Gândirea ar
trebui să fie o preocupare importantă pentru orice persoană. Aceasta este, de
altfel, principala calitate care ne deosebește fundamental de animale.
Dezvoltarea creierului (implicit a gândirii) nu se producea dacă acest lucru nu
ar fi asigurat un avantaj evolutiv. Activitatea de rezolvare de probleme este
cea mai frecventă activitate umană conștientă. Din punct de vedere pragmatic,
eficiența gândirii determină succesul individual și de grup. În țările cu un
înalt grad de civilizare dezvoltarea gândirii (nu doar simpla furnizare de
conținut) este preocuparea cea mai importantă în procesul de educație. Iată
doar câteva argumente pentru a arunca o privire mai atentă asupra subiectului.
Gândirea sau cugetarea este însușirea creierului omenesc de a
reflecta în mod generalizat și abstract realitatea obiectivă prin teorii si
judecăți .Gândirea reprezintă forma
cea mai înaltă a cunoaşterii, ce reflectă realitatea trecută şi prezentă şi
proiectează acţiunile viitoare. Gândirea prezintă un ansamblu de
caracteristici care o definesc şi îi determină specificul.
Funcţiile gândirii sunt următoarele
A înţelege lumea şi pe sine ca element
al acestei lumi
Astfel,
caracterele ei fundamentale sunt: - caracterul
general-abstract; - caracterul
mijlocit; - caracterul
superior-central; - caracterul
multifazic.
Gândirea se află în centrul unei imense reţele
de intercondiţionări între toate procesele, mecanismele şi activităţile psihice
ea putand fi concepută ca un sistem de operaţii care acţionează mijlocit asupra
realităţii, transformând-o şi aducând-o la o formă coerentă şi inteligibilă. Bazele neurologice şi
neurochimice ale gândirii sunt insuficient înţelese. Tot mecanismul porneşte din scoarţa cerebrală şi se
bazează pe interacţiunea dintre unele zone stimulate sau iradierea semnalului.
Activarea acestor zone depinde de senzaţiile percepute din mediu (prin
intermediul simţurilor) sau pe baza informaţiilor acumulate anterior.
Gândirea realizează o legătură între informaţiile deja acumulate şi cele noi. Nu se bazează doar pe experienţa proprie, ci şi pe mediul social. Astfel, gândurile noastre sunt influenţate şi de lumea în care trăim. Limbajul este foarte important. În cele mai multe cazuri apare gândirea verbală, adică gândim prin cuvinte mai mult decât prin imagini. O leziune frontală a craniului poate dezorganiza profund gândirea. Între limbajul interior (cel gândit) şi cel exterior (cuvintele vorbite) există o strânsă legătură, primul precedându-l pe al doilea. În timpul gândirii verbale s-a înregistrat o activitate a muşchilor fonatori (ai vorbirii), deşi nu erau exprimate prin glas. Gândirea are sediu predominant în lobul frontal, iar vorbirea ajunge până în lobul temporal; există o zonă unde cele două arii se intersectează, o leziune în această zonă atrage după sine demenţa, o profundă tulburare a gândirii logice.
Deşi ariile corticale la nivelul ambelor emisfere cerebrale au o distribuţie egală, ele prezintă o specializare. Cea stângă este dominată de controlul mişcărilor fine, logice şi e importantă pentru capacitatea de analiză. Cea dreaptă asigură percepţia spaţială, artistică şi relaţională. În prezent, se admite că emisfera stângă dominantă predomină la gânditori, iar cea dreaptă la creatori.
Ca şi trăsătură dominantă a speciei, omul se exprimă şi comunică prin vorbire, limbajul fiind atât oral, cât şi scris. Mai sunt şi alte animale ce au limbaj, dar numai al omului este articulat. De exemplu, multă vreme nu s-a ştiut cum de albinele au viaţa atât de organizată în jurul mătcii, până când Karl von Frisch a ajuns la concluzia ca acestea comunică prin dans. În 40 de ani, el a lămurit cum albinele, prin mişcări ale trupului, le anunţă pe celelalte direcţia şi distanţa până la locul cu flori. Krl von Frisch a publicat tratatul „Cercetarea dansului albinelor” în 1965.Vorbirea evoluează de la un reflex înnăscut de emiterea a sunetelor, până la stadiul de vorbire articulată şi coerentă. Vorbirea începe în primul an de viaţă, prin imitarea cuvintelor auzite, de aceea copii născuţi surzi ajungând şi muţi. La început pronunţarea cuvintelor este deficitară, dar cu timpul, prin comparare, se ajunge la pronunţarea corectă a cuvintelor.
Gândim în cuvinte şi exprimăm în cuvinte ceea ce gândim, acest fapt arătându-ne cât de corelate şi interdependente sunt limbajul şi gândirea.
Perspectiva operatorie asupra gândirii a fost definitivată în primul rând prin contribuţiile psihologului elveţian Jean Piaget. Există şase operaţii fundamentale ale gândirii: - analiza (operaţie de descompunere mintală a unui obiect în părţile sale componente); - sinteza (operaţia inversă analizei, care reasamblează părţile într-un tot unitar); - comparaţia (operaţia de stabilire a asemănărilor şi deosebirilor între obiecte pe baza unui criteriu); - abstractizarea ( operaţia de reţinere pe plan mintal a anumitor trăsături fundamentale ale obiectelor şi neluarea în considerare a altora, considerate secundare); - generalizarea (operaţia de extindere a însuşirilor unui obiect asupra unei categorii de obiecte); - concretizarea (operaţia de trecere de la general-abstract la particularconcret). Gândirea poate fi concepută, de asemenea, ca un sistem de forme. Din acest punct de vedere, ea reprezintă o structură care evoluează de la simplu la complex. Cea mai simplă formă a gândirii este noţiunea care desemnează 1 orice obiect sau clasă de obiecte despre care ştim ceva. Judecata reprezintă conexiunea dintre două noţiuni prin care se reflectă un raport determinat între obiecte. De aceea, judecata poate fi adevărată sau falsă. Raţionamentul ia naştere pe baza judecăţilor. Astfel, pe baza unor judecăţi a căror valoare de adevăr este cunoscută (numite premise), este obţinută o nouă judecată (numită concluzie). Există trei tipuri majore de raţionament: - raţionamentul deductiv (în care se trece de la premise de mare generalitate la concluzii care nu pot depăşi în generalitate premisele); - raţionamentul inductiv (în care concluzia depăşeşte ca grad de generalitate premisele); - raţionamentul analogic (în care sunt obţinute informaţii pe baza unor asemănări structurale între obiecte sau clase de obiecte). Există multiple tipuri de gândire. După finalitatea ei, gândirea poate fi divergentă sau convergentă (distincţie propusă de Guilford).
Gândirea realizează o legătură între informaţiile deja acumulate şi cele noi. Nu se bazează doar pe experienţa proprie, ci şi pe mediul social. Astfel, gândurile noastre sunt influenţate şi de lumea în care trăim. Limbajul este foarte important. În cele mai multe cazuri apare gândirea verbală, adică gândim prin cuvinte mai mult decât prin imagini. O leziune frontală a craniului poate dezorganiza profund gândirea. Între limbajul interior (cel gândit) şi cel exterior (cuvintele vorbite) există o strânsă legătură, primul precedându-l pe al doilea. În timpul gândirii verbale s-a înregistrat o activitate a muşchilor fonatori (ai vorbirii), deşi nu erau exprimate prin glas. Gândirea are sediu predominant în lobul frontal, iar vorbirea ajunge până în lobul temporal; există o zonă unde cele două arii se intersectează, o leziune în această zonă atrage după sine demenţa, o profundă tulburare a gândirii logice.
Deşi ariile corticale la nivelul ambelor emisfere cerebrale au o distribuţie egală, ele prezintă o specializare. Cea stângă este dominată de controlul mişcărilor fine, logice şi e importantă pentru capacitatea de analiză. Cea dreaptă asigură percepţia spaţială, artistică şi relaţională. În prezent, se admite că emisfera stângă dominantă predomină la gânditori, iar cea dreaptă la creatori.
Ca şi trăsătură dominantă a speciei, omul se exprimă şi comunică prin vorbire, limbajul fiind atât oral, cât şi scris. Mai sunt şi alte animale ce au limbaj, dar numai al omului este articulat. De exemplu, multă vreme nu s-a ştiut cum de albinele au viaţa atât de organizată în jurul mătcii, până când Karl von Frisch a ajuns la concluzia ca acestea comunică prin dans. În 40 de ani, el a lămurit cum albinele, prin mişcări ale trupului, le anunţă pe celelalte direcţia şi distanţa până la locul cu flori. Krl von Frisch a publicat tratatul „Cercetarea dansului albinelor” în 1965.Vorbirea evoluează de la un reflex înnăscut de emiterea a sunetelor, până la stadiul de vorbire articulată şi coerentă. Vorbirea începe în primul an de viaţă, prin imitarea cuvintelor auzite, de aceea copii născuţi surzi ajungând şi muţi. La început pronunţarea cuvintelor este deficitară, dar cu timpul, prin comparare, se ajunge la pronunţarea corectă a cuvintelor.
Gândim în cuvinte şi exprimăm în cuvinte ceea ce gândim, acest fapt arătându-ne cât de corelate şi interdependente sunt limbajul şi gândirea.
Perspectiva operatorie asupra gândirii a fost definitivată în primul rând prin contribuţiile psihologului elveţian Jean Piaget. Există şase operaţii fundamentale ale gândirii: - analiza (operaţie de descompunere mintală a unui obiect în părţile sale componente); - sinteza (operaţia inversă analizei, care reasamblează părţile într-un tot unitar); - comparaţia (operaţia de stabilire a asemănărilor şi deosebirilor între obiecte pe baza unui criteriu); - abstractizarea ( operaţia de reţinere pe plan mintal a anumitor trăsături fundamentale ale obiectelor şi neluarea în considerare a altora, considerate secundare); - generalizarea (operaţia de extindere a însuşirilor unui obiect asupra unei categorii de obiecte); - concretizarea (operaţia de trecere de la general-abstract la particularconcret). Gândirea poate fi concepută, de asemenea, ca un sistem de forme. Din acest punct de vedere, ea reprezintă o structură care evoluează de la simplu la complex. Cea mai simplă formă a gândirii este noţiunea care desemnează 1 orice obiect sau clasă de obiecte despre care ştim ceva. Judecata reprezintă conexiunea dintre două noţiuni prin care se reflectă un raport determinat între obiecte. De aceea, judecata poate fi adevărată sau falsă. Raţionamentul ia naştere pe baza judecăţilor. Astfel, pe baza unor judecăţi a căror valoare de adevăr este cunoscută (numite premise), este obţinută o nouă judecată (numită concluzie). Există trei tipuri majore de raţionament: - raţionamentul deductiv (în care se trece de la premise de mare generalitate la concluzii care nu pot depăşi în generalitate premisele); - raţionamentul inductiv (în care concluzia depăşeşte ca grad de generalitate premisele); - raţionamentul analogic (în care sunt obţinute informaţii pe baza unor asemănări structurale între obiecte sau clase de obiecte). Există multiple tipuri de gândire. După finalitatea ei, gândirea poate fi divergentă sau convergentă (distincţie propusă de Guilford).
Există
două strategii majore pentru rezolvarea de probleme: - strategiile algoritmice (algoritmul este o succesiune determinată
de paşi care trebuie urmaţi pentru a găsi soluţia problemei); - strategiile euristice (care presupun
construcţia căii care va releva soluţia problemei în chiar procesul de
rezolvare). Strategiile algoritmice se pretează mai ales la rezolvarea de
probleme bine definite (probleme în care sunt prezentate neechivoc starea
iniţială a problemei şi starea finală, la care trebuie să se acceadă).
Strategiile euristice sunt aplicabile mai ales în cazul problemelor slab
definite (în care datele problemei sunt în bună măsură echivoce). Activitatea
centrală a gândirii este înţelegerea. Ei îi sunt subsumate toate operaţiile şi
activităţile gândirii. Înţelegerea reprezintă sesizarea existenţei unei
legături între setul noilor cunoştinţe şi setul vechilor cunoştinţe gata
elaborate.
Gândirea rapidă și gândirea lentă constituie un model foarte
simplu și convingător propus de D. Kahneman, model care se pliază perfect pe
structura creierului discutată anterior. Conform acestui model, omul posedă
două mecanisme diferite de gândire: unul rapid și unul lent. Pentru a ilustra
cum funcționează cele două tipuri de gândire răspundeți rapid la următoarea
întrebare: ”O bâtă de baseball și o minge
costă împreună 1$ și 10 cenți. Bâta costă cu 1$ mai mult decât mingea. Cât
costă mingea?”. Gândirea rapidă indică rezultatul greșit: 10 cenți. Gândirea
lentă presupune rezolvarea unui sistem de două ecuații cu două necunoscute – un
proces în mai mulți pași. Rezultatul corect este: 5 cenți.Gândirea divergentă reclamă, din
partea subiecţilor, căutarea a cât mai multor soluţii sau îndepărtarea în cât
mai multe direcţii în raport cu punctul iniţial de plecare. Gândirea
convergentă se mişcă în sens invers, de la diversitate la unitate, de la
disociaţie la sinteză. Funcţia de bază a gândirii este rezolvarea de probleme. Exercitarea ei asigură individului
posibilităţi excepţionale de integrare în mediu. Proces cognitiv specific uman,
gândirea asigură vieţii psihice a omului coerenţă şi eficacitate în raporturile
cu mediul. Ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice,
fiind trăsătura cea mai importantă a psihicului uman, definitorie pentru om ca
subiect al cunoaşterii logice.
In fine, dacă dorim pur și simplu să gândim mai bine atunci
poate merită să punem un pic la lucru sistemul nostru de gândire, îndemnându-l
să reflecteze asupra propriei sale funcții. Ultimele descoperiri referitoare la
mecanismele de gândire ne pot ajuta mult în acest sens. Cărțile indicate în
acest articol pot reprezenta un punct de pornire.
Bibliografie:
Fiziologie umană, ediţia III revizuită şi adaugită , I. Haulica, Editura Medicală, 2007
http://socio-umane.ct-asachi.ro
http://www.contributors.ro
