A. Abuzul sexual în copilărie şi
adolescenţă
În S.U.A, aproximativ una din patru tinere fete suferă un
abuz sexual, fiind victima unei molestări, unui viol sau incest. Mai puţin de
jumătate dintre aceste cazuri sunt raportate medicului sau altor organe
competitive. Toate victimele suferă o traumă semnificativă, care poate fi
vindecată doar prin tratament medical adecvat şi prin intervenţia autorităţilor
legale. Deseori, dezgustul faţă de cel care a comis abuzul se însoţeşte de un
sentiment de frică intensă. În rezolvarea acestor cazuri, cu o mare încărcătură
emoţională, medicii, avocaţii şi serviciile de asistenţă socială trebuie să
conlucreze pentru colectarea datelor şi pentru rezolvarea cazurilor. Scopul
este de a asigura revenirea victimei la o stare de normalitate, dar, în acelaşi
timp, de a identifica şi a pedepsi pe cel care a comis abuzul, protejând astfel
victima şi întreaga comunitate.
Victimele unui viol se prezintă, de obicei, imediat
după incident, în timp ce acelea care au fost molestate sau supuse unui incest
sunt identificate uneori după luni sau chiar ani de la comiterea abuzului, din
cauza lipsei unor traume fizice, care să poată fi rapid diagnosticate.
Violul presupune ca violatorul să folosească forţa, iar victima
să se opună activ până în ultimul moment.
De fapt, încă mai este foarte răspândită convingerea că
dacă o femeie nu se opune activ, ea nu a fost violată.
Violul se defineşte ca fiind o “cunoaştere carnală” a
femeii într-o măsură mai mică sau mai mare, fără acordul acesteia, prin
impunerea forţei, prin fraudă sau provocând teamă femeii.
Înţelegerea definiţiei legale a termenului de viol este
neapărat necesară. Cunoaşterea carnală poate însemna un act sexual complet cu
ejaculare seminală sau orice penetraţie cât de uşoară a organului genital
feminin de către organul genital masculin chiar fără emisiunea de lichid
seminal.
Pentru a putea vorbi despre viol, trebuie ca una dintre
părţi să se opună actului sexual sau ca cel agresat să fie minor. Vorbim despre
viol şi atunci când persoana supusă acestui ace sexual a fost în prealabil
drogată, adormită sau este incompetentă mintal.
Orice formă sau grad de intimidare arată că violatorul nu
a obţinut asentimentul victimei.
Incestul este un delict sexual, care apare atunci când
agresorul şi victima sunt înrudiţi şi nu ar putea să se căsătorească legal. Din
cauza naturii sale, incestul deseori nu este raportat şi este dificil de
dovedit. Din păcate, incestul şi moletarea intrafamilială sunt probabil, cele mai
frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.
Incidenţa reală a actelor sexuale în care victimele sunt
copii este dificil de evaluat din cauza lipsei unei statistici la nivel
naţional. Majoritatea cazurilor de incest au loc între tatăl vitreg şi fiica vitregă.
Pedofilia implică adeseori un contact sexual neviolent cu
un copil, realizat de către adult şi constă în manipularea organelor sexuale,
admirarea şi stimularea lor orală şi genitală.
Violatorul şi cel care comite acte de molestare este
deseori descris psihologic ca o persoană cu tulburări sexuale, mentale sau ca o
persoană periculoasă din punct de vedere sexual. Aceşti termeni sunt medicali,
cât şi juridici. Comportamentul violatorilor este caracterizat ca fiind cauzat
de o tulburare de personalitate, care devine inadecvată, antisocială şi
explozivă.
Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual
primar, agresorul manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al
impulsului combinat cu dorinţe sexuale sau înclinaţii homosexuale. El este
deseori exhibiţionist, fetişit, obsesiv-compulsiv, prezintă lipsă de încredere
în sine şi este umil social. Colegii îl descriu deseori ca fiind liniştit,
timid, un lucrător de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal,
dar are o accentuată lipsă de încredere în sine.
Atacatorii agresivi şi brutali au un comportament
antisocial şi expoloziv, ei având adeseori un lung istoric de comportament
antisocial nonsexual. Frecvent, ei manifestă depresie, halucinaţii sau simptome
paranoide. De asemenea, s-a observat că agresorii au fost în copilăria lor
martorii unor violenţe extreme, îndreptate, în special împotriva mamelor lor.
Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ
cu tulburări mentale şi fără maturarea psihosexuală. 80% dintre aceştia au sub
35 de ani şi doar 1-2 % peste 50. Cei care aparţin grupei de vârstă de 30-35 de
ani tind să-şi satisfacă fanteziile din adolescenţă şi au ca motiv al acţiunii
lor insatisfacţiile din cadrul căsătoriei. Cei care molestează copii pot
proveni din rândul delincvenţilor dar pot fi şi membrii marcanţi ai
comunităţii. În majoritatea cazurilor, copilul cunoaşte agresorul, îl vede
deseori, îl admiră şi are încredere în el.
Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un
istoric lung de relaţii nesatisfăcute cu femeile. Mulţi nu au avut o relaţie
heterosexuală adultă normală. Agresorii cronici sunt mai impulsivi,
neconvenţionali, bizari, confuzi, alienaţi, prezentând şi acuze psihosomatice.
Pedofilii au o personalitate pasiv-agresivă cu sentimente de inferioritate şi o
puternică dependenţă. În peste 50% dintre cazuri, abuzul sexual nu este izolat,
ci persistă pe o perioadă lungă de timp, de la săptămâni până la ani.
Mulţi dintre pedofili şi violatori au severe disfuncţii
psihosexuale, care se manifestă în cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta
o erecţie inadecvată, ejaculare precoce sau tardivă, impotenţa.
Agresorii sexuali sunt caracterizaţi deseori ca pacienţi
sau prizonieri “model” în cursul spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători
şi se comportă bine în afara activităţilor lor sexuale. Societatea este însă
din nou expusă riscului când aceşti agresori sunt puşi în libertate şi ajung
într-un mediu în care personalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine
şi relaţiile sexuale nesatisfăcute le provoacă disfuncţie psihosexuală.
Agresorii sexuali se vindecă rar.
Deşi copiii reprezintă 60% dintre victimele agresiunii
sexuale, multe cazuri rămân necunoscute, deoarece agresiunile se produc în
mediul familial şi se asociază cu molestarea nonviolentă şi incest, nefiind
raportate. Doar agresiunile din afara căminului, mai brutale şi care constituie
acte de viol, sunt cunoscute.
Vârsta medie a victimelor supuse molestării este de 11
ani. Majoritatea sunt fetiţe premenarhale şi 85% dintre ele îşi cunosc
agresorul. De fapt, vârsta cea mai frecventă la care sunt molestate victimele
este cuprinsă între 4-8 ani, iar incestul apare cel mai frecvent între 10-14
ani; 80% dintre molestări sunt neviolente, restul de 20% fiind însoţite de viol,
brutalizări, mutilări şi chiar crime; 30-50% dintre agresori sunt vecini,
prieteni sau rude. Doar 15% dintre pedofili sunt complet necunoscuţi
victimelor. Când pedofilul îşi cunoaşte victima, agresiunea este în general,
neviolentă, repetată şi nefiind descoperită de către autorităţi. Modificările
psihologice ale victimei sunt mult mai adânci şi necesită tratament psihologic
pe termen lung.
Relaţiile incestuoase încep, de obicei, cu primul născut
de sex feminin, când acesta atinge vârsta de 8-10 ani şi cel mai frecvent se
termină la vârsta instalării menarhăi. Dacă există o a doua fiică,
comportamentul incestuos se va îndrepta către aceasta. Ocazional, incestul se
confirmă şi în timpul adolescenţei. Victimele incestului pot prezenta isterie,
fobii, tentative de suicid, comportament psihotic. Aceste fete, ajunse la
vârsta maturităţii, sunt depresive şi anxioase.
În timp ce violul şi molestarea reprezintă disfuncţii ale
comunităţii, incestul este o problemă care apare din cauza disfuncţiilor
intrafamiliale. Victimele incestului trebuie tratate cu mare atenţie şi cu
implicarea întregii familii în terapie, altfel disfuncţiile de menţin, poate
reapărea incestul sau altă disfuncţie intrafamilială.
Violul este însoţit de violenţă, 10-46% dintre victime
prezentând leziuni minore nongenitale, iar 4-15% răniri grave. Trauma fizică
apare la cap, faţă, gât, torace, extremităţi, când victima este lovită, legată
în cursul luptei sale cu agresorul. Leziunile cuprind echimoze, laceraţii,
contuzii minore. Echimozele sunt urmarea apărării victimei care a încercat
să-şi protejeze faţa şi toracele de lovituri. Astfel de răni trebuie
fotografiate şi descrise cu exactitate de către medicul care face constatarea.
Leziunile fizice majore, cuprinzând fracturi, hematoame
subdurale, contuzii cerebrale, fracturi craniene necesită spitalizarea
victimei. Faptul că traumele fizice sunt frecvente şi pot duce chiar la deces confirmă că violul este, în
primul rând, un act de violenţă în care sexul este utilizat ca armă.
Injuriile perineale minore se observă la 80% dintre
victimele unei agresiuni sexuale, fiind vorba despre abraziuni perihimenale,
contuzii sau lacerări vaginale. Majoritatea leziunilor sunt externe. Deseori,
se observă leziuni genitale, chiar în absenţa lichidului seminal sau a
spermatozoizilor. Aceste leziuni sunt foarte dureroase şi însoţite de obicei de
o sângerare minimală. În timp ce victimele unui viol, ale unei molestări unice
se prezintă cu leziuni fizice şi genitale, cele care sunt supuse unei molestări
cronice, sau unui incest, de obicei, nu prezintă semne acute ale unei leziuni
genitale.
Victimele unei molestări pot prezenta un eritem himenal
lateral sau circumferenţial, secundar unei manipulări extensive cu degetul sau
cu un alt obiect.
Victimele abuzului sexual suferă multiple conflicte
emoţionale. Stresul şi trauma emoţională abia încep odată cu atacul fizic. La
trauma emoţională contribuie şi sistemul medico-legal. Burgess şi Holstrumm au
descris “sindromul traumei prin viol”, care cuprinde două faze:
(1)
faza acută de dezorganizare;
(2)
faza lungă de reorganizare
Faza acută se corelează cu reacţiile imediate de
după viol. Victimele tinere, în special fetele postmenarhale, prezintă semne
somatice, ca tensiune musculo-scheletală, instabilitate gastrointestinală cu
diaree, dismenoree, vaginită, cefalee şi anorexie. Din punct de vedere
emoţional, prezintă o teamă intensă, sentiment de umilinţă, jenă, vină şi
depresie. Când există condiţii predispozante, se poate ajunge la isterie şi
psihoză. În cursul fazei lungi de reorganizare, victimele prezintă o intensă
activitate motorie, coşmaruri repetitive şi depresie. Este necesară intervenţia
suportivă pentru a minimaliza şi escalada aceste probleme. O altă preocupare a
victimelor este posibilitatea apariţiei unei sarcini sau contactării unei boli
venerice.
Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi
de o criză emoţională după agresiune. Este necesară o intervenţie acută pentru
înlăturarea stresului puternic şi pentru identificarea victimelor care pot
prezenta dificultăţi emoţionale. Victimele trebuie reasigurate că erau perfect
normale înainte de agresiune. Victimele cu vârsta de sub 5 ani pot prezenta
regresii de dezvoltare, relaţii inadecvate cu părinţii şi coşmaruri repetate.
Părinţii acestor copii trebuie consiliaţi şi supuşi unor terapii suportive. Un
mediu familial cald poate readuce copilul la normalitate. Victimele de vârstă
şcolară prezintă modificări fizice şi
emoţionale care sunt consecinţa incapacităţii lor de a face faţă stresului
situaţional. Pot prezenta scăderi ale performanţelor şcolare, depresie,
insomnie, anxietate, frică şi chiar isterie. Unii copii chiar fug de acasă.
Deşi tratamentul suferinţei fizice şi emoţionale a
victimei agresiunii sexuale prezintă cea mai mare importanţă, pentru o evaluare
medico-legală trebuie realizat un examen genital de specialitate şi o evaluare
de laborator. Înaintea examinării medico-legale, trebuie obţinut acordul
victimei pentru colectarea mostrelor, realizarea examinării şi executarea de
fotografii. O evaluare medico-legală trebuie să urmeze următoarea
secvenţialitate:
(1)
un istoric medico-legal pertinent
al incidentului;
(2)
un examen fizic general;
(3)
un examen ginecologic de
specialitate;
(4)
o recoltare a probelor de
laborator, ca dovadă;
(5)
tratament medical adecvat şi
consiliere psihologică.
Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicaţia
adecvată şi cu suturi, când este cazul. Pacientul necesită o evaluare a
sănătăţii mentale şi o terapie suportivă. Consilierea psihologică este
necesară, la aceasta trebuind să participe şi familia, atunci când a fost vorba
de un incest. Consilierul trebuie să exploreze trauma emoţională a victimei şi
să o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate psihică. Trauma psihosexuală
este întotdeauna prezentă, chiar dacă victima apare calmă şi având un control
de sine desăvârşit.
Trebuie făcută profilaxia bolilor venerice şi trebuie
exclusă o posibilă sarcină, apărută ca urmare a agresiunii. Toate examinările
ginecologice trebuie făcute cu multă atenţie, căci acestea sunt, de obicei,
foarte dureroase după o agresiune. Fiecare victimă a unei agresiuni trebuie supusă unui protocol detaliat de
evaluare, tratament şi urmărire.
Evaluarea unui abuz sexual comis asupra uni copil sau
adolescent trebuie să poată fi realizată de orice medic pediatru sau medic de
familie. Victimele unui abuz sexual pot prezenta probleme fizice şi emoţionale,
ce pot trece neobservate de către practicianul neavizat.
Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu
grijă şi întotdeauna trebuie întocmit un raport medico-legal.
Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca
evidenţe faptice, de aceea acest raport medico-legal trebuie întocmit cu foarte
mare atenţie şi meticuliozitate, căci el va constitui baza investigaţiilor
legale în caz de abuz sexual.
B. Maltratarea copiilor cu disabilităţi
Obiectivul: Se încearcă
căutarea unor intervenţii eficiente faţă de maltratarea copiilor cu
disabilităţi. Literatura care există recomandă formarea unei echipe de
specialişti, ai cărei membri să înţeleagă exact considerentele speciale de a
lucra cu copii disabili. Literatura nu defineşte nivelul de înţelegere curentă
a membrilor echipei în comparaţie cu nivelul de cunoştinţe esenţiale.
Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru
fiecare dintre cele 3 grupuri : părinţi, educatori, investigatori. Ei au fost
întrebaţi despre cunoştinţele pe care le aveau, experienţa cu şi interesul
pentru maltratarea copiilor disabili.
Rezultate: În timp ce subiecţii păreau să fie conştienţi
de unele părţi ale problemei, nivelul cunoştinţelor lor, era foarte mic.
Majoritatea lor s-a arătat dornică să meargă la şedinţe de pregătire şi toate
cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratării copiilor cu disabilităţi să
aibă prioritate în pregătirea lor. În majoritatea interviurilor, mai puţin de o
treime din subiecţi au spus că erau la curent cu toate aspectele exceptând 54%
din profesorii care considerau că este responsabilitatea profesionaliştilor de
a raporta abuzurile suspectate. 43% din părinţi şi 71% din educatori bănuiau abuzul copiilor cu
disabilităţi , 65% din educatori raportaseră ei înşişi abuzul bănuit sau în
conjunctura unor altor profesionalişti. De asemenea 79% din educatori au spus
că directorul lor duce o politică (tactică) de raportare a copiilor abuzaţi,
totuşi 18% nu erau siguri, iar 3% au spus că directorul nu a avut o astfel de
tactică. Pentru împrospătarea legilor în atenţia personalului şcolilor, 43% din
subiecţi folosiseră profesionalişti care să-i asiste cu investigaţii ale
abuzului sexual implicând copii cu disabilităţi. În aceste tipuri de asistenţe
ale unor specialişti au participat Şcoala pentru surzi, psihiatrii pentru
copii, psihologi terapeuţi, specialişti în retardul mental, din variate surse
şi agenţii şi consilieri cu experienţă.
Concluzia: S-a ajuns la concluzia
că echipa de intervenţie în maltratarea copilului cu disabilităţi, în
integritatea sa, este receptivă, dornică de a urma cursurile de educaţie
specială pentru a umple golurile din cunoştinţele deţinute.
Recentele
studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a devenit, din
păcate ceva comun în viaţa “multor, probabil majorităţii oamenilor cu
disabilităţi” (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul şi singurul efort naţional în
determinarea frecvenţei maltratărilor copiilor cu disabilităţi (în 1991).
Rezultatele sugerau că incidenţa maltratării acestor copii era de 1,7 ori mai
mare decât incidenţa maltratării copiilor fără disabilităţi (NCAN, 1993). În
timp ce cauzele abuzului sunt în general aceleaşi cu cele ale abuzului copiilor
normali (Ammetmann & Baladerian, 1993), factori unici contribuie la
creşterea numărului de abuzuri ale copiilor disabili. Aspecte ale anumitor
disabilităţi plasează unii copii într-o poziţie chiar mai vulnerabilă,
putându-se proteja mai greu decât cei normali (A&B, ‘93). De asemenea,
subestimând măsurile ce ar trebui luate la adresa copiilor cu disabilităţi
contribuim la incidenţa abuzurilor (A & B, ’93; Sobsez ‘94). Slăbiciuni în
sistemul de intervenţie în acest proces se regăsesc pe lista factorilor cauzali
ai fenomenului. “Este o greşeală să dăm vina pe oamenii din sisteme, dar nu
este o greşeală să privim atenţi sistemele în care operăm şi să spunem
<<Nu este suficient de bine, este prea târziu, prea puţin din acest
lucru, prea mult din celălalt>>” “Nu există nici un grup profesional care
să aivă toată înţelepciunea necesară acestei prome” (NATIONAL SZMPOSIUM ON
ABUSE AND NEGLECT OF CHILD WITH DISABILITIES, ‘95).
C. Tineri agresori sexuali
În anii ’80
instituţii de ocrotire a copilului în U.S. recunoşteau nevoia de a înlătura
riscul ca unii copii să abuzeze de alţi copii. Procesele şi antipublicitatea au
mărit atenţia la acest risc, I-au determinat pe terapeuţii copiilor abuzaţi sau
agresori sexual să recunoască necesitatea unor intervenţii înainte ca tinerii
să întâmpine probleme de comportament sexual. Au fost înregistrate exagerări în
unele situaţii şi lipsa de protecţie în alte situaţii, ceea ce demonstrează
nevoia de pregătire profesională.
Vechile
cercetări cu tineri agresori sexuali au scos la iveală multe cazuri de
raporturi şi înregistrări unde părinţii îşi exprimau îngrijorarea cu privire la
comportamentul sexual al tinerilor, în special celor aflaţi la pubertate. Nu a
fost ceva neobişnuit nici pentru cei de 12 sau 14 ani. Unii dintre aceştia
supuşi unui tratament preventiv (lucru hotărât de tribunal) spuneau: “Ştiam eu
că o să am necazuri pentru comportamentul meu sexual … Dar n-am ştiut niciodată
că este ilegal şi încă nu înţeleg de ce I se spune abuz.” . Părinţii
copiilor agresori sexual au raportat
adesea : desene sexuale explicite, limbajul obscen şi comportamentul sexual
neobişnuit; care au avut ca rezultat: exmatricularea, probleme pe măsură,
nevoia de ajutor, totuşi copilul pedepsit, care s-a adresat unui avocat sau a
fost identificat ca victimă a unui abuz sexual a spus că adulţii rareori au
discutat direct cu ei despre natura sexuală a comportamentului. Similar,
părinţii au cerut prea puţini ajutorul pedriatilor, consilierilor şcolari şi
psihologilor în vederea elaborării unor strategii de modificare a
comportamentului copilului, dar n-au pus aproape niciodată problema abuzului
sexual.
În acelaşi
timp, agenţii ale serviciului social au primit din ce în ce mai multe cereri de
investigare a posibilelor abuzuri sexuale , care erau bazate pe comportamentul
sexual al copiilor inofensivi sau nu.
Când tabuurile
care preveniseră recunoaşterea incidenţei şi prevalenţei abuzului sexual al
copilului au început să se schimbe (Kempe, 1917), serviciile de protecţie ai
copilului au recunoscut că, comportamentul sexual al copilului poate fi un semn
al experienţei agresive şi terapeuţii au început să se preocupe de modul cum
experienţa unui abuz sexual ar putea influenţa evoluţia copilului şi formarea
imagini despre sine. Mult din literatura descriptivă s-a referit la
“exteriorizări sexuale ale copiilor care fuseseră abuzaţi sexual (Friederich,
Urquiza & Beike, 1986; Yates, 1982; Jampole &Weber, 1987; Wolfe &
Wolfe, 1988).
Cam în aceeaşi
vreme practicanţii care vroiau să meargă dincolo de a descrie aceste
comportamente, au încercat să amplifice intervenţiile în vederea reducerii
comportamentelor sexuale.
Consilierii şi
profesorii au observat natura rezistentă şi cronică a exteriorizări sexuale, a
unora dintre copii şi cei care îi tratau pe copii agresiv sexual erau
îngrijoraţi ca nu cumva aceste comportamente să nu se convertească în modele de
comportament care erau aparente în copilărie. Abuzul copiilor de către alţi
copii a fost descris în prezentări şi reviste de Cavanugh – Johnson (1988),
Cantwell (1988), Isaac (1986) and Stickrod – Gray (1986). Pe la jumătatea
anilor 80 instituţiile pentru ajutorul copiilor începuseră să se ocupe de
copilul abuzat de un alt copil, aflat în grija organizaţiei.
Totuşi
majoritatea instituţiilor nu a avut nici o bază pentru proceduri şi poliţie,
pentru a îndepărta aceste riscuri.
Chiar dacă
intervenţiile au început să fie specifice, în contextul tratamentului copiilor
abuzaţi şi celor ce au agresat sexual alţi copii, profesionaliştii au încercat
să trateze deviaţiile sexuale fără o înţelegere exactă a sănătăţii şi
normalităţii evoluţiei sexuale în copilărie (Green, 1985). Nevoia de mai multe
cunoştinţe era clară.
Interviuri cu tineri violaţi sexual
Au fost intervievaţi 14 tineri (12 – 14 ani) care urmau un tratament în
cadrul unei şcoli de corecţie şi 6 tineri (6-12 ani) care urmau un tratament de
probă pentru fracţiune. Întrebări directe îi incitau pe băieţi să vorbească
despre amintirile lor sexuale şi comportamentul lor sexual, ca: jocul lor
fantezist şi expunerea la stimuli sau informaţii. Detaliile le erau smulse prin
modalităţi ca “ Asta este ultima ta amintire despre comportamentul tău sexual
pe care mi-o poţi spune?” – “ Ce vârstă aveai atunci?” – “Îţi aminteşti la ce
te gândeai?” – “Părinţii tăi ştiau despre asta?” – “Ce s-a întâmplat când ai
fost prins?” . Multe din experienţele anterioare, curiozităţi sau confuzii se
datorau în legătură cu expunerea lor la stimuli, informaţii, experienţe sexuale,
inteligibile pentru ei. În orice caz, descrierile comportamentului lor
includeau şi: recurgerea la, forţă, puterea excesivă, intimidare, manipulare,
farse, coruperi, asociate cu amintiri şi fantezii. Trei dintre cei 14 băieţi
folosiseră jocul cu focul şi câţiva au descris abuzuri fizic-sadice ale
animalelor de casă cu mult înaintea apariţiei comportamentului abuziv sexual.
Gândurile ce
acompaniau amintirile băieţilor erau impresionate în ceea ce priveşte detaliile despre file,
intenţii şi izbucniri în mai multe situaţii. Ideile din timpul acţiunilor
sexuale reprezentau un tip de informaţii care lipseau din orice altă sursă de
informaţii. Raportul despre ideile sexuale ale copiilor (Goltman & Goltman,
1982) a strâns informaţii despre cunoştinţele şi convingerile copiilor; aceste
interviuri cu privire la amintiri din copilărie asociate cu acţiuni au acoperit
mai multe aspecte interpersonale şi dinamice. Un exemplu surprinzător a fost
cel al unui băiat de 12 ani, acuzat de asaltarea sexuală, violentă a unui
copil; el descria cum îşi pieptăna şi brusca ursuleţul în numeroase rânduri la
vârsta de 5 ani sau 6 ani. La interviu el spunea: “ Îmi amintesc odată …” sau
“Îmi amintesc altădată…”. Băieţelul obişnuia să penetreze căptuşeala
ursuleţului cu penisul , să urineze înăuntrul lui, să-l lovească, să-l izbească
de perete şi eventual să distrugă animăluţul din pluş.
Interesul faţă
de acţiunile băieţelului creşte odată ce este adăugat materialul fanteziilor: băieţelul îi spune ursuleţului
să se apropie de el, îl forţează să-i fie complice, îl umileşte cu urina, îl
bate ca să se asigure că acesta va păstra secretul; şi îl sfâşie odată ce
scenariul fanteziei a ajuns la punctul de rezistenţă: Ursuleţul spune “NU”.
Au fost
depistate atitudini de acest gen la copii faţă de păpuşi, animale de pluş,
animale de casă şi s-a atras atenţia părinţilor asupra fanteziilor de acest
gen. Grupul de experţi a ajuns la concluzia că adulţii trebuie să recunoască
legătura dintre fantezie şi comportament; să considere aceste fantezii şi
jocuri ca potenţiali precursori pentru comportamentul viitor.
Această
ipoteză are la bază şi studiul observaţional asupra păpuşarilor care îşi
îngrijesc păpuşile exact cum au fost ei îngrijiţi … “la bine şi la rău” (Haynes
– Seman & Hart, 1987). Aceste observaţii ar trebui să cuprindă şi o notă de
preocupare faţă de modalităţile în care sunt folosite manechine, păpuşi pentru
anatomie în jocul terapeutic.
D. Copilul abuzat sexual de părinte.
Obiectivul: Scopul major este acela de a găsi un răspuns
empiric la următoarea întrebare : “experienţa unui abuz sexual din copilăria
unei femei, are sau nu un impact asupra structurii şi conţinutului percepţiilor
şi principiilor privind propriul copil ?
Metode: Amintirile
şi descrierile curente ale copiilor,
sinele, multe altele ca şi părinţii au fost comparate longitudinal, pe
două grupuri de mame în perioadele când copii lor aveau: 6 luni, 1 an şi
respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format din mame ce raportaseră că
fuseseră abuzate în copilărie; grupul de control era format din mame care nu
suferiseră abuzuri. Cele două grupuri au fost comparate în funcţie de vârsta
copilului, rasă şi statut socio-economic.
Rezultate:
Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la celălalt.
Mamele abuzate au rămas cu mult în urma celorlalte, prin cât de mult se
diferenţia modul negativ, denaturat în care îşi percepeau copii faţă de cel
optimist, pozitiv al celuilalt grup.
Freud vorbea
despre “excepţii” – “cei care au avut o mare suferinţă în prima copilărie de
care ei se simt fără nici o vină, încât refuză frustrarea, efortul, şi legea.
Ei gândesc că au suferit destul pentru a avea la maturitate dreptul de a nu se
supune noilor exigenţe pe care nu le-ar mai suporta, se consideră excepţii şi
ţin să se izoleze” (“Quelques caracteres degages par la psychanalise )
E) Este abuzul sexual al copilului un lucru
obişnuit în Israel ?
Obiectivul: Determinarea predominanţei abuzului sexual în
copilărie (CSA) într-un exemplu întâmplător de adulţi, pacienţi (prezentându-se
pentru un control de rutină al sănătăţii) ai clinicilor familiale din Israel.
Metoda: 1005
pacienţi aleşi la întâmplare din 45 de clinici 18 --> 55 ani, au participat
la acest chestionar.
Rezultatul: 25% au
indicat că fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. Mai multe femei decât bărbaţi
au raportat CSA, în aceeaşi situaţie au fost şi femeile originare din ţări
occidentale cât şi cele cu mai mult de 12 ani de educaţie. Nu era nici o
legătură între CSA şi celelalte variabile socio.demografice examinate. Pipăitul
era activitatea cea mai obişnuită, iar preludiul activitatea cel mai puţin
experimentată. 45% din autorii abuzului erau din-nainte ştiuţi. Principala
vârstă la care erau abuzaţi copiii varia între 10 şi 14 ani. Numai 45% din
subiecţi spuseseră cuiva despre abuz.
Concluzia: Din moment
ce nici un alt studiu de acest tip, nu a fost realizat în Israel, aceste
rezultate sugerează că şi aici ca în ţările occidentale CSA este o problemă
relativ comună. Familiile de doctori şi alţi profesionişti în domeniul
sănătăţii ar trebui să fie conştienţi cu această realitate şi binecunoscutul
său potenţial.
BIBLIOGRAFIE
* Val
Boţiu Adolescenţa sau căderea în lume, SEDONA, Mona Vintilă
Timişoara, 1998
* Mona Vintilă Curs
de sexologie, Timişoara, 2000
* Child Abuse
and Neglect
The international journal - 2000