Cadouri din romania

Antropologia Spatiului



 Comunitatea urbana careia ii apartin de aproape 27 de ani, este alcatuita din 40 de apartamente,
mai bine spus, 40 de familii distincte.
Ne situam topografic in Bucuresti, sectorul 6, cartierul Militari, aleea Poarta Alba, aproape de Plaza Romania.
Se afla in proximitatea cartierului Drumul Taberei pe o latura, iar in partea stanga este  situat in imediata apropiere a unui hipermarket, a pietei Veteranilor, a statiei de metrou Armata Poporului si a numeroase mijloace de transport ce asigura relativ facil  accesul si legatura cu centrul orasului.

Blocul in discutie este ultimul (dupa cunostinta mea) din categoria celor construite de detinuti.
Este un bloc construit in anul 1980, unul solid, cenusiu, ca multe altele construite in « Epoca de Aur », ce a rezistat in chip fericit cutremurelor ce l-au incercat in timp, spre deosebire de cel vecin, spre exemplu, care s-a crapat in urma cutremurului din 1986 de sus pana jos.
Nu pot spune ca este mai bun sau mai rau, ci poate putin mai civilizat decat altele situate in apropierea sa. A fost ingrijit de locatari care, in timp,  au reizolat terasa, au schimbat instalatiile, burlanele pentru gunoi, au amenajat gradina din jurul sau, au asfaltat aleea de langa bloc, au amenajat locuri pentru parcare, pe scurt s-au ingrijit atat de curatenia, cat si de ordinea si securitatea blocului.

In anii ‘80 era unul dintre blocurile muncitoresti in care puteai locui doar daca aveai « repartitie ». Asadar, nu putem vorbi de o comunitate eterogena, decat poate daca ne gandim la o familie de medici si alta a unui inginer angajat al TVR, despre care nu se stie cum au nimerit in bloc. Inginerul nu mai locuieste de mult timp in bloc, iar medicul, dupa ce si-a omorat sotia din gelozie, si-a pierdut mintile, plecand din bloc dupa ce timp de mai multe luni, mergea din usa in usa oferind lucruri de pret in schimbul unei sticle de « ceva », fie ea chiar si una de spirt medicinal. Apoi i-am cam piedut si noi urma, din fericire. A fost primul mare soc trait in aceasta comunitate oarecum omogena, cu aer muncitoresc.
Imi amintesc de asemenea ca pentru cativa ani, am avut un vecin pitoresc in persoana lui Siminica, clovnul circului de stat, care spre deliciul copiilor de pe scara, dadea cate o reprezentatie spontana si gratuita doar pentru ei.
Erau atunci, adica pana prin anii 90, doi poli opusi de varsta ce dominau scara blocului in discutie : multi copii si multi batrani. De ce ? Pentru ca o intreaga coloana de locuinte erau garsoniere destinate prin excelenta pensionarilor.

 De aici au rezultat o suma intreaga de intamplari hazlii ce fac in parte savoarea copilariei, rezumand totul la un vesnic « conflict » : copiii doreau sa se joace, iar batranii se straduiau in fel si chip sa-i alunge, pe motiv ca doreau liniste. Dupa ’90  incet, dar sigur, batranii au plecat dintre noi, lasand loc unei noi categorii de locatari: chiriasii.
De atunci pana in prezent, au reprezentat o categorie cu o manifestare dinamica si extrem de eterogena: studenti, intelectuali, proaspat casatoriti, celibatari au venit si au plecat din garsoniere, aducand un prejudiciu real comunitatii sudate in timp.
Desi intimitatea unei familii in interiorul cutiei de beton, cu pereti prin care se auzea de cele mai multe ori ceea ce nu doreai sa auzi, era aproape asasinata, exista totusi o oarecare comunicare intre locatari.

Spiritul de intr-ajutorare era consacrat si definea un sistem functional. Astfel, la nevoie, fie ca uitai sa cumperi ori chiar nu aveai, puteai sa imprumuti aproape orice – de la un pahar de ulei, o cana de orez, o surubelnita, o masina de gaurit; si lista poate continua la nesfarsit.
Apoi fiind bloc muncitoresc, fiecare stia sa se faca util celuilalt, facand un real troc de servicii. Unul stia sa repare televizoare, altul frigidere, unul era instalator, altul zugravea, unul era mecanic auto, altul sudor etc. Intre timp lucrurile s-au schimbat.

Odata cu schimbarea regimului politic, s-a produs si o reala modificare a mentalitatii, din plan colectiv in plan individual. Daca inainte te puteai bizui pe « vecinul », la ajutorul caruia puteai apela oricand si fara sa urmezi un protocol anume, acum sistemul mai sus amintit s-a deteriorat atat de mult, incat aproape nu mai exista.
Individualitatea a luat locul colectivitatii. Formalul a locul informalului.
Realitatea vecinului prietenos si afabil a devenit un simplu concept prafuit.
Poate ca acest aspect dinamic al societatii s-a manifestat si in comunitatea noastra, deoarece astazi aproape ca nu mai stiu, cu cateva exceptii, cine sunt vecinii mei.

Chiar si relatiile cu cei pe care ii cunosc de mult timp, s-au modificat. Nu mai petrecem timp impreuna, ca odinioara pe banca din fata blocului, vorbind, povestind sau dezbatand probleme, ci abia daca mai schimbam cateva politeturi, parca si acelea fortate. Cauzele ar putea fi numeroase : invazia de informatie, computerul care propune atatea lumi paralele sau un egocentrism dobandit in urma supliciilor sociale la care ne supune capitalismul. Si am putea continua.

Ceea ce constat cu oarecare parere de rau, este faptul ca nu mai stiu cine este vecinul meu de acum si ma intreb unde este vecinul meu de altadata. Desi sunt dispus sa accept ca omul se afla sub presiunea timpului in care traieste, totusi sa nu mai conteze alaturi de cine locuiesti ? Sa nu mai aiba sens sa imparti un simplu salut de buna ziua cu cel de langa tine ? Asta ma face sa regret pe vecinul meu de odinioara si spiritul comunitar care ne lega. Convivialitatea traiului in comun constat, in ceea ce ma priveste, ca aproape a disparut.

Aici gasesti icoane ajutatoare in examene!

Aici gasesti icoane ajutatoare in examene!
Icoane ortodoxe
 
 
 
eXTReMe Tracker
Bloguri, Bloggeri si Cititori