Comunitatea urbana careia ii apartin de
aproape 27 de ani, este alcatuita din 40 de apartamente,
mai bine spus, 40 de familii distincte.
Ne situam topografic in Bucuresti, sectorul 6, cartierul Militari, aleea
Poarta Alba, aproape de Plaza Romania.
Se afla in proximitatea cartierului Drumul Taberei pe o latura, iar in
partea stanga este situat in imediata
apropiere a unui hipermarket, a pietei Veteranilor, a statiei de metrou Armata
Poporului si a numeroase mijloace de transport ce asigura relativ facil accesul si legatura cu centrul orasului.
Blocul in discutie este ultimul (dupa cunostinta mea) din categoria celor
construite de detinuti.
Este un bloc construit in anul 1980, unul solid, cenusiu, ca multe altele
construite in « Epoca de Aur », ce a rezistat in chip fericit
cutremurelor ce l-au incercat in timp, spre deosebire de cel vecin, spre
exemplu, care s-a crapat in urma cutremurului din 1986 de sus pana jos.
Nu pot spune ca este mai bun sau mai rau, ci poate putin mai civilizat
decat altele situate in apropierea sa. A fost ingrijit de locatari care, in
timp, au reizolat terasa, au schimbat
instalatiile, burlanele pentru gunoi, au amenajat gradina din jurul sau, au
asfaltat aleea de langa bloc, au amenajat locuri pentru parcare, pe scurt s-au
ingrijit atat de curatenia, cat si de ordinea si securitatea blocului.
In anii ‘80 era unul dintre blocurile muncitoresti in care puteai locui
doar daca aveai « repartitie ». Asadar, nu putem vorbi de o
comunitate eterogena, decat poate daca ne gandim la o familie de medici si alta
a unui inginer angajat al TVR, despre care nu se stie cum au nimerit in bloc.
Inginerul nu mai locuieste de mult timp in bloc, iar medicul, dupa ce si-a
omorat sotia din gelozie, si-a pierdut mintile, plecand din bloc dupa ce timp
de mai multe luni, mergea din usa in usa oferind lucruri de pret in
schimbul unei sticle de « ceva », fie ea chiar si una de spirt
medicinal. Apoi i-am cam piedut si noi urma, din
fericire. A fost primul mare soc trait in aceasta comunitate oarecum omogena,
cu aer muncitoresc.
Imi amintesc de asemenea ca pentru cativa ani, am avut un vecin pitoresc in
persoana lui Siminica, clovnul circului de stat, care spre deliciul copiilor de
pe scara, dadea cate o reprezentatie spontana si gratuita doar pentru ei.
Erau atunci, adica pana prin anii 90, doi poli opusi de varsta ce dominau
scara blocului in discutie : multi copii si multi batrani. De ce ? Pentru
ca o intreaga coloana de locuinte erau garsoniere destinate prin excelenta
pensionarilor.
De aici au rezultat o suma intreaga
de intamplari hazlii ce fac in parte savoarea copilariei, rezumand totul la un
vesnic « conflict » : copiii doreau sa se joace, iar batranii se
straduiau in fel si chip sa-i alunge, pe motiv ca doreau liniste. Dupa ’90 incet, dar sigur, batranii au plecat dintre
noi, lasand loc unei noi categorii de locatari: chiriasii.
De atunci pana in prezent, au reprezentat o categorie cu o manifestare dinamica
si extrem de eterogena: studenti, intelectuali, proaspat casatoriti, celibatari
au venit si au plecat din garsoniere, aducand un prejudiciu real comunitatii
sudate in timp.
Desi intimitatea unei familii in interiorul cutiei de beton, cu pereti prin
care se auzea de cele mai multe ori ceea ce nu doreai sa auzi, era aproape
asasinata, exista totusi o oarecare comunicare intre locatari.
Spiritul de intr-ajutorare era consacrat si definea un sistem functional.
Astfel, la nevoie, fie ca uitai sa cumperi ori chiar nu aveai, puteai sa
imprumuti aproape orice – de la un pahar de ulei, o cana de orez, o
surubelnita, o masina de gaurit; si lista poate continua la nesfarsit.
Apoi fiind bloc muncitoresc, fiecare stia sa se faca util celuilalt, facand
un real troc de servicii. Unul stia sa repare televizoare, altul frigidere,
unul era instalator, altul zugravea, unul era mecanic auto, altul sudor etc.
Intre timp lucrurile s-au schimbat.
Odata cu schimbarea regimului politic, s-a produs si o reala modificare a
mentalitatii, din plan colectiv in plan individual. Daca inainte te puteai
bizui pe « vecinul », la ajutorul caruia puteai apela oricand si fara
sa urmezi un protocol anume, acum sistemul mai sus amintit s-a deteriorat atat
de mult, incat aproape nu mai exista.
Individualitatea a luat locul colectivitatii. Formalul a locul
informalului.
Realitatea vecinului prietenos si afabil a devenit un simplu concept
prafuit.
Poate ca acest aspect dinamic al societatii s-a manifestat si in
comunitatea noastra, deoarece astazi aproape ca nu mai stiu, cu cateva
exceptii, cine sunt vecinii mei.
Chiar si relatiile cu cei pe care ii cunosc de mult timp, s-au modificat.
Nu mai petrecem timp impreuna, ca odinioara pe banca din fata blocului,
vorbind, povestind sau dezbatand probleme, ci abia daca mai schimbam cateva
politeturi, parca si acelea fortate. Cauzele ar putea fi numeroase :
invazia de informatie, computerul care propune atatea lumi paralele sau un
egocentrism dobandit in urma supliciilor sociale la care ne supune
capitalismul. Si am putea continua.
Ceea ce constat cu oarecare parere de rau, este faptul ca nu mai stiu cine
este vecinul meu de acum si ma intreb unde este vecinul meu de altadata. Desi
sunt dispus sa accept ca omul se afla sub presiunea timpului in care traieste,
totusi sa nu mai conteze alaturi de cine locuiesti ? Sa nu mai aiba sens
sa imparti un simplu salut de buna ziua cu cel de langa tine ? Asta ma
face sa regret pe vecinul meu de odinioara si spiritul comunitar care ne lega.
Convivialitatea traiului in comun constat, in ceea ce ma priveste, ca aproape a
disparut.
