Anxietatea este o permanenţă a modului de
fiinţare uman,existând în spaţiul dialogului dintre sine şi eu, fiind incitată
de contactul de orice fel între eu şi lume.Este la temeiul oricărei
puneri în act a omului, la temeiul oricărei trăiri, iar trăirea aceasta
vine la rândul ei să o întemeieze.Ambiguitatea anxietăţii ,ca atitudine primară
,în primă instanţă autosuficientăse răsfrânge asupra individului uman
,modelându-l ambiguu.Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de
nenumit,suportată, totodată intimă şi străină individului,creând şi distrugând.
Existenţialismul este cel care revelează anxietatea şi este în stare să
o asume, descoperindu-I relaţia esenţială cu existenţa. Existenţa (lat. Ex-în
afară, sistere-a sta) este faptul de a apărea şi de a se manifesta în afară,a
te confrunta cu faptul prezenţei şi participării la o lume schimbătoare şi
potenţial primejdioasă. Condiţia individului concret este una de anxietate , rezultată
din înţelegerea inevitabilei sale
libertăţi de opta între posibilităţi, din necunoaşterea viitorului, din
apropierea morţii, din finitudinea unei existenţe care a fost precedată de
neant.
Anxietatea dă naştere deopotrivă îndoielii şi disperării,consideră
Kierkegaard,însă drumul spre absolut este cel ce se confundă adesea cu
disperarea anxietăţii,disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un final în devorare a
finitudinilor,descoperire a arbitrariului din ele.
Discursul
lui Kierkegaard
despre anxietate se desfăşoară pe fundalul unei etici creştine, suportând
conexiuni multiple cu dogmatica, numită de filosoful danez a doua etică (spre
deosebire de etica necreştină, prima ,
caracterizabilă prin refuzul păcatului şi conexiunea cu metafizica).
Idealitatea acestei etici constă
în conştiinţa penetrantă a realităţii, iar a-şi
păstra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea păcatului implică o
dificultate deosebită a problemelor etice. Noua etică presupune păcatul
strămoşesc, prin care explică păcatul însuşi şi plasează identitatea drept obiectiv, într-o mişcare de
jos în sus; cuprinde, în anvergura ei, realitatea păcatului.
Discursul
lui Kierkegaard despre anxietate abordează tangenţial problema păcatului, având
în vedere că anxietatea este condiţie prealabilă a păcatului, "libertatea
captivă în sine însuşi",mijlocitoare între posibilitatea şi realitatea
păcatului. Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea reală a
păcatului, iar dogmatic, de cea ideală. Scopul scrierii va fi mărturisit dintru
început a trata conceptul de anxietate din punct de vedere psihologic , având
în vedere dogma păcatului strămoşesc. Premisele de la care porneşte în
abordarea păcatului, pe care le va justifica pe parcurs, sunt , că păcatul nu
este nici un fel de stare ( ca stare de potentică nu este , în timp ce de fapt el
este) 2, şi că a-l descrie ca boală, anormalitate, lipsa de
armonie înseamnă o falsificare a conceptului 3.
Cuvântul danez Angest a fost echivalat în limba germană cu Angst, în engleză cu dread
, fear
sau anxiety, în timp ce traducerile franceze s-a impus angoisse; el a cunoscut o largă răspândire în filosofia existenţialistă
interbelică, în special datorită teoretizărilor lui Heidegger şi Sartre.
Semnificaţia anxietăţii lui Kierkegaard
este de fior de spaimă faţă de ceva
nedefinit şi indeterminabil ,spre deosebire de sentimentul de frică, în care
obiectul este concret, individual.
Kierkegaard
consideră că omul este individ, fiind, în felul acesta , atât el însuşi, cât şi tot neamul, iar
întregul neam participă în/la individ precum individul la intregul neam. Desăvârşirea omului , privită ca stare,
constă în faptul individului de a fi el
însuşi, precum şi neamul. Această
contradicţie este expresia unei sarcini şi impulsul unei mişcări, mişcare ce
creează istoria. Istoria neamului merge mereu înainte, în timp ce individul o
ia mereu de la început, fiind el însuşi şi neamul, şi astfel, încă o dată şi
istoria şi neamul. Adam a fost el însuşi şi neamul , astfel încât ceea ce îl explică
pe Adam, explică istoria neamului şi
reciproc. A-l considera cap al geniului umane presupune un început fantastic al
neamului uman, ce ridică dificultăţi insurmontabile.
Tradiţional
s-a considerat că păcatul lui Adam condiţionează păcătoşenia drept consecinţă,
al doile prim păcat - primul păcat al insului de după – presupunând păcătoşenia
drept condiţie. Filosoful danez polemizează cu această luare de poziţie,
afirmând că primul păcat este determinantul calităţii, Păcatul5, că puterea exemplului , păcătoşenia
este doar o determinare cantitativă , un fel de elan înaintea saltului, dar
care nu explică totuşi saltul reprezentat prin păcat.
Păcatul lui
Adam este păcatul strămoşesc, caci neamul nu o ia de la început cu fiecare
individ, astfel încât starea de păcat a nemului dobândeşte o istorie, care
merge înainte prin determinaţii cantitative, în timp ce individul participă la
ea prin saltul calitativ.
Nevinovăţia
este o calitate, o stare care poate să dureze şi care nu poate fi anulată decât
prin vină, care se pierde prin păcat. Vinovăţia lui Adam şi vinovăţia omului de
după, este esenţialmente aceeaşi, diferenţa fiind o expresie cantitativă, nu
calitativă: vinovăţia neamului este prezentă în neştiinţa insului,
manifestându-se, prin fapta lui , drept vinovăţia acestuia.
Conceptul de anxietate este abordat de
Kierkegaard în strânsă legătură cu cel de nevinovăţie; nevinovăţia este starea
în care omul nu este determinat ca spirit, ci este determinat sufleteşte în
unitate nemijlocită cu naturaleţea lui 6. Taina nevinovăţiei este că înseamnă
linişte, dar totodată anxietate, născută din nimic; spiritul işi proiectează
visător propria realitate, nimicul, iar acest nimic vede nevinovăţia mereu ca
fiind în afara sa. Anxietatea este realitatea libertăţii, ca posibilitate a
posibilităţii, o antipatie
simpatică şi o simpatie antipatică, nu este vina. Anxietatea este o măsură a
prezenţei spiritului. Relaţia
anxietăţii faţă de obiectul ei,
"nimicul" este la fel de ambiguă ca tranziţia de la nevinovăţie la
vină.
Omul este o
sinteză de sufletesc şi trupesc, întruchipată de spirit. Spiritul se raportează
la sine şi la condiţia lui ca anxietate.
În starea de nevinovăţie spiritul este prezent dar ca nemijlocit, visând şi deranjând
relaţia dintre suflet şi trup şi totodată
instituind-o. În nevinovăţie există numai posibilitatea de a
putea, ca un fel de formă superioară de neştiinţă, ca o expresie superioară a
anxietăţii.
Dacă omul
n-ar fi fost o sinteză , care să se bazeze pe un terţ, n-ar fi fost posibilă o
dublă consecinţă a păcatului strămoşesc: că păcatul a venit pe lume şi că
sexualitate fusese instituită. Păcatul este o criză în care păcatul pătrunde în
ins ca ins .Trecerea de la o posibilitate la realitate se face
prin anxietate. În clipa în care
spiritul se instituie pe sine, el instituie şi sinteza, în care scop trebuie să
o divizeze mai întâi. Culmea
senzorialului este sexualul, culme care nu ar fi atinsă dacă spiritul nu
este instituit ca real. Fără păcat nu ar fi existat sexualitatea, iar făra
sexualitate nu ar fi existat istorie. Abia prin sexualitate sinteza este instituită drept
contradicţie şi drept scop, al cărui istorie începe în clipa instituirii
sintezei.
Ceea ce am
prezentat a constituit aspectul anxietăţii de a fi condiţie prealabilă a
păcatului strămoşesc, pe care îl explică în sens regresiv, în direcţia
originii sale. Un alt fel de a
problematiza anxietatea este de a încerca o relaţionare progresivă cu păcatul
strămoşesc.
În cadrul
acesta, Kierkegaard precizează două sensuri ale anxietăţii: anxietatea în care
individul instituie păcatul prin saltul calitativ şi anxietatea care a pătruns
şi pătrunde împreună cu păcatul, în lume cantitativ, ori de câte ori un individ
instituie păcatul. Asemeni mişcării păcatoşeniei nemului, mişcarea anxietăţii
are loc prin mişcări cantitative, iar anxietatea fiecărui individ este cu atât mai
profundă cu cât se află mai la începuturi, deoarece condiţia păcătoşeniei,
presupusă de viaţa sa individuală
trebuie însuşită. Abia în clipa în care mântuirea este cu adevărat instituită
este biruită şi anxietatea. La individul de mai târziu anxietatea pătrunde în
două sensuri în lume; păcatul pătrunde prin anxietate, purtând cu el, încă o
dată, anxietatea. Pe de o parte continuitatea păcatului produce anxietate, iar
pe de alta posibilitatea mântuirii este un "nimic" ce provoacă individului
anxietate. Totiuşi, orice individ devine vinovat din cauza lui, anxiatatea
provenindd din păcatul instituit de individ şi fiind prezenţă vagă, un
"mai mult" sau "mai puţin" în istoria cantitativă a
neamului omenesc.
Kierkegaard face distincţie între
tipuri de anxietăţi: anxietatea obiectivă şi anxietatea subiectivă. Anxietatea
obiectivă este refexul păcătoşenieei generaşiei asupra întregii lumi, efect al
păcatului asupra existenţei neumane, este starea de aşteptare din care cel ce aşteaptă ar dori să iasă,
expresie a unui dor, dând naştere anxităţii tocmai pentru că dorul singur nu poaate mântui. O anxietate
ca a lui Adam nu va mai surveni niciodată , deoarece păcătoşeniaa venit pe lume
prin el.
Anxietatea obiectivă din natură este
mai mare decât mai târziu decât la Adam,
ea fiind indusă de faptul că este văzută
într-o cu totul altă lumină datorită faptului că prin păcat senzorial
este continuu degradat, până devine ce se numeşte păcătăşenie. După venirea
păcatului în lume şi ori de
câte ori vine în lume, senzorialul devine păcătoşenie.
Anxietatea subiectivă este
"egotistă,este o anxietate cu privire la ceea ce aş putea să devin, la
ceea ce aş putea să devin sau ceea ce mi s-ar putea întâmpla"1 anxietatea existentă în nevinovăţia
insului, corespunzătoare celei a lui Adam, dar diferită cantitativ de a
acestuia, respectiv mai mică. Vina instituită continuă să fie la fel de imputabilă şi la fel de ambiguă ca cea a lui Adam. Kierkegaard
compaară anxietatea cu o ameţeală, ameţeala libertăţii când spiritul vrea să
instituie sinteza, când libertatea scrutează în jos la propriaa ei
posibilitate, se agaţă de finit şi se ţine de el, dar libertatea astfel se
prăbuşeşte. Când libertatea se ridică din nou în picioare, îşi dăseamaa că e vinovată. Printre aceste două
clipee se află saltul. Din punct de vedere psihologic, căderea în păcat se
produce de fiecare dată în stare de sfârşeală.
Walter Schulz consideră că anxietatea
reprezintă teama faţă de propria libertate "teamă faţă de saltul
libertăţii în libertate".El corelează libertatea cu ideea punerii sintezei
existenţiale,motivând anxietatea omului prin faptul că este indisolubil legată
de datoria de a deveni un sine prin realizarea sintezei, dar această sarcină nu
poate fi realizată ireproşabil,
ceea ce transformă anxietatea într-un însoţitor permanent al vieţii omeneşti.2
La individul de mai târziu
"nimicul" care e obiectul anxietăţii devine din ce în ce mai
mult "ceva" – complexul de
presimţire se reflectă în ele însele , apropiindu-se din ce în ce mai mult de
individ, chiar dacă pentru anxietate rămân tot "nimic".
"Nimicul" comunică vivace cu neştiinţa nevinovăţiei, păcatul
auto-presupunându-se. Anxietatea subiectivă este pusă în legătură cu relaţia de
generaţie şi relaţia istorică.
Senzorialul a devenit păcătoşenie prin
păcaat, adică prin păcat deivne senzorialul păcătoşenie şi prin Adam a venit pe
lume păcatul. În istoria neamului
senzorialul a devenitt odată păcătoşenie, însă în istoria individului senzorialul
a devenit păcătoşenie prin saltul calitativ al fiecăruia. Proporţia de
senzorial coresspunde celei de anxietate.
Facereaa Evei prefigurează simbolic
consecinţa relaţiei de generaţie: derivatul nu este niciodată la fel de
desăvârşit cantitativ , ca originalul. Bărbatul şi femeia sunt la fel în
esenţă. Anxietatea este mai refectată la
Eva decât la Adam, pentru că femeia este mai sensibilă senzorial decât
bărbaatul, astfel că de îndată ce spiritul este instituit,scindarea se
adânceşte şi mai mult , iar
anxietatea va avea mai multă libertate de acţiune în
posibilitatea libertăţii.
Femeia este mai anxioasă decât
bărbatul, este mai senzorială, deşi în esenţă este asemi bărbatului,
determinată spiritual. Estetic, aspectul ei ideal este frumuseţea, iar etic
provocarea. Senzorialul nu este păcătoşenie , ci o enigmă neexplicabilă care te
face anxios, naivitatea fiind însoţită de un "nimic" inexplicabil,
creator de anxietate. Sexual în sine nu este păcătoşenie, fiind expresia
enormei contradicţii că spiritul este
determinat ca genus. Anxietatea este prezentă în orice plăcere
erotică, dar nu întrucât ar fi păcătoasă, ci e datorată faptului că spiritul se
simte străin; victoria spiritului va presupune considerarea sexualuli ca străin şi comic.
Consecinţa relaţiei de generaţii este
amplificarea senzorialităţii; în anxietatea celor din generaţiile de mai târziu
de Adam e " mai mult" tuturor indivizilor de după Adam; anxietatea
însă e esenţial aceeaşi.Creştinismul oficial propune să ne ridicăm mai presus
de acest "mai mult", învinovăţind pe cel ce n-o face , că nu ar vrea
să o facă. Dificultatea abordării unei astfel de probleme este însă eludată de
acesta. Anxietatea corespunzătoare relaţiei de generaţie ar fi anxietatea de
păcat, care naşte păcatul; anxiatatea de a deveni vinovat.
Anxietatea ce corespunde relaţiei istorice
este anxietatea de a fi considerat vinovat. Supremul " mai mult" este
cel al unui individ astfel plasat şi influienţat, încâtde la prima deşteptare,
încât senzorialul devine pentru el
identic cu păcătoşenia; acest "mai mult" se
va manifestaa dureros în el , făcând să nu-şi mai găsească adăpost.
Senzorialul nu este păcătoşenie. El
poate însemna păcătăşenie prin
cunoaşterea lui nebuloasă , precum ar mai putea însemna păcătoşenie orice
cunoaştere nebuloasă a ceea ce ar mai putea
să însemne păcatul, precum şi neglijarea dimensiunii individuale şi pierderea în neam. Prin gustarea din fructul
cunoaşteriia venit pe lume şi diferenţa dintre bine şi rău, precum şi diferenţa
sexuală ca pornire.
Păcatu este egoism, iar egoismul este
insul instituit prin saltul calitativ. Egoismul ia naştere prin păcat şi în
păcat, de aceea nu poate să explice păcatul. Obiectivul este de a integra
eroticul, sexualul, sub categoria de spirit. O astfel de împlinire înseamnă
victoria iubirii, spiritul ieşind
victorios prin faptul că sexualul este uitat şi reamintit doar în uitare.
Anxietatea poate fi privită dintr-o a
treia perspectivă, ca urmare a păcatului absenţei conştiinţei păcatului ,fiind
definita drept clipa în viaţa individuală. Omul va fi definit în acest context
drept o sinteză de vremelnicie şi veşnicie. Clipa apare ca atom al veşniciei
,primă reflectare în timp a veşniciei,prima încercare de a opri, într-un fel
timpul .De îndată ce spiritul este instituit, clipa poate apărea. Vremelnicia şi senzorialul sunt
analoge:istoria începe abia prrin clipă,sensibilitatea senzorială a omului este
instituită ca păcătoşenie prin păcat.
Clipa este acea ambiguitate în care timpul şi veşnicul se ating unul pe
altul, instituind în felul acesta conceptul de vremelnicie, unde timpul
întretaie mereu veşnicia, iar veşnicia întrepătrunde mereu timpul. În lipsa
categoriei de spirit , veşnicia clipei apare dinapoi,ca trecut. Dacă însă clipa
este instituită ca discrimen, în raport cu care pot exista trecut ,prezent
,viitor, atunci viitorul este veşnicia. Abia când veşnicia este instituită
clipa trăieşte ca clipă, iar nu ca discrimen. Viitorul este posibilitatea
veşniciei sau libertăţii în individualitate
ca anxietate. Pentru libertate posibilul este viitorul,iar pentru timp viitorul
este posibilul ,iar acestor două posibilităţi li se asociază anxietatea.
Anxietatea este starea psihologică care
precede păcatul,de care se apropie cât poate,cât de anxioasă poate fi, fără să explice însă păcatul, care izbucneşte
abia în saltul calitativ.în clipa în care păcatul este instituit,vremelnicia
este păcătoşenie,iar consecinţa definirii vremelniciei drept păcătoşenie este
moartea ca pedeapsă.Cel ce trăieşte doar în clipă păcătuieşte, însă acum nu are
nici un rost să ne abstragem de la vremelnicie.
Poate exista o anxietate a lipsei de
spirit ,ascunsă, deghizată,având uneori aparenţa întregului conţinut al
spiritului,însă ca strigoi al spiritului .Există o singură dovadă a spiritului
:dovada spiritului din noi înşine.Păgânismul ,ca absenţă a spiritului , este
preferabil lipsei spiritului ;păcatul său este de a trage de timp, fără a
ajunge efectiv la păcat.
Anxietatea păgânului are drept sursă
soarta,iar „nimicul" constă în ambibuitatea relaţiei omului cu aceasta,ce
se înfăţişează ca unitate între necesar şi întâmplător; aceasta împiedică
intrarea în relaţie cu soarta. Tragismul păgânismului este necutezarea omului
de a nu se sfătui cu oracolul .
În iudaism anxietatea este anxietate de
vină,iar tragismul său are ca sursă necutezarea omului de a nu aduce
jertfe.Ambiguitatea rezidă în relaţie;de îndată ce vina este instituită
,anxietatea dispare, apărând pocăinţa.
Contrariul libertăţii nu este necesitateaa ,ci vina ,iar măreţia
libertăţii este că aceasta are de a face pururi numai cu sine ,proiectându-şi
vinaa în posibilitate şi instituind-o deci singură .Spiritul pământean care va
voi să-l vadă pe Dumnezeu ,va trebui să înceapă prin a se recunoaşte vinovat.
Dacă vina este instituită cu adevărat, ea se instituie singură.Relaţia libertăţii faţă de vină este de
anxietate,fiindcă libertatea şi vina sunt deocamdată o posibilitate.Cel ce cade
în ispită este singurul vinovat.
Anxietatea este posibilitatea libertăţii ,iar ca posibilitate a libertăţii
este educativă,formativă,prin credinţă, deoarece devorează toate
finitudinile,descoperă tot ce au ele iluzoriu. Un om ce a cunoscut anxietatea ştie că nu are
absolut nimic de cerut de la viaţă,că îngrozitorul, pierzania,nimicirea
locuiesc uşă în uşă cu fiecare om;dacă a învăţat cu folos că orice anxietate de
care este anxios îl poate călca în clipa următoare, altă explicaţie va da el
realităţii.Pentru a fi format în felul acesta ,absolut şi infinit ,de către
posibilitate ,individul va trebui să fie cinstit faţă de posibilitate şi să aibă credinţă.Astfel
anxietatea sfârşeşte prin anihila finitul din neliniştile pe care le-a produs.
Bibliografie:
Sřren Kierkegaard –Conceptul de anxietate,Ed.
Amacord,Timişoara,1998
Gr.Popa -
Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard- Ed.Dacia, Cluj,1998
Mădălina Diaconu- Pe marginea
abisului,Ed.Ştiinţifică,Bucureşti,1996