maşinilor automate de gunoi, care sînt la un pas de grămezile de gunoi cu miasmele lor miste-rioase de pe malul fluviului Saint Lawrence.

— o cană de ciocolată bună, cu lapte ?

Şi-ar fi dorit ca mama lui să aibă mai mult respect pentru lucrurile importante.

Ah, sertarul din bucătărie e desăvîrşit, chiar dacă eşti foarte grăbit.

Afară de cutia cu sfori încurcate, mai sînt acolo cioturi de lumînare de la nenumărate seri de Sabat, păstrate cu prevăzătoare zgîrcenie pentru vreun uragan, chei de alamă de la broaşte schimbate demult (un obiect lucrat atît de precis cuin e o cheie de metal nu poate fi aruncat cu una, cu două), tocuri cu peniţa năclăită de cer-neală, care ar putea fi curăţate dacă i-ar păsa cuiva (mama, dînd instrucţiuni servitoarei), sco-bitori care nu se foloseau (în orice caz, nu la scobitul în dinţi), foarfeca stricată (foarfeca nouă se ţinea în alt sertar: şi după zece ani tot „foarfeca nouă" rămăsese), gamituri uscate de cauciuc pentru borcane de murături (gogonele verzi, tică-loase, cu coaja gata să plesnească), clanţe, balamale şi toate celelalte relicve domestice pe care le protejează avariţia.

A căutat pe bîjbîite în cutia cu sfori, fiindcă sertarul nu se lăsa niciodată deschis pînă la capăt.

— o prăjiturică, o bucăţică bună de turtă dulce, e şi o cutie de pricomigdale plină?

Ah! Roşu aprins.

în imaginaţie, vergile dansează deja pe trupul Lisei.

20

— Căpşuni, i-a strigat mama în. chip de la revedere.

Copiii au un fel anume de a intra în garaje, în şoproane, în poduri, de parcă ar pătrunde într-o sală de spectacol sau într-un paraclis de familie. Garajele, şoproanele şi podurile sînt întot-deauna mai vechi decît casele de care ţin. Au aerul întunecos şi solemn al unor sertare uriaşe de bucătărie. Sînt nişte muzee prietenoase.

înăuntru era întuneric, mirosea a ulei şi a frunze de anul trecut, care se sfarîmau la fiecare mişcare. Bucăţile de metal, marginile lopeţilor şi ale cutiilor de tablă luceau umed.

— Tu eşti americanul, a spus Krantz.

—Ba nu, nu sînt, a spus Lisa.

— Tu eşti americanul, a spus Breavman. Doi contra unul.

Antiaeriana lui Breavman şi Krantz era foarte grea. Lisa se avîntă spre ei prin întuneric într-o manevră îndrăzneaţă, cu braţele întinse.

— Ta-ta-ta-ta-ta, răpăiau mitralierele Lisei. E atinsă.

Intră într-un picaj spectaculos, se redresează în ultimul moment. îşi lasă greutatea de pe un picior pe altul, planează spre pămînt, se uită în jos, ştie că acum e rîndul ei.

E o dansatoare perfectă, şi-a spus Breavman. Lisa urmăreşte din ochi sosirea friţilor.

—Achtung. Heil Hitler! în numele celui de-al Treilea Reich, eşti prizonier!

—Am înghiţit planurile.

—Afem metod şpeţial.

E pusă să se întindă cu faţa în jos pe patul pliant.

— Numai la fund.

Cît de alb poate fi, lisuse, un alb fără pată.

21

Fundul Lisei fu biciuit fără nici o durere cu sfoara roşu-apnns.

— întoarce-te pe spate, a comandat Breavman.

— Regula era: numai la fimd, protestează Lisa.

— Asta a fost data trecută, a argumentat avo-căţeşte Krantz.

A trebuit să-şi scoată în cele din urmă şi bluza, patul dispăruse de sub ea şi Lisa plutea în lumina tulbure de toamnă a garajului, la jumătate de metru deasupra pardoselii de ciment.

Of-of-of.

Breavman n-a mai vrut s-o biciuiască. Flori albe îi răsăreau din fiecare por.

— Ce-a păţit ? Eu mă îmbrac.

— Al Treilea Reich nu tolerează indisciplina, a spus Rrantz.

— o ţinem cu forţa ? a spus Breavman.

—o să facă gălăgie, a spus Krantz. După ce jocul s-a terminat, Lisa i-a pus să se întoarcă cu spatele în timp ce se îmbrăca. Raza de soare care a intrat cînd a deschis ea uşa ca să iasă a transformat garajul în garaj. Au rămas tăcuţi, uitaseră de biciul roşu.

—Hai, Breavman.

—E perfectă, Krantz, nu-i aşa?

—Ce-o fi aşa perfect la ea?

—Doar ai văzut-o. E perfectă.

—La revedere, Breavman. Breavman l-a urmat afară din curte.

—E perfectă, Krantz, n-ai văzut? Krantz îşi vîrîse arătătoarele în urechi. Au

trecut pe lîngă pomul Berthei. Krantz a luat-o la

fugă.

— E cu-adevărat perfectă, recunoaşte, Krantz. Dar Krantz a fost mai iute.

22

11

Unul dintre păcatele mai vechi ale lui Breavman era să se uite din cînd în cînd pe furiş la pistol. Tatăl lui îl ţinea în noptiera dintre patul său şi al soţiei.

Era o armă uriaşă de calibml 38, într-un toc de piele groasă. Numele, gradul, regimentul gra-vate pe ţeavă. Ucigaş, geometric, precis, mocnea cu potenţialul său periculos în sertarul întunecat. Metalul era întotdeauna rece.

Sunetul mecanismului, cînd Breavman trăgea piedica, era sunetul miraculos al întregii evoluţii asasine a ştiinţei. Clic! Un plescăit ca de buze cu roţi dinţate.

Micile gloanţe boante se lăsau zgîriate cu unghia.

Dacă nemţii ar intra acum pe stradă...

în ziua căsătoriei, tatăl lui jurase să omoare pe orice bărbat care ar fi îndrăznit să-i facă avan-suri soţiei sale. Mama povestea asta ca pe o glumă. Breavman lua vorbele în serios. Avea viziunea unei stive din cadavrele tuturor bărbaţilor care îndrăzniseră vreodată să-i zîmbească.

Tatăl lui avea un cardiolog foarte scump pe nume Farley. Venea atît de des în vizită încît, dacă ar fi fost un alt tip de familie, i s-ar fi spus „unchiule". în vreme ce tatăl gîfiia sub cortul de oxigen de la Royal Victoria, acasă, doctorul Farley o săruta pe mama pe coridor. Un sărut tandru, menit să consoleze o femeie nefericită, ca între doi oameni care se cunoşteau de mult şi trecuseră împreună prin multe situaţii dificile.

23

Breavman se-ntrebase dacă n-ar trebui cumva

să pună mîna pe armă şi să-l lichideze-

Dar cine o să-l mai repare atunci pe tata? Nu demult, Breavman îşi urmărea mama citind

The Star. Pusese ziaruljos şi un zîmbet cehovian

de livezi pierdute i-a îndulcit expresia. Tocmai

citise necrologul lui Farley.

—Aşa un bărbat fru.mos. Părea să-şi amin-tească filine triste cu Joan Crawford. Voia să mă mărit cu el.

— înainte sau după moartea tatei ?

—Nu fi prostuţ.

Tatăl lui era un om ordonat, obişnuia să-i răstoarne soţiei sale coşuleţul cu lucru de mînă dacă i se părea că e în neorînduială, vocifera dacă papucii familiei nu erau aliniaţi cum se cade sub patul fiecăruia.

Era un bărbat gras, care rîdea uşor cu oricine în afară de fraţii lui.

Era atît de gras, iar fraţii lui erau înalţi şi slabi, şi era nedrept, nedrept, de ce să moară cel mai gras, nu era de-ajuns că era gras şi-abia de-şi trăgea sufletul, de ce nu unul dintre cei frumoşi ?

Arma dovedea că fusese cîndva un războinic.

Fotografia unuia din fraţi a apărut în ziar în legătură cu pregătirile de război. Prima carte pe care i-a pus-o în mînă fiului său a fost Aventurile Armatei Regale, un volum gros care aducea laude regimentelor britanice.

K-K-K-Katy, cînta de cîte ori putea.

Adevărata lui pasiune era mecanica. Ar fi facut un drum oricît de lung ca să se uite la o maşină care tăia ţevi într-un anume fel. Familia îl ţinea de fraier. îşi împrumuta angajaţii şi prietenii cu bani fară să le ceară socoteală. De

24

Bar-Miţva¹ i se dăduseră în dar cărţi de poezie. Cărţile sînt acum la Breavman, care se miră de fiecare pagină netăiată.

— Lawrence, citeşte-le şi pe astea.

Cum să recunoaştem păsările Cum să recunoaştem copacii Cum să recunoaştem insectele Cum să recunoastem pietrele

Se uita la tatăl lui în patul proaspăt şi alb, întotdeauna pus la punct, mirosind încă a Vitalis. Era ceva acrit înăuntrul trupului din ce în ce mai moale, un duşman, o moleşeală a inimii.

A rupt cărţile cînd tatăl lui a început să devină neajutorat. Nu-şi explica ura asta pentru dia-gramele îngrijite, pentru planşele în culori. Se mai întîmplă. A vrut să sfideze lumea detaliilor, a informaţiei, a preciziei, toată falsa ştiinţă care nu e în stare să împiedice declinul.

Breavman rătăcea prin casă aşteptînd să audă o împuşcătură. Să le fie învăţătură de minte celor plini de succes, vorbitorilor plini de elo-cinţă, ctitorilor de sinagogi, fraţilor ăstora atît de grozavi care păşeau triumfător prin lume. Aştepta focul armei de calibrul 38 care să cureţe casa şi să aducă o schimbare necruţătoare. Arma era chiar lîngă pat. Aştepta ca tatăl lui să-şi execute inima.

— Dă-mi decoraţiile din sertarul de sus. Breavman i le-a adus la pat. Roşul şi auriul panglicilor se amestecau ca într-o acuarelă. Tatăl i le-a prins cu oarece efort pe pulover.

1. în religia mozaică, Bar-Miţva consfinţeşte maturita-tea religioasă a băieţilor la vîrsta de treisprezece

ani.

25

Breavman aştepta discursul de adio în poziţia de drepţi.

—Nu-ţi plac? Te tot uiţi la ele.

— 0, ba da.

— Nu te mai lungi ca un prost. Sînt ale tale.

— Multumesc, domnule.

—Ei, hai, du-te pe-afară şi joacă-te cu ele. Spune-i mamei că nu vreau să văd pe nimeni, nici măcar pe fraţii ăştia grozavi ai mei.

Breavman a coborît scările şi a deschis dulapul în care tatăl lui îşi ţinea uneltele de pescuit. Şi-a petrecut ore întregi admirînd şi asamblînd undi-ţele mari pentru. somn, înfăşurînd şi desfăşurînd firele arămii, jucîndu-se cu momeala şi cu cîrligele

periculoase.

Cum va fi putut tatăl lui, trupul umflat din patul alb şi proaspăt, să mînuiască armele acestea frumoase şi grele?

Unde era trupul în cizme de cauciuc care urca

rîurile înfruntînd curentul?

12

JVLulţi ani mai tîrziu, ajuns cu povestirea aici, Breavman se oprea brusc.

— Shell, cîţi bărbaţi ştiu de cicatricele tale de pe lobul urechilor? Cîţi, afară de mine, întîiul arheolog al lobilor de urechi?

—Nu atît de mulţi pe cît crezi.

— Nu mi-e de cei doi sau trei sau cincizeci care i-au sărutat cu buzele lor profane. în ima-ginaţia ta, cîţi au facut ceva imposibil cu gura ?

—Lawrence, te rog, sîntem întinşi aici, împreună. Nu strica seara.

— Cred că batalioane întregi.

26

Ea n-a răspuns şi tăcerea i-a îndepărtat puţin trupul de al lui.

—Mai povesteşte-mi despre Bertha, Krantz şi Lisa.

— Orice îţi spun e un alibi pentru altceva.

—Atunci hai să tăcem împreună.

— o vedeam pe Lisa şi înainte de povestea asta cu garajul. Cred că de pe la cinci-şase ani.

Breavman o privea atent pe Shell şi descria camera însorită a Lisei, plină de jucării scumpe. Căluţ de lemn electric, care se legăna singur. Păpuşi în mărime naturală care mergeau. Nici un lucru care să nu scoată vreun sunet sau să nu se aprindă, dacă îl apăsai.

Se ascunseseră în întunericul de sub pat, cu mîinile pline de secrete şi de mirosuri noi, pîn-dindu-i pe servitori, şi urmăreau razele de soare alunecînd pe linoleul plin de figuri de basm.

Papucii uriaşi ai fetei în casă au lipăit pe lîngă ei.

—Ce frumos, Lawrence.

— Dar e o minciună. S-a întîmplat, dar e o minciună. Pomul Berthei e o minciună, deşi ea chiar a căzut din el. în noaptea aceea, după ce m-am jucat cu undiţele tatei, m-am strecurat în camera părinţilor. Dormeau amîndoi în paturile lor separate. Era lună plină. Stăteau pe spate, în poziţii identice, cu faţa spre tavan. Ştiam că, dacă strig, doar unul o să se trezească.

—Asta era noaptea în care a murit?

— Nu contează cum se întîmplă lucrurile. A început să-i sărute umerii şi obrazul şi ea, deşi o zgîria cu unghiile şi cu dinţii, nu protesta.

— N-am să mă obişnuiesc niciodată cu trupul tău.

27

13

După micul dejun, şase bărbaţi au intrat în casă şi au pus sicriul în salon. Avea mînere de alamă, era neaşteptat de mare, dintr-un lemn cu nervuri de culoare închisă. Pe haine aveau zăpadă.

Camera a devenit brusc mai solemnă, aşa cum Breavman n-o mai văzuse niciodată. Mama l-a privit cu coada ochiului.

L-au pus pe un suport şi s-au apucat să-i deschidă capacul ca de comodă.

— închideţi-l, închideţi-l, nu sîntem în Rusia! Breavman aştepta zgomotul capacului cu ochii închişi. Dar cei care îşi cîştigă existenţa printre îndoliaţi se mişcă fără zgomot. Cînd a deschis ochii, plecaseră.

—De ce i-ai pus să-l închidă, mamă?

—Ajunge şi aşa.

Oglinzile din casă erau date cu săpun, ca şi cum sticla ar fi căzut pradă unui ger ciudat, potrivit iemii de afară. Mama stătea singură în camera ei. Breavman şedea ţeapăn pe marginea patului din camera lui şi încerca să lupte împo-triva furiei cu o emoţie mai liniştită.

Sicriul era aşezat paralel cu canapeaua.

Oameni vorbind în şoaptă începuseră să se adune în salon şi pe terasă.

Breavman şi mama au coborît scara. Soarele după-amiezei de iarnă arunca reflexe pe ciorapii negri ai mamei şi îi înconjura pe îndoliaţii care stăteau în uşă cu un halo auriu. Pe deasupra capetelor vedea maşinile parcate şi zăpada mur-,dară de afară.

Stăteau cel mai aproape, cu unchii în spatele lor. Prietenii şi muncitorii din fabrica familiei

28

umpleau salonul, terasa şi aleea. Unchii, înalţi şi solemni, îl atingeau pe umăr cu mîinile lor îngrijite.

Dar mama fusese înfrîntă. Sicriul era deschis.

Era înfăşurat în mătase, învelit într-un şal de rugăciune ţesut cu argint. Mustaţa îi înflorea mîndră şi neagră pe faţa albă. Părea puţin sîcîit şi parcă, pe jumătate treaz, ar fi vrut să iasă din cutia cu ornamente de un prost gust agresiv, ca să-şi continue siesta pe canapeaua mai conforta-bilă.

Cimitirul arăta ca un orăşel din Alpi, pietrele ca nişte căsuţe adormite. Groparii păreau lipsiţi de pietate în hainele lor obişnuite de lucru. Peste pămîntul îngheţat scos din groapă fusese întins un covor de iarbă artificială. Sicriul a fost coborît cu un sistem de scripeţi.

Acasă s-au servit covrigi şi ouă tari, simboluri ale veşniciei. Unchii glumeau cu prietenii familiei. Breavman îi ura. S-a uitat sub barba unui frate al bunicului şi l-a întrebat de ce nu are cravată.

Era fiul cel mai vîrstnic al celui mai vîrstnic dintre fii.

Membrii familiei au plecat ultimii. Funeraliile sînt atît de ordonate. Tot ce rămîne în urma lor sînt farfurioare cu chenar auriu pline cu seminţe de chimen şi cu fărîrnituri.

Perdelele de dantelă păstrau în falduri puţin din lumina lunii mici, de iarnă.

—Te-ai uitat la el, mamă?

— Sigur.

—Părea furios, nu?

—Bietul de el.

—Şi mustaţa neagră de tot. De parcă ar fi fost dată cu dermatograf.

—E tîrziu, Lawrence...

29

— Chiar că e tîrziu. N-o să-l mai vedem niciodată.

— îţi interzic să vorbeşti pe tonul ăsta cu mama ta.

— De ce i-ai pus să-l închidă ? De ce ? Am fi putut să-l mai vedem încă o dimineaţă întreagă.

— Du-te la culcare.

— Te cristos, te cristos, ticăloşito, vrăjitoareo! a improvizat el un strigăt.

A auzit-o toată noaptea. Stătea în bucătărie plîngînd şi mînca.

14

Uite o fotografie în culori, cel mai mare tablou pe un perete plin de strămoşi.

Tatăl lui poartă un costum englezesc şi are nn aer reţinut, pe măsura stofei englezeşti. o cravată vişinie cu nodul mic şi strîns se iţeşte ca un gargui. La rever, insigna Legiunii Canadiene, mai mată decît un giuvaer. Faţa cu bărbia dublă radiază de bun-simţ şi cuviinţă victoriană, cu toate că ochii căprui sînt puţin prea blînzi, privirea prea fixă, buzele prea pline, semitice, îndurerate.

Mustaţa tronează ţanţoşă ca un ispravnic vigi-lent deasupra buzelor sensibile.

Sîngele pe care îl scuipa murind nu se vede, dar apare şi se scurge încet pe bărbie în vreme ce Breavman examinează portretul.

E unul dintre prinţii religiei intime a lui Breavman, o natură dublă şi capricioasă. E fratele persecutat, e aproape-poetul, e inocentul cujucă-ria mecanică, judecătorul care ascultă şi oftează, dar nu condamnă.

30

E, de asemenea, purtătorul Autorităţii, învestit cu Dreptul Divin, e necruţător şi violent cu tot ce e slab, neîngăduit sau nedemn de un Breavman.

Aducîndu-i omagiul, Breavman se întreabă dacă tatăl lui chiar îl ascultă sau dacă semnează decrete între timp.

Acum se aşază în fine ceva mai potolit în rama lui de aur şi expresia i-a devenit la fel de distantă ca în fotografiile mai vechi. Hainele încep să pară demodate sau ca de bal mascat. Se poate odihni în pace. Breavman i-a moştenit toate obsesiile.

A doua zi după funeralii, Breavman a descu-sut un papion de seară de-al tatălui şi a pus înăuntru un mesaj. L-a îngropat în zăpada din grădină, lîngă gardul prin care vara se strecoară lăcrămioarele vecinului.

15

Lasa avea un păr drept şi negru de Cleopatră, care îi unduia pe umeri cînd fugea sau sărea. Natura o înzestrase cu picioare frumoase, lungi şi suple. Avea ochi mari, visători, cu pleoape grele.

Breavman credea că poate visează şi ea, cum visa el, la peripeţii şi la fapte de vitejie, dar nu, ochii ei mari rătăceau în închipuire spre căminul ordonat peste care îşi dorea să domnească, spre odraslele pe care avea să le alinte, spre bărbatul căruia avea să-i ofere căldura.

Se plictisiseră de joaca pe terenul de lîngă pomul Berthei. Nu mai voiau să stea ca sardelele

la de-a v-aţi-ascuns-pe-nghesuite. Nu mai aveau chef să joace leapşa. Nu mai voiau să deseneze cercul magic şi să-i pună punct în mijloc. Copapipolăpăriph. Hapaidepe săpă plepecăpăm, îşi şopteau. Nu le mai păsa cine e.

Mai binejocuri de-a trupul, de-a iubirea, de-a curiozitatea. Au lăsat leapşa şi s-au dus în parc, stăteau pe malul iazului pe o bancă, lîngă guver-nantele care bîrfesc şi lîngă copiii care lansează vaporaşe de jucărie.

Voia să afle totul despre ea. 1 se dădea voie să asculte The Shadow¹ („Buruiana crimei poartă fructe amare. Oare cine ştie cîtă răutate se ascunde în inimile oamenilor? Umbra o ştie, hehehehe-heh") ? Nu-i aşa că era grozav Alan Young² ? Mai ales personajul cu felul acela trăsnit de a vorbi, „aihici sî-hînt, vino să-mi culegi boboci de trandafir din sî-hîn". Nu-i aşa că singura parte acceptabilă din emisiunea lui Charlie McCarthy era cea cu Mortimer Snerd ? Prindea Gangbusters³ ? Nu voia să-l audă cum imită automobilul lui Viespe Verde⁴, condus de credinciosul său valet filipinez Cato, zis şi Fluierici ? Nu că era frumos cîntecelul ?

o facuse vreodată cineva Jidoavcă împuţită" ?

Au rămas tăcuţi şi guvernantele cu copiii lor blonzi  şi-au  recăpătat  controlul  asupra Universului.

1. The Shadow - serial de aventuri difuzat pînă în 1954. Episoadele începeau cu fraza citată aici, dtită cu voce lugubră şi încheiată cu un rîs macabru.

2. Alan Young (n. 1919), actor comic american de ori-gine scoţiană. TheAlan Young Show (1950-l953) -spectacol comic TV live.

3. Gangbusters - serial poliţist radiofonic şi, vreme de un an (1952), aerial TV de succes.

4. Green Hornet - erou de serial poliţist.

32

Şi cum e să nu ai tată?

Te face mai adult. La masă trebuia să tai puiul, să stai pe locul lui.

Lisa asculta şi Breavman, pentru prima oară, se simţea demn sau, mai degrabă, plin de drama-tism. Moartea tatălui îi dădea o umbră de mister, o legătură cu necunoscutul. Putea vorbi despre Dumnezeu sau despre lad cu un plus de cre-dibilitate.

Bonele şi-au strîns copiii cu vaporaşe cu tot şi au plecat. Apa se liniştea. Acele ceasornicului de la Chalet se îndreptau spre ora cinei, dar ei continuau să stea de vorbă-

Se ţineau de mînă, s-au sărutat o singură dată, cînd lumina scăzuse îndeajuns şi se filtra aurie printre tufişurile pline de spini. S-au îndrep-tat apoi încet spre casă, fără să se ţină de mînă, dar atingîndu-se uşor cu şoldurile, cu umerii.

Breavman stătea la masă, încercînd să pri-ceapă de ce nu îi era foame. Mama lui ridica în slăvi cotletele de miel.

16

Aveau unjoc minunat, de-a Tîrfa şi Soldatul. II jucau de cîte ori prindeau vreo încăpere goală. El era în permisie de pe front şi ea era o tîrfă din DeBullion Street.

Cioc-cioc, se deschidea încet uşa.

îşi strîngeau mîinile şi el îi gîdila podul pal-mei cu arătătorul.

Se împărtăşeau astfel din lucrul acela miste-rios ale cărui tehnici adulţii le ascund atît de pudici după cuvinte franţuzeşti, după cuvinte idiş, după cuvinte spuse pe litere; ritualul acela

33

tăinuit în jurul căruia îşi construiesc glumele artiştii de varieteu din localurile de noapte;

cunoaşterea de neatins pe care adulţii o ascund ca să îşi păstreze autoritatea.

Jocul lor nu îngăduia cuvinte vulgare sau brutalitate. Nu aveau idee despre latura sordidă a bordelurilor, şi cine ştie dacă ea chiar există ? Se gîndeau la ele ca la un fel de palat al plăce-rilor, unul dintre locurile care le erau la fel de arbitrar interzise ca sala de cinema.

Tîrfele erau femei ideale, după cum şi soldaţii erau bărbaţi ideali.

—Mă plăteşti pe loc?

—Poftim, uite toţi banii mei, frumoaso.

17

rorţia de viaţă de la şapte la unsprezece ani e uriaşă, plină de amorţeală şi de uitare. Se spune că ne pierdem cu încetul darul de a vorbi cu animalele, că păsările nu mai vin să stea de vorbă cu noi la fereastră. Pe măsură ce învaţă să vadă, ochii îşi pun o pavăză împotriva minunilor. Odinioară mari cît pinii, florile se întorc în ghi-vece mici de lut. Pînă şi groaza se subţiază. Căpcăunii şi vrăjitoarele din camera copiilor se împuţinează la trup şi se transformă în dascăli posaci şi în taţi ca toţi taţii. Breavman a uitat tot ce aflase de la micuţul trup al Lisei.

Ah, cît li se golise viaţa de pe vremea cînd ieşeau de-a buşilea de sub pat şi se ridicau pe lăbuţele dindărăt!

Acum tînjeau după cunoaştere, dar ar fi fost un păcat să se dezbrace. Erau aşadar o pradă

34

uşoară pentru cărţile poştale, pentru revistele pornografice, pentru traficul cu artizanat erotic din vestiarele şcolii. Deveniseră experţi în pic-tură şi în sculptură. Ştiau care albume de la bibliotecă aveau reproducerile cele mai bune, cele mai revelatorii.

Cum arătau trupurile?

Lisei, mama ei îi dăduse o carte precaută pe care au răsfoit-o fară folos în căutare de infor-maţii limpezi. Erau acolo expresii ca „templul corpului uman" - o fi, dar unde era el, cu părul şi cutele lui ? Işi doreau imagini clare, nu o pagină albă cu un punct în mijloc, subtitrată entuziast:

„Gîndiţi-vă numai! Spermatozoidul unui bărbat este de o mie de ori mai mic!"

Aşa că se îmbrăcau în haine uşoare. El avea o pereche de pantaloni scurţi verzi, care ei îi plăceau fiindcă erau subţiri. Ea, o rochie gal-benă, preferata lui. împrejurare care a fost la originea unei remarcabile exclamaţii lirice a Lisei:

„Mîine îţi pui şortul de mătase verde, eu o să-mi pun rochia galbenă şi o să fie mai bine".

Nevoia e mama poeziei.

Breavman tocmai se hotărîse să comande dintr-o revistă de povestiri adevărate o carte care, promitea reclama, avea să sosească într-un ambalaj neutru de hîrtie maro, cînd, într-unul din obişnuitele raiduri prin sertarele menajerei, a găsit micul diascop.

Era făcut în Franţa şi conţinea un film de vreo şaptezeci de centimetri. îl ţineai în lumină, răsuceai de buton şi vedeai totul.

Să aducem un scurt omagiu acestui diafilm dispărut, împreună cu servitoarea, prin sălbă-ticia Canadei.

Titlul în engleză era cuceritor de frust: Thirty Ways to Screw¹. Scenele nu se comparau nici pe departe cu cele ale filmelor pornografice pe care Breavman avea să le cunoască şi să le atace mai tîrziu, cu bărbaţi agitaţi şi femei goale carejoacă fals scenarii sordide.

Actorii erau aici oameni frumoşi, mulţumiţi de cariera lor cinematografică. Nu erau figuranţii slăbănogi care mimau desfrînarea cu un aer teri-bil de vinovăţie, din filmele care se dau în sălile rezervate domnilor fumători. Nu zîmbeau lasciv la aparatul de filmat, nu făceau cu ochiul, nu îşi lingeau buzele, nu maltratau organele feminine cu ţigări aprinse şi cu sticle de bere, trupurile nu se contorsionau în poziţii ingenioase şi nefireşti.

Fiecare cadru iradia tandreţe, pasiune şi des-

fatare.

Arătată în cinematografele Canadei, această neînsemnată bandă de celuloid ar readuce poate la viaţă căsătoriile anoste care sînt, se spune, atît de nutneroase în ţara noastră.

Pe unde te vei fi ascunzînd, fată simplă cu darul tău providenţial? Oficiul Naţional al Filmu-lui îţi duce dorul. Innbătrîneşti oare în Winnipeg?

Filmul se termina cu o demonstraţie a măreţei, democraticei, universalei practici a dragostei camale. Erau prezentate cupluri de indieni, de chinezi, de negri, de arabi - cu toţii fără cos-tumul lor naţional.

întoarce-te, fecioară, şi loveşte din nou, în numele Federalismului Mondial.

îndreptau diascopul spre fereastră şi-l tre-ceau cu solernnitate unul altuia.

Ştiau că aşa avea să fle.

1. Treizeci de feluri de a regula.

36

Fereastra dădea spre Saint Lawrence, spre pantele din Parcul Murray, dincolo de centrul comercial al oraşului, cu munţii Americii în zare. Cînd nu cra el la rînd, Breavman admira pei-sajul. La ce bun mai muncea lumea?

Erau doi copii care se îmbrăţişau la fereastră, cu răsuflarea tăiată de-atîta cunoaştere.

N-aveau cum s-o facă acolo şi atunci. Ar fi putut să-i descopere cineva. In afară de asta, copiii au un instinct dezvoltat pentru ritual şi solemnitate. Era un lucru important. Trebuiau să hotărască dacă se iubeau. Fiindcă, dacă ima-ginile demonstrau ceva, aceasta era că trebuie să fii îndrăgostit. Credeau că sînt, dar îşi mai acordau totuşi o săptămînă, ca să fie siguri.

S-au îmbrăţişat pentru o ultimă oară cu veş-mintele pe ei, sau aşa au crezut atunci.

Cum ar putea Breavman să regrete ceva? însăşi Firea vorbea atunci prin ei.

Cu trei zile înainte de joi, ziua liberă a mena-jerei, s-au întîlnit la locul lor, pe banca de lîngă lacul din parc. Lisa era stingherită, dar hotărîse să fie deschisă şi directă, cum îi stătea în fire.

— Nu pot s-o fac cu tine.

—Nu mai pleacă ai tăi?

— Nu de asta. Noaptea trecută mi-a venit Sorocul.

I-a atins, mîndră, mîna.

—Aha.

— înţelegi ?

— Sigur.

N-avea nici cea mai vagă idee.

— Dar e în regulă, nu ?

— Dar acum pot să fac copii. Mama mi-a expli-cat totul aseară. Avea totul pregătit, feşi, un brîu special pentru mine, totul.

— Pe bune ?

37

Ce tot spunea? nSo^rocul" părea să fie un

amestec divin în plăcerea lui.

— Mi-a povestit toate astea, exact ca diascopul.

—I-ai spus de aparat?

In nimic, în nimeni pe lume nu mai puteai

avea încredere.

— Mi-a promis că nu spune nimănui.

—Era secret.

—Nu fi trist. Am stat mult de vorbă. I-am

spus şi despre noi. Ştii, trebuie să mă port ca o femeie acum. Fetele trebuie să fie mai mature

decît băieţii.

—Cine e trist?

S-a rezemat de speteaza băncii şi l-a luat de

mînă.

— Dar nu te bucuri pentru. mine, a rîs ea, că

mi-a venit Sorocul ? îl am chiar acuro!

18

in curînd avea să se adîncească în ritualurile existenţei de tînără femeie. Din tabăra de vară s-a întors mai înaltă cu o jumătate de cap decît Breavman, cu sîni pe care nici puloverele largi

nu-i mai ascundeau.

— Bună, Lisa.

—Bună ziua, Lawrence.

Se întîlnea cu mama ei în oraş, zburau la New York să-şi cumpere haine. Era îmbrăcată cu acea sobrietate care poate face din orice copilă de treisprezece ani o frumuseţe sfişietoare. Nimic din bizareria hidoasă ai cărei adepţi erau pe-atunci ' evreii şi creştinii din cartierul Westmount. Adio.

38

A urmărit-o crescînd şi îndepărtîndu-se de el, nu cu tristeţe, ci cu uimire. La cincisprezece ani, era o femeie splendidă, se ruja discret şi avea din cînd în cînd voie să fumeze.

Stătea la fereastra la care stătuse cu ea şi îi vedea pe băieţii mai mari venind s-o ia cu maşina părinţilor. Se minuna că sărutase odată buzele care acum ştiau să stăpînească o ţigaretă. Văzînd cum tineri cu eşarfe albe îi deschideau uşa şi o pofteau în automobilele lor lungi, văzînd-o cum şade apoi ca o ducesă în caleaşcă în timp ce ei închideau portiera, ocoleau iute maşina şi se aşezau plini de importanţă la volan, se străduia să se convingă singur că de frumuseţea şi de graţia aceea avusese şi el parte.

Hei, ţi-ai uitat o fărîmă de parfum pe degetul meu mare.

19

JVLănuşi de blană în seră.

Peste vară, solarul, care era doar un balcon închis din spatele casei, servea uneori ca debara pentru hainele de iarnă.

Breavman, Krantz şi Philip veniseră aici fară vreun motiv special. Se uitau pe fereastră la parc şi la jucătorii de tenis.

Se auzeau ritmul Uniştit al loviturilor de minge şi sunetul isteric al unei muşte care se tot lovea de geam.

Tatăl lui Breavman era mort, al lui Krantz era plecat mai tot timpul, iar al lui Philip era sever. Nu îi dădea voie să-şi poarte părul cu un cîrlionţ pe frunte. Trebuia să şi-l întindă pe creş-tet cu o pomadă de secol nouăsprezece.

39

In acea după-amiază istorică, Philip se uita prin jur şi, ce să vczi, a dat cu ochii de-o pereche

de mănuşi de blană.

Şi-a pus o mănuşă şi s-a aşezat pe un vraf de

pături.

Breavman şi Rrantz, copii isteţi, au înţeles că

mănuşa nu era un accesoriu indispensabil al acţiu-

nii.

Au căzut cu toţii de acord că mirosea a apă de

Javel. Filip a spălat-o la chiuvetă.

— Catolicii spun că e un păcat, i-a avertizat el.

20

—Dreavman şi Shell erau pe malul lacului. Era seară şi ceaţa adunată pe malul celălalt semăna cu nişte dune de nisip. Stăteau în sacul dublu de dormit, lîngă focul făcut cu lemnele aduse de apă, pe care le culeseseră după-amiază. Voia să

îi spună totul.

— Eu încă o mai fac.

— Şi eu, a spus ea.

— Am citit că Rouaaeau a făcut-o pînă la sfirşi-

tul vieţii. Cred că aşa se întîmplă cu un anume fel de personalitate creativă. Se căzneşte toată ziua să-şi ţină imaginaţia sub control, şi atunci se simte bine. o femeie în carne şi oase, una adevărată, nu are cum să-i ofere plăcerea pe care i-o oferă propriile lui creaţii. Shell, nu mă lăsa să te sperii cu felul meu de-a vorbi.

—Dar asta nu ne desparte cu desăvîrşire? Se ţineau strîns de mînă şi se uitau la stelele din partea întunecată a cerului; acolo unde stră-- lucea luna, nu se vedeau. I-a spus că îl iubeşte. Ţipătul de nebun al unui cufundar a răsunat

pe lac. 40

21

Uupă vara aceea deosebită cu rochii galbene şi pantaloni verzi, Lisa şi Breavman s-au mai întîlnit arareori. Dar o dată, în iarna care i-a urmat, s-au hîrjonit în zăpadă.

Pentru Breavman, episodul acesta e cumva încercuit într-o ramă neagră, care îl separă de restul amintirilor despre ea.

Era după ora de ebraică. Se întîmplase să plece împreună spre casă. Au scurtat drumul prin parc. Luna aproape plină arginta zăpada.

Lumina părea să vină de sub zăpadă. Rupeau pojghiţa de gheaţă la fiecare pas şi pulberea de nea de sub ea era şi mai luminoasă.

Au încercat să păşească fară să spargă gheaţa. Amîndoi aveau la ei cărţile, capitolul din Tora pe care tocmai îl studiau.

întrecerea la mersul pe pojghiţă a dus la alte încercări: bulgări de zăpadă, exerciţii de echilibru în locuri alunecoase, îmbrînceli şi, în final, la o trîntă care începuse în glumă, dar s-a isprăvit într-o luptă serioasă.

Se întîmpla pe panta dealului, sub un şir de plopi. Breavman îşi aminteşte de o scenă ca din Bruegel: două mogîldeţe înfofolite care se îmbră-ţişează, văzute printre crengi îngheţate.

La un moment dat, Breavman şi-a dat seama că nu mai are cum să cîştige. A încercat să o doboare şi n-a reuşit. A simţit că alunecă. încă mai ţineau cărţile în mînă. Breavman le-a lăsat pe ale lui să-i scape într-o ultimă încercare nereu-şită de ofensivă şi a căzut.

Zăpada nu era rece. De sus, Lisa îl privea cu o stranie expresie de triumf feminin. Breavman a mîncat nişte zăpadă.

41

— Şi trebuie să aăruţi Sidurul.

E obligatoriu să săruţi o carte sfintă dacă a

căzut pe jos-

— Ba pe naiba!

S-a apropiat de-a buşilea de cărţi, le-a adunat

dispreţuitor şi s-a ridicat.

Ce îşi aminteşte Breavman foarte limpede din

lupta asta e lumina rece a lunii pc copacii înghe-ţaţi şi umilinţa unei înfrîngeri nu doar amare, ci

şi nefireşti,

22

(^itea tot ce putea găsi despre hipnoză. Ascundea cărţile după o draperie şi le studia la

lumina lantemei.

Asta era lumea adevărată. Era acolo şi un capitol lung despre „Cum să

hipnotizăm animale". Ilustraţii fascinante de

cocoşi cu privirea sticloasă.

Breavman se închipuia un Sfint Francisc mili-

tant, stăpînind lumea cu ajutoru.l cirezilor şi al turmelor lui credincioase. Maimuţe în chip de satrapi docili. Stoluri de porumbei kamikaze care atacă orbeşte avioane inamice. o gardă personală de hiene. Coruri triumfale de privighetori adunate

în masă.

Tovarăş, botezat aşa înainte de pactul

Hitler-Stalin, dormea pe verandă în soarele după-amiezei. Breavman s-a aşezat pe vine şi a legănat pendulul pe care şi-l făcuse dintr-un dolar de argint găurit. Cîinele a deschis ochii, l-a miro-sit, s-a lămurit că nu e de mîncare şi a adormit

la loc.

42

Dar era oare un somn natural?

Vecinii aveau o caricatură de Dachshund pe nume Coniac. Breavman a căutat sclavul din privirea lui aurie.

A reuşit!

Sau fusese doar după-amiaza lîncedă şi umedă?

A trebuit să sară gardul ca să ajungă la fox-terierul Lisei, pe care l-a ţintuit aşa, cum stătea aşezat la o palmă de blidul lui cu mîncare.

îţi vei afla răsplata binemeritată, căţel al Lisei.

După al cincilea succes, puterea lui secretă l-a umplut într-atît de fericire, încît a luat-o la fugă orbeşte pe bulevard, rîzînd în hohote.

o stradă plină de cîini încremeniţi locului! Oraşul îi stătea la picioare. Avea să aibă un agent în fiecare casă, Nu trebuia decît să fluiere.

Poate merita şi Krantz o parte din împărăţie.

Era suficient să fluiere. Dar n-avea rost să primejduieşti o asemenea viziune cu o verificare atît de primitivă. Şi-a înfundat mîinile în buzu-nare şi a plutit spre casă pe aripile secretului despre revoluţia lui.

23

/\

In timpurile de restrişte care alcătuiesc adolescenţa timpurie, era cu aproape un cap mai scund decît majoritatea prietenilor.

Dar prietenii lui au fost cei umiliţi, cînd Breavman a trebuit să şi cînte Bar-Miţva suit pe un taburet, ca să poată vedea peste pupitru. Puţin i-a păsat de poziţia în care se situa faţă de congregaţie: străbunicul lui construise sina-goga.

43

Băieţii mici de statură ar fi trebuit să iasă cu fetele mai mici de statură. Aşa era regula. Dar el ştia că fetele înalte şi stinghere pe care le dorea erau uşor de învăluit cu poveşti şi discuţii.

Prietenii lui erau de părere că înăltimea lui era o năpastă şi îl convinseseră şi pe el. II convin-seseră cu centimetri de carne şi oase.

Rămînea un mister felul în care creşteau tru-purile lor, felul în care lucrau pentru ci hrana şi aerul. Cum păcăliseră Universul ? De ce lui cerul

îi era potrivnic?

începuse să se vadă pe sine drept Micul Con-

spirator, Piticul cel Isteţ.

A meşterit disperat la nişte pantofi. A scos

tocurile de la o pereche veche şi a încercat să le puna la pantofii lui. Cuiele nu ţineau prea bine

în cauciuc, trebuia să fie atent.

Asta se întîmpla în pivniţa casei, locul în care,

prin tradiţie, îşi au atelierul cei care pun bombe

şi seamănă anarhie pe pămînt.

Iată-l cu vreo doi centimetri mai înalt şi cuprins de un amestec de şiretenie şi ruşine. Totul e să fii deştept, nu ? A început să valseze pe podeaua

de ciment şi a căzut în nas.

Uitase disperarea de acum cîteva minute. Şi-a adus aminte de ea în timp ce şedea îndurerat pe jos, uitîndu-se la becul din tavan. Tocul desprins din cauza căruia căzuse stătea mai încolo, ca un şobolan ghemuit, şi cuiele arătau ca nişte incisivi

ascuţiţi.

Petrecerea era la un sfert de ceas de casă. lar

băieţii din grupul în care se învîrtea Muffin¹ erau mai în vîrstă, deci mai înalţi.

1. Poreclă. Muffin - un fel de brioşă.

44

Se bîrfea că Muffin îşi îndeasă şerveţele în sutien. S-a hotărît să aplice şi el tehnica. A con-struit cu grijă o platformă de Kleenex-uri în fiecare pantof. Călcîiele îi ajungeau aproape la marginea căputei. Şi-a lăsat pantalonii să atîrne mai jos.

Cîteva piruete pe ciment l-au convins că era bun de manevră. Panica s-a potolit. Un nou triumf al ştiinţei.

Becuri fluorescente ascunse într-o falsă mulură luminau tavanul. Se afla acolo obişnuitul bar plin de oglinzi, de sticle în miniatură şi de tot soiul de fleacuri din sticlă. Un rînd de scaune tapisate era aliniat la peretele pe care era pictată o scenă înfăţişînd băutori de diferite naţio-nalităţi. Breavmanii nu agreau pivniţele ame-najate.

A dansat bine o jumătate de oră, apoi au început să-l doară picioarele. Kleenex-urile se făcuseră ghem în scobitura tălpii. După încă două discuri dejitterbug abia mai mergea. S-a dus la baie şi a încercat să îndrepte Kleenex-urile, dar se strînseseră într-un cocoloş compact. S-a gîndit să le scoată de tot, dar şi-a imaginat privirea uimită şi îngrozită a celorlalţi la scăderea lui bruscă în înălţime.

Şi-a vîrît piciorul pe jumătate în pantof, a pus ghemul sub călcîi, a apăsat cu putere şi s-a încheiat la şireturi. Durerea l-a fulgerat prin glezne.

Un bunny-hop l-a adus aproape de leşin. în mijlocul şirului, prins între fata pe care o ţinea de mijloc şi fata care îl ţinea de mijloc, pe muzica aceea repetitivă pusă tare, pe care toţi cîntau în cor „unu, doi, un-doi-trei", cu picioarele care i-o

45

luau razna de durere, se gîndea: aşa trebuie să fie iadul, picioare care dor şi un bunny-hop nesfirşit, din care nu poţi ieşi.

Ea, cu ţîţele ei false, eu, cu picioarele mele false, să o ia dracu' de companie Kleenex.

Una dintre luminile fluorescente pîlpîia. Pere-ţii erau bolnavi. Poate că toată lumea, fiecare dintre dansatorii care se mişcau în şirul unduitor avea vreun accesoriu din şerveţele Kleenex. Poate unii aveau nasuri de Kleenex sau urechi de Kleenex sau mîini de Kleenex. L-a cuprins

disperarea.

Urma cîntecul lui preferat. Ar fi vrut să danseze lipit de Muffin, să-şi închidă ochii şi să-şi îngroape obrazul în părul ei proaspăt spălat.

...fata care-mi aparţine poartă dantele şi miroase bine.

Dar abia se ţinea pe picioare. Trebuia să-şi treacă greutatea de pe un picior pe altul, ca să împartă durerea egal. lar mişcările nu se potri-veau întotdeauna cu ritmul muzicii şi adăugau felului său oricum nu foarte dibaci de a dansa o smuceală în plus. Pe măsură ce şchiopătatul se accentua, trebuia să o strîngă pe Muffin din ce în ce mai aproape ca să-şi ţină echilibrul.

—Nu aici, i-a şoptit ea la ureche. Părinţii

mei se-ntorc tîrziu azi.

Nici măcar această plăcută invitaţie n-a reuşit să-i aline disconfortul. Ţinîndu-se strîns de ea, a condus-o către un colţ mai aglomerat al ringului de dans ca să dea o justificare mobilităţii lui

restrînse.

—0, Larry!

— o iei tare, nu te-ncurci! Chiar şi pentru standardele destul de sofisticate ale acestui grup mai în vîrstă, dansa

46

neobişnuit de aproape. A acceptat rolul vitejesc în care îl distribuise durerea şi a muşcat-o de ureche - auzise că aşa se procedează.

—Hai să mai stingem naibii din lumini, le mîrîia printre dinti bărbaţilor care mai dovedeau şi ei ceva îndrăzneală-

Au plecat de la petrecere şi plimbarea a fost un marş forţat demn de Bataan¹. o strîngea afectuos în mers pentru a-şi ascunde infinni-tatea. La urcuş, gogoloiul i-a alunecat înapoi în scobitura tălpii.

Sunetul unui corn de ceaţă, venit de pe fluviu pînă în Westmount, i-a dat fiori.

—Trebuie să-ţi spun ceva, Muffin. Şi pe urmăîmi spui şi tu mie.

Din cauza rochiei, Muffin ar fi preferat să nu se aşeze în iarbă, dar poate că avea să o roage să fie prietena lui. Avea să-l refuze, dar ce amin-tire frumoasă de la petrecere i-ar fi rămas. lar lui, mărturisirea pe care era gata să o facă îi tăia răsuflarea. Şi-a luat teama drept iubire.

Şi-a scos pantofii şi i-a aşezat în poală, ca pe o taină, ghemotoacele de Kleenex.

Coşmarul lui Muffin tocmai începuse.

—Acum scoate-le şi tu pe ale tale.

— Ce vrei să spui ? l-a întrebat cu o voce care a surprins-o, fiindcă semăna cu a maică-sii.

Breavman şi-a îndreptat degetul spre inima ei.

— Nu-ţi fie ruşine. Scoate-le.

Şi-a întins mîna spre nasturele de sus al bluzei ei, dar s-a trezit cu ghemotoacele lui de Kleenex în obraz.

1. Bataan, peninsulă din Filipine, cucerită de Japonia în 1942 şi recucerită de SUA în 1945.

47

— Pleacă!

Breavman a hotărît aă o lase să fugă. Nu locuia departe. Şi-a dezmorţit degetele de la picioare, şi-a masat tălpile. La urma urmei, nu era condamnat la bunny-hop, cel puţin nu cu indivizii ăştia. A aruncat şerveţelele într-un canal şi a plecat lipa-lipa spre casă cu pantofii în mînă.

A făcut un ocol prin parc şi a alergat pe pajiş-tea umedă pînă cînd priveliştea l-a oprit locului. Şi-a aşezat cu grijă pantofii lîngă picioare, ca pe nişte ordonanţe disciplinate.

S-a uitat cu veneraţie la oceanul de frunze verde ca noaptea, la luminile austere ale ora-şului, la luciul stins al apei.

Un oraş este o mare realizare, podurile, nişte construcţii de seaină. Dar străzile, porturile, tur-nurile de piatră se pierdeau în căuşul mai larg al muntelui şi al cerului.

Se simţea parte din mecanismul misterios al oraşului şi al colinelor întimecate şi asta l-a umplut de fiori.

Tată, sînt neştiutor.

Avea să înveţe regulile şi tehnicile oraşului, cum se hotărăşte care străzi au sens unic, cum funcţionează bursa, ce face un notar.

Pentru cine ştie numele adevărat al lucru-rilor, viaţa nu e un bunny-hop drăcesc. Avea să studieze frunzele şi tnmchiurile şi să viziteze cariere de piatră, cum făcuse şi tatăl lui.

Adio, lume de Kleenex.

Şi-a luat pantofii, a intrat în tufişuri şi a sărit gardul care îi despărţea casa de parc.

Ar fi putut să jure că fire negre, ca desenul în tuş al unei furtuni, au coborît din cer ca să-l ajute la căţărat. lar casa în care a intrat devenise importantă ca un muzeu,

48

24

-Krantz avea reputaţia că e emancipat, fiindcă fusese văzut în repetate rînduri fumînd două ţigări deodată pe nişte străzi lăturalnice din Westmount.

Era mărunt şi vînos, avea o faţă triunghiu-lară, cu ochi aproape orientali. Un portret din salonul casei lui, pictat, cum ţinea mama lui să-şi informeze oaspeţii, de artistul care „l-a făcut şi pe guvernatorul general", arată un băieţel sub-ţire, cu urechi ascuţite, cu păr negru şi cîrlionţat, cu buze arcuite ca într-un desen de Rossetti şi cu o expresie de superioritate cumsecade, o deta-şare (încă de la acea vîrstă) atît de calmă încît nu poate supăra pe nimeni-

Stăteau într-o seară pe pajiştea din faţa unei case, doi talmudişti bucurînd-se de controversa care nu era altceva decît o mască a iubirii. Discutau cu furie, felul de-a vorbi al băieţilor care descoperă ce bine e să nu fii singur.

—Krantz, ştiu că îţi displace genul ăsta de întrebări, dar m-ar bucura dacă ai vrea să îmi împărtăşeşti o părere spontană. Spune-mi dacă, după ştiinţa ta, în măsura în care eşti informat, mai există cineva pe lume la fel de tîmpit ca primul-ministru al Canadei?

— Rabinul Swort ?

—Krantz, vrei într-adevăr să susţii că rabinul Swort care, de bună seamă, nu e tocmai Mesia şi nu e nici măcar un emisar cît de mărunt al Mîntuirii, vrei să insinuezi în mod serios că rabinul Swort concurează tîmpenia abisală şi fără cusur a primului-ministru ?

— Cu siguranţă, Breavman, cu siguranţă.

—Presupun că ai motive serioase.

—Cu siguranţă, Breavman, ştii bine că am-Pe lume au fost odată ca niciodată şi uriaşi. Au jurat să nu se lase niciodată ameţiţi de automobile de lux, de iubirile din filme, de peri-colul roşu, de revista The New Yorker. Uriaşi în morminte anonime. De acord, e foarte bine că nu se mai moare de foame, că epidemiile sînt sub control, că literatura clasică se publică sub formă de benzi desenate, dar cum e cu principiile acestea banale, adevărul

şi plăcerea?

Manechinul nu reprezenta ideea lor despre graţie, Bomba nu reprezenta ideea lor despre putere, slujba de Sabat nu reprezenta ideea lor despre Dumnezeu.

—Krantz, e adevărat că sîntem evrei?

—Aşa se zvoneşte, Breavman.

—Te simţi evreu, Krantz?

—Cît se poate de evreu.

— Dinţii tăi sînt evreieşti ?

—Mai ales dinţii, ca să nu mai vorbim de coiul stîng.

— N-ar trebui să glumim, ce-am spus noi acum mi-a amintit de fotografiile din lagărele de con-

centrare.

—Ai dreptate.

Nu ar fi trebuit să fie un popor sfint, devotat ideii de puritate, de cult, de onestitate în spirit? Nu erau o naţiune altfel decît toate celelalte?

De ce oare ideea unei sfinţenii apărate cu îndîrjire degenerase într-un dispreţ şiret şi aro-gant faţă de goi ?

Părinţii trădaseră.

îşi vînduseră sentimentul destinului pe o victo-rie a Israelului în deşert. Caritatea devenise un

50

fel de sport de societate, în care nimeni nu dădea niciodată ceva de care avea nevoie, un fel de a arunca banul, a cărui recompensă era respectul averii şi un loc de frunte în Registrul Donatorilor.

Trădători mărginiţi, convinşi că împlinirea spirituală fusese atinsă numai fiindcă Einstein şi Heifetz erau evrei.

De le-ar fi fost dat măcar să-şi găsească fete pe măsură. Ar putea atunci să lupte ca să iasă din mlaştină. Nu fete de Kleenex.

Breavman se întreabă cîte mile vor fi făcut pe jos şi cu maşina prin Montreal el şi Krantz, în căutarea celor două fete care le fuseseră hărăzite cosmic drept iubite şi tovarăşe. Seri fierbinţi de vară în care răscoleau din priviri mulţimea în Parcul Lafontaine şi se uitau insistent în ochi de femei tinere, ştiind că în secunda următoare două neasemuite frumuseţi aveau să iasă din mulţime şi să-i ia de mînă. în Buickul tatălui său, Krantz conducea la pas prin viscol, prin nămeţii de pe străzile înguste ale cartierelor din East End şi erau siguri că două siluete înfrigurate urmau să se desprindă din umbra unei case, să bată timid la geamul îngheţat al maşinii şi ele aveau să fie.

Dacă vor prinde locurile potrivite în mon-tagne-russe, părul fetelor le va flutura pe obraz. Dacă se vor duce în weekend la munte să schieze şi vor nimeri la hotelul potrivit, vor auzi din camera alăturată minunatul zgomot pe care îl fac fetele cînd se dezbracă. Şi cine putea şti pe cine aveau să întîlnească dacă vor face două-sprezece mile pe St. Catherine Street.

—Pot să iau Lincolnul diseară, Breavman.

— Perfect! o să fie plin în oraş.

— Grozav. Dăm o tură. Se învîrteau cu maşina, ca nişte turişti ame-ricani în devenire, aproape pierduţi în scaunele

51

uneia din uriaşele limuzine ale Krantzonilor, pînă cînd toată lumea pleca acasă şi străzile rămîneau goale. Dar îşi continuau patrularea, pentru că fetele pe care şi le doreau ar fi putut să prefere străzile pustii. Şi abia cînd nu mai rămînea nici urmă de îndoială că nu aveau cum să mai apară în acea noapte, o luau spre malul lacului St. Louis şi dădeau un ocol apelor negre.

—Cum crezi că o fi să te îneci, Krantz?

— Se pare că îţi pierzi cunoştin.ţa după ce inspiri o cantitate relativ mică de apă.

— Cam cîtă, Krantz ?

— Se pare că te poţi îneca şi în cadă.

—într-un pahar de apă, Krantz.

—într-o cîrpă udă, Breavman.

— într-un Kleenex umed. Ascultă, Krantz, ar fi o metodă excelentă de a omorî pe cineva. Cu apă. Pui mîna pe individ şi îl termini cu o pipetă, picătură cu picătură. E găsit mort în camera de

lucru. Mister, chestii.

— Nu merge, Breavman. Cum îl ţii să-l omori ? Rămîn vînătăi sau urme de frînghie.

— Şi dacă merge? îl găsesc prăbuşit peste birou şi nimeni nu ştie de ce. La autopsie: moarte prin înecare. Şi nu s-a apropiat de-un mal de zece ani.

—Nemţii foloseau tortura cu apă. Le băgau cu furtunul apă în cur ca să-i facă să vorbească.

— Grozav, Krantz. Şijaponezii făceau ceva de genul ăsta. îţi dădeau să mănînci orez nefiert cu grămada şi apoi te obligau să bei apă. Orezul se

umfla şi„.

—Mda, pe asta o ştiam.

— Krantz, vrei s-o auzi pe cea mai cumplită ? Şi era a americanilor. Ascultă, prindeau un japo-nez pe front şi îl puneau să înghită cinci-şase

52

cartuşe de puşcă. După care îl puneau să fugă şi să sară. Cartuşele îi sfişiau stomacul şi murea de hemoragie intemă. Soldaţi americani.

— Şi de exerciţiul cu aruncatul bebeluşilor în baionete ce părere ai?

— Cine făcea asta ?

—Ambele părţi.

—Asta nu e nimic, Krantz, se făcea şi în Biblie. „Fericiţi cei care îşi izbesc pruncii de stîncă."

Zece mii de discuţii, Breavman ţine minte vreo opt mii. Ciudăţenii, orori, miracole. Le mai păstrează încă. Pe măsură ce îmbătrînesc, ororile devin cerebrale, ciudăţeniile devin sexuale, mira-colele devin religioase.

Şi, în vreme ce vorbeau, maşina gonea pe şoselele pline de gropi şi la radio omul de la Discurile Nopţii punea piese nostalgice şi una cîte una maşinile cu perechi părăseau Edgewater, Maple Leaf, El Paso. Cnrenţii periculoşi ai lacului St. Louis se învolburau şi îşi luau de la cluburile de yachting porţia săptămînală de marinari ama-tori înecaţi; primii locuitori ai Montrealului care îndrăzniseră să-şi cumpere case pe-acolo respi-rau aerul pentru care plătiseră. Gîndul la părinţii care îi aşteptau adăuga un plus de dul-ceaţă fiecărui minut de discuţie. Paradoxuri, surprize, probleme dezlgate într-o dialectică fascinantă.

Hei, din automobil nimic nu era imposibil.

53

25

buspendată în mijlocul tavanului, o sferă de oglinzi se rotea lăsînd pete de lumină de la un perete la celălalt al uriaşului Palais D'Or de pe Stanley Street.

Fiecare perete părea o bucată uriaşă de brînză

stricată.

Pe scenă, o trupă de cîntăreţi pomădaţi, aşe-

zaţi în spatele unor pupitre roşii şi albe, cînta aranjamentele cunoscute.

Alt loc în lume nu ştiu doar lîngă tine. Ar fi ca-n paradis să fiu doar lîngă tine.

Cuvintele răsunau ca un ecou pe deasupra puţinilor dansatori. Breavman şi Krantz veni-seră prea devreme. în privinţa minunilor, puţină

speranţă.

—Am greşit adresa, Breavman.

Pe la zece, sala de dans era plină de perechi îmbrăcate la patru ace. Văzută de la balconul de sus, mişcarea lor legănată şi săltată părea să se hrănească direct din ritmul muzicii, pe care o înăbuşea ca o izolaţie fonică. Basul, pianul şi măturicea continuă a bateriei li se scurgeau aproape pe nesimţite în trupuri şi se trans-formau în energie dinamică.

Numai trompetistul aplecat pe spate, îndepăr-tîndu-se de microfon şi aţintindu-şi instrumentul spre sfera ce se rotea în tavan, reuşea sa despice aerul cu un sunet ascuţit şi pătrunzător care atîma ca o frînghie de salvare deasupra dansa-torilor. La refren, dispărea.

54

— E adresa care trebuie, Krantz.

în acele vremi de hoinăreală se ţineau cu dispreţ departe de multe manifestări publice, dar nu dispreţuiau Palais D'Or. Prea era mare. Nu mai era nimic superficial în cei o mie de oameni prinşi în ritualul erotic, cu ochii închişi, cu feţe imobile peste care dansau reflexe galbene, verzi, violete. Nu se puteau sustrage impresiei puter-nice, fascinaţiei pe care le-o provoca violenţa lor direcţionată şi organizarea lor conştientă.

De ce dansează după muzică, oare ? se întreba Breavman de la balcon, supus aceloraşi impulsuri.

La începutul unei melodii se aliniau, se lăsau apoi în voia ritmului, rapid sau lent, şi, la sfirşi-tul dansului, se risipeau în neorînduială ca un batalion surprins de explozia unei mine.

— Ce-i face să asculte, Krantz ? De ce nu-i sfişie pe muzicanţi?

— Hai jos să facem rost de nişte fete.

— Imediat.

—La ce te holbezi aşa?

— Pun la cale o catastrofa. Se uitau în tăcere la dansatori şi îşi auzeau strămoşii vorbind.

Dansatorii erau catolici, canadieni francofoni, antisemiţi, anti-Anglais, agresivi. La spovedanie mărturiseau totul, le era teamă de Biserică, îngenuncheau în capele mirosind a ceară şi a mucegai, pline de cîrje şi de proteze abandonate. Fiecare muncea pentru cîte un patron evreu pe care îl ura şi pe care de abia aştepta să se răzbune. Aveau dinţii stricaţi, fiindcă trăiau cu Pepsi Cola şi cu prăjituri de ciocolată Mae West. Fetele erau fie servitoare, fie muncitoare în fabrică. Aveau rochii pestriţe şi, prin materialul prea subţire, li se vedea sutienul. Păr încreţit şi parfum ieftin.

55

Se regulau ca iepurii şi preotul îi absolvea de păcate. Ei erau gloata. Ar fi dat foc sinagogii cu primul prilej. Pepsicani. Macaronari. Franseuze.

Breavman şi Krantz ştiau cît de bigoţi erau părinţii, aşa că încercau să-i contrarieze cu orice prilej. Fără prea mult succes. Ar fi vrut să fie părtaşi la bucuria asta de a trăi, dar aveau senti-mentul că distracţia lor are ceva oarecum impur, pipăitul fetelor, chicotelile, fluieratul, prosteala.

Vor fi fost frumoase fetele, dar aveau toate

dinţi falşi.

— Krantz, cred că sîntem singurii evrei de-aici.

— Ba nu, am mai văzut cîţiva spilcuiţi la agă-

ţat adineauri.

— Bine, sîntem singurii evrei din Westmount

aici.

— E şi Bemie aici.

— OK, Krantz. Sînt singurul evreu de pe Wellgreen Avenue. Mai zi ceva.

—OK, Breavman, eşti smgurul evreu de pe Wellgreen Avenue la Palais D'Or.

— Distincţiile sînt importante.

—Hai să facem rost de fete.

La una dintre intrările sălii principale se adu-nase un ciorchine de tineri. Discutau aprins în franceză, se îmbrînceau, se băteau pe spate, se

stropeau cu Cola.

Vînătorii s-au apropiat de gmp şi i-au schimbat pe loc dispoziţia. Băieţii francezi s-au dat puţin înapoi, iar Krantz şi Breavman le-au invitat la dans pe fetele pe care le aleseseră. Le-au vorbit în franceză, fără să păcălească însă pe cineva. Fetele au schimbat o privire între ele, apoi cu ceilalţi. Unul dintre băieţi a luat-o generos pe după umăr pe fata invitată de Breavman şi a împins-o spre el, batîndu-l în acelaşi timp pe spate.

56

Au dansat ţepeni. Fata avea gura plină de plombe. A ştiut că avea să-i simtă mirosul toată seara.

—Vii des pe aici, Yvette?

—Aşa, din cînd în cînd, de distracţie.

— Şi eu. Moi aussi.

Breavman i-a spus că nu munceşte, e la colegiu.

— Eşti italian ?

—Nu.

—Englez?

— Sînt evreu.

Nu i-a spus că e singurul de pe Wellgreen Avenue.

—Fraţii mei lucrează la nişte evrei.

—Aha?

— E bine să lucrezi la ei.

Dansul nu i-a plăcut. Fata nu era atrăgătoare, dar misterul ei rasial trezea curiozitatea. A redat-o prietenilor ei. Krantz terminase şi el de dansat.

— Cum a fost fata, Krantz ?

— Habar n-am. Nu ştia engleza.

Au mai stat o vreme, sprijiniţi de balustrada balconului, bînd suc de portocale şi facînd comen-tarii despre gloata agitată de jos. Sala era plină de fum. Formaţia cînta acum fie un jitterbug frenetic, fie foxtroturi lente, nimic intermediar. După fiecare dans, mulţimea şovăia nerăb-dătoare în aşteptarea următorului.

Se făcuse tîrziu. Şirul de fete singure şi cel de băieţi timizi nu mai aşteptau nici un miracol. Aliniaţi de-a lungul a trei pereţi, urmăreau cu priviri indiferente şi fixe aglomeraţia de dansa-tori încălziţi. Cîteva fete îşi luaseră hainele şi plecau.

—Nu le-a folosit la nimic bluza cea nouă, Krantz.

57

Văzută de deasupra, mişcarea sălii căpăta ceva frenetic. Curînd, trompetistul avea să-şi îndrepte instrumentul înspre norul de fum şi să cînte cea mai nouă melodie a lui Hoagy Carmichael şi asta avea să fie încheierea. Fiecare dintre ultimele pnlsaţii ale muzich trebuia strînsă pentru tăcerea de după sfirşitul serii. Absorbită cu obrajii lipiţi unul de altul, cu ochii închişi, pe melodiile visătoare. Să-şi găsească hrana în boogie-woogie ca într-o mană cerească frămîn-tată între trupurile care se îndepărtează şi se atrag apoi la loc.

—încă un dans, Breavman?

—Aceleaşi fete?

—E totuna.

Breavman a rămas aplecat încă o clipă peste balustradă, şi-ar fi dorit să ţină un discnrs isteric mulţimii de dedesubt.

...şi trebuie să mă ascultaţi, prieteni, străini-lor, eu adun generaţie după generaţie, oameni neînsemnaţi de pe străzi fară număr, hau, hau, huo, sînge, scările voastre lungi mi se încolăcesc în jurul inimii ca viţa-de-vie...

Au coborît şi le-au găsit pe fete în acelaşi grup. Şi-au dat imediat seama că făceau o gre-şeală. Yvette a facut un pas spre Breavman, ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar unul dintre băieţi a tras-o înapoi.

—Vă place de ele, hai? a întrebat, dîndu-se mare faţă de ceilalţi, cu un zîmbet mai mult triumfator decît prietenos.

— Sigur că ne place. Care e problema ?

—la zi, unde locuiţi?

Breavman şi Krantz ştiau ce vrea să audă. Westmount e o înşiruire de case mari de piatră

58

înconjurate de copaci luxurianţi, aşezate în vîrful dealului, special ca să-i umilească pe dezmoş-teniţi.

—Westmount, au spus amîndoi deodată.

— N-aveţi fete la voi, în Westmount ? N-au mai apucat să răspundă. în clipa în care se răsturnau peste complicii ghemuiţi în spatele lor, au apucat să mai vadă semnele fScute din ochi. Cel care vorbise şi încă unul s-au apropiat şi i-au împins. în momentul în care Breavman îşi pierdea echilibrul, cel care se pusese capră în spate s-a ridicat, transformînd brînciul înfcr-o aruncare. Breavman a căzut pe burtă la picioarele unor fete care au început să ţipe. Cînd s-a uitat în sus, l-a văzut pe Krantz în picioare, cu pumnul stîng în figura cuiva şi cu dreptul gata să ţîş-nească. Se pregătea tocmai să se ridice, cînd un grăsan s-a decis să nu-l lase şi s-a aruncat peste el.

— Reste Id, maudit juif'.

Breavman se zbătea sub faldurile de came, încercînd nu atît să-l învingă pe băiatul cel gras, cît voind să se extragă de sub el, ca să lupte dintr-o poziţie rnai onorabilă. In cele din urmă, a reuşit să se smulgă. Unde era Krantz?

Cei care se băteau trebuie să fi fost deja vreo douăzeci. Cîteva fete stăteau pe vîrfuri, ca şi cum s-ar fi ferit de şoricei, în vreme ce băieţii se tăvăleau pe jos în jurul lor.

Breavman s-a răsucit iute pe călcîie, aştep-tîndu-se la un atac. Băiatul cel gras încerca să sufoce pe altcineva. Voia să dea cu pumnul. Se simţea ca o picătură în oceanul istoriei, anonim, fericit, liber.

— 0, mititeilor, huo, pampam, războinici ai întunericului, zbang, bum! striga de fericire.

59

Cei trei oameni de ordine ai localului s-au repezit în jos pe scară, în vreme ce lucrul de care se temeau cel mai mult începea să se întîmple. în sala de dans bătaia se întindea. Muzicanţii cîntau tare o melodie visătoare, dar în contra-punct se auzea deja un zgomot dezordonat.

Breavman îşi agita pumnii către cine se nimerea şi pocnea din cînd în cînd pe cîte unul. Oamenii de ordine erau în apropiere şi încercau să despartă perechile de bătăuşi. în celălalt capăt al sălii, perechile de dansatori se mişcau încă îmbrăţişate paşnic, dar în partea unde era Breavman ritmul se destrăma într-o agitaţie de braţe, de pumni în gol, de fandări însoţite de chirăiala fetelor.

Oamenii de ordine se ţineau după valul haotic ca nişte gospodari maniaci după o pată uriaşă care se tot întinde, trăgîndu-i pe bătăuşi de gulere şi împingîndu-i la o parte în drumul lor spre mijlocul sălii de dans.

Un ins s-a repezit pe scenă strigînd ceva către şeful de orchestră, care s-a uitat în jur şi a dat din umeri. Luminile s-au aprins şi culorile acelea ciudate au dispărut de pe pereţi. Muzica s-a oprit.

Toată lumea s-a trezit. Un sunet ca un vaiet de doliu naţional s-a ridicat din mulţime şi, în clipa aceea, bătălia a cuprins întreaga sală ca o explozie de molecule entropice. Masa de dan-satori se transforma într-o masă de luptători avînd ceva din spectacolul unui uriaş animal superior căzut pradă unui acces de convulsii mus-culare.

Krantz l-a înşfăcat pe Breavman.

— Domnul Breavman ?

—Krantzone, bănuiesc.

60

S-au îndreptat spre ieşirea principală, în faţa căreia se înghesuia deja o mulţime de refugiaţi. De pardesie nu-i mai păsa nimănui.

—Nu spune nimic, Breavman.

— OK, nu spun, Krantz.

Au ajuns afară chiar înainte de sosirea poli-ţiştilor, vreo douăzeci în cîteva maşini şi o dubă. Au pătruns în sală cu o uşurinţă miraculoasă.

Băieţii au aşteptat în maşină. Lui Krantz îi lipsea o bucată de guler. Palais D'Or începuse să se golească de victime.

— Fie-ţi milă de cei dinăuntru, Breavman -şi nu spune nimic, adăugă Krantz văzîndu-l că începe să îşi ia aerul lui mistic.

— N-o să scot o vorbă, Rrantz, nici măcar în şoaptă n-am să-ţi spun că am plănuit toată chestia de la balcon şi am dus-o la bun sfirşit prin hip-noză în masă.

—Nu te-ai putut abţine, hm?

— Am fost batjocoriţi, Krantz. Am smuls stîlpii şi am dărîmat templul filistinilor.

Krantz a schimbat vitezele cu un aer de leha-mite.

— Bine, Breavman, zi-i mai departe. Dacă nu te poţi abţine.

26

Oi-ar fi dorit mult să-l fi auzit pe Hitler sau pe Mussolini zbierînd din balconul de marmură, să fi văzut cum îl spînzură partizanii cu capul în jos; să vadă cum publicul de pe stadionul de hochei îl linşează pe arbitru; să vadă hoardele galbene sau negre încheindu-şi socotelile cu ultimele detaşamente de colonişti; să vadă

61

mulţimile de oameni- simpli aclamîndu-i emoţionaţi pînă la lacrimi pe muncitorii rutieri cu falci putemice; să vadă cum rup amatorii de fotbal stîlpii porţilor; să fi văzut cum spectatorii de cinema în panică îi mînau pe copiii din Montreal în vestitul incendiu; să vadă cinci sute de mii de oameni luînd poziţia de drepţi ca să dea indiferent ce salut; să vadă un şir nesfirşit de funduri de arabi îndreptate către vest; să vadă potirele pe vreun altar vibrînd la aminul

congregaţiei.

Şi iată unde ar vrea să fie:

în balconul de marmură

în loja presei

în cabina de proiecţie

în tribuna principală

în minaret

în Sfinta Sfintelor

Şi să fie de fiecare dată înconjurat de poliţişti cu ochii mijiţi, înarmaţi pînă în dinţi, cei mai nemiloşi, loiali, înalţi, înjachete de piele, spălaţi pe creier, de garda de poliţie cea mai grea ce poate fi angajată pe bani.

27

JÎJxistă oare ceva mai frumos ca o fată cu o

lăută?

Nu era lăută. Heather, menajera Breavmanilor,

îşi încerca puterile la o chitară hawaiană. Era din Alberta, vorbea pe nas, cînta cîntece de jale şi încerca să chiuie ca tirolezii.

Acordurile erau prea dificile. Breavman o lua de mînă şi îi confirma că strunele îi sfişie

62

degetele. Ea îi ştia pe toţi cowboy-ii faimoşi şi le colecţiona autografele.

Era o fată zdravănă, frumoasă, de vreo două-zeci de ani, cu pomeţii roşii ca ai unei păpuşi de porţelan. Breavman a ales-o ca primă victimă a somnului.

o ţărancă autentică din Canada. A încercat să-i prezinte atrăgător oferta.

— o să te simţi grozav cînd te trezeşti. A clipit convinsă, „da, sigur", şi s-a aşezat

comod pe divanul din cămara ticsită de la demi-

sol. Numai de-ar reuşi.

îi mişca încet creionul galben prin faţa ochi-lor, ca pe un pendul.

— Iţi vei simţi pleoapele grele ca plumbul pe obraji...

A legănat creionul vreme de vreo zece minute. Pleoapele ei mari s-au îngreunat şi şi-au rărit bătaia. Urmărea cu greu creionul.

—Respiraţia îţi este grea şi regulată... La scurtă vreme, a scăpat un suspin, a inspi-

rat adînc şi a început să respire greoi şi obosit,

ca un beţiv.

Genele abia mai fremătau. Nu îi venea să creadă că el comandase această metamorfoză. Poate că glumea doar.

—Acum cazi pe spate, eşti un trup mititel care cade pe spate şi se face tot mai mic şi mai mic şi nu mai auzi decît vocea mea...

Răsuflarea ei se liniştise şi ştia că avea să aibă aroma brizei.

Se simţea de parcă i-ar fi strecurat mîna pe sub pulover, pe sub piele şi pe sub coaste şi i-ar fi pipăit plămînii ca pe nişte baloane de mătase.

—Acum ai adormit, a şoptit el.

I-a atins neîncrezător obrazul.

63

Să fie el maestrul ? Glumea, cu siguranţă.

—Dormi?

Răguşit şi întins pe lungimea unei expiraţii,

veni un „da" abia articulat.

— Nu simţi nimic- Absolut nimic. Mă înţelegi ? Acelaşi „da".

I-a trecut un ac prin lobul urechii. Era ameţit de noua lui putere. Toată energia ei era la dispo-

ziţia lui.

îi venea să o ia la fugă pe străzi şi să adune

întreg oraşul acesta cinic. Pe lume apăruse un nou vrăjitor.

Nu-l interesau urechile înţepate cu ace. Breavman citise cărţile cu atenţie. Un subiect nu poate fi determinat să facă în somn ceva care în stare de trezic i s-ar fi părut indecent. Dar existau soluţii. De pildă, o femeie pudică putea fi facută să-şi scoată hainele în public, dacă operatorul reuşea să-i sugereze o situaţie în care un asemenea gest ar fi fost firesc, de exemplu, să facă o baie în intimitatea propriei locuinţe sau să se odihnească dezbrăcată la soare, într-un loc

pustiu.

— E cald, nu ţi-a fost niciodată aşa de cald. Puloverul tău pare să cîntărească o tonă, Transpiri

ca un purcel...

în vreme ce ea se dezbrăca, Breavman îşi aducea aminte de ilustraţiile pe hîrtie galbenă din manualele de genul Hipnotismul pentru toţi pe care le ştia pe de rost. Desene în linii simple, cu bărbaţi fioroşi aplecaţi asupra unor femei care zîmbesc în somn. Zigzaguri electrice ţîşnesc de sub sprîncenele groase sau din vîrfurile degetelor care par gata să atingă o claviatură de pian.

Ah, era, era cu-adevărat aşa, aşa de frumoasă.

64

Nu văzuse niciodată o femeie atît de goală. I-a trecut mîna peste tot fcfupul. Era uimit, fericit şi speriat în faţa tuturor autorităţilor spirituale ale Universului. Nu reuşea să scape de gîndul că oficiază o slujbă satanică. Fiindcă stătea pe spate, sînii ei erau ciudat de plaţi. Proeminenţa triunghiului l-a surprins şi a cuprins-o vrăjit în palme. Tremurînd, i-a cercetat trupul cu amîn-două mîinile ca un detector de mine. Apoi s-a aşezat să o contemple cum îşi va fi contemplat şi Cortez oceanul nou descoperit. Asta era ce aşteptase atît de mult să vadă. N-a fost deza-măgit nici atunci şi nici vreodată de-atunci. între becul mat din tavan şi lună nu era nici o diferenţă.

S-a descheiat la pantaloni şi i-a sugerat că ţine un baston. Inima îi bătea cu putere.

Era beat de uşurare, de victorie, de vinovăţie, de cunoaştere. Pe haine avea spermă. I-a spus lui Heather că tocmai sunase deşteptătorul. Era dimineaţă, trebuia să se trezească. I-a dat hainele cîte una şi ea s-a îmbrăcat foarte încet. I-a spus că n-avea să-şi amintească nimic. A trezit-o apoi grăbit. Voia să fie singur ca să-şi poată gusta triumful.

Trei ore mai tîrziu, a auzit rîsete de la demisol şi a crezut că Heather primeşte mnsafiri. Ascultînd însă cu mai multă atenţie, şi-a dat seama că era un rîs ciudat.

S-a repezit în jos pe scări. Slavă Domnului, mama lui ieşise în oraş. Heather stătea cu picioa-rele depărtate în mijlocul încăperii, zguduită de un rîs înfricoşat, isteric. Avea ochii daţi peste cap şi i se vedea albul ochilor, strălucitor. Ţinea capul răstumat pe spate şi părea gata să cadă.

65

A zgîlţîit-o. Nici o reacţie. Rîsul i s-a transformat într-un acces de tuse.

Am făcut-o să înnebunească.

S-a întrebat care să fie sancţiunea penală. îşi primea pedeapsa pentru orgasmul ilicit şi pentru puterile lui obscure. Să cheme un doctor şi să-şi mărturisească imediat păcatul ? Mai putea cineva

s-o facă bine?

Era foarte aproape de panică în timp ce o ducea încet spre canapea şi o aşeza. Poate trebuia s-o ascundă într-un dulap. S-o încuie într-un cufăr şi să uite tot. Cuferele uriaşe de călătorie cu monograma în alb a tatălui lui.

A plesnit-o de două ori peste obraz, cu faţa şi cu dosul palmei, ca un torţionar nazist. Şi-a tras răsuflarea, s-a înroşit, apoi a pălit brusc şi a reînceput să rîdă şi să tuşească. îi curgea salivă pe bărbie.

— Linişteşte-te, Heather!

Spre nespusa lui surprindere, şi-a înăbuşit

tusea.

Abia atunci şi-a dat seama că era încă sub hipnoză. A pus-o să se întindă la loc şi să închidă ochii, A restabilit contactul. Dormea profund. încercase s-o trezească prea repede şi dăduse greş. A readus-o încet la trezie. Avea să se simtă odihnită şi veselă. N-avea să-şi amintească nimic.

De data asta, şi-a revenit cu adevărat. A stat de vorbă cu ea ca să fie sigur. S-a ridicat în picioare cu o privire mirată şi şi-a pipăit şol-

durile.

— Hei! Chiloţii!

Chiloţeii din supraelastic roz rămăseseră prinşi între canapea şi perete. Uitase să i-i dea cînd se

îmbrăcase.

Şi i-a pus repede, cu îndemînare sfioasă.

66

lar el aştepta o pedeapsă nefirească, umilirea maestrului, prăbuşirea mîndrului său edificiu.

—Ce-ai făcut? l-a întrebat cu un aer şiret, ciupindu-l de bărbie. Ce s-a întîmplat cît am dormit? Ei? Ei?

— Ce-ţi aduci aminte ?

Şi-a pus mîinile în şolduri şi i-a zîmbit larg.

— Zău dac-aş fi crezut că se poate. Zău aşa...

— Nu s-a întîmplat nimic, Heather, jur.

— Şi ce-ar zice mama ta dacă ar şti ? Ar trebui să-mi caut de lucru, asta ar fi.

A examinat canapeaua şi s-a uitat apoi la el cu o admiraţie sinceră.

—Evrei, a oftat. Educaţie.

La scurtă vreme după acest viol imaginar, Heather a fugit cu un dezertor. A venit singur să-i ia lucrurile şi Breavman se uita cu invidie cum pleacă cu valiza de carton şi cu chitara hawaiană niciodată folosită. După o săptămînă, poliţia militară a vizitat-o pe doamna Breavman, care însă habar n-avea de nimic.

Unde eşti, Heather, de ce n-ai rămas să mă iniţiezi în ritualurile calde şi importante ? Poate că aş fi apucat-o pe drumul cel bun. Fără poeme, un baron al industriei, aş fi fost poate cruţat de ediţiile populare despre stabilizarea cuantumului de rebuturi ale analiştilor bogaţi din New York. Nu ţi-a fost bine cînd te-am trezit?

Uneori lui Breavman îi place să creadă că ea mai umblă pe undeva prin lume, încă nu pe de-a-ntregul trează, aflată încă sub puterea lui. Şi un bărbat în uniformă ponosită o întreabă:

—Heather, unde eşti?

67