Anatomia
omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor
organe ale corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe baza modului în care unele
organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini
funcţiile specifice ale organismului.
În final, toate sistemele – şi celulele
minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor –
sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale
organismului în prezenţa unor factori constant variabili.
Organizarea generală a corpului uman
Organele: - grupări de celule şi ţesuturi, care s-au
diferenţiat pentru a îndeplini anumite funcţii în organism
-
aceste funcţii se reflectă în forma şi structura
organelor
-
nu funcţionează izolat, ci în strânsă corelaţie unele cu
celelalte
-
viscere: se foloseşte mai ales pentru organele interne.
Aparatele: grupări de organe a căror funcţie principală e
comună, deşi structura lor e diferită din punct de vedere morfologic
(locomotor, digestiv).
Sistemele: unităţi
morfologice şi funcţionale, alcătuite din organe care au aceeaşi structură,
sunt formate din acelaşi ţesut (nervos, osos, muscular).
Corpul uman: - tot unitar
morfologic şi funcţional, în strânsă corelaţie cu mediul înconjurător
-
legătura funcţională dintre părţile corpului se face pe
două căi:
- umoral: sânge,
lichid interstiţial, limfă.
- nervos: SN
a. Cavitatea
craniană:
Craniul
este constituit din două părţi: cavitatea craniană, care adăposteşte creierul
şi faţa care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi, nas şi gură.
Creierul
umple complet cutia craniană. Creşterea lui este cea care determină forma
craniului. Iniţial, oasele craniului sunt unite prin cartilaje, care permit
mişcările oaselor. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele
18-24 luni de viaţă, după care craniul devine rigid.
Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă
gelatinoasă, care poate fi uşor strivită. Este învelit într-o membrană tisulară
rezistentă, denumită duramater, şi aceasta, împreună cu oasele craniului,
protejează creierul.
Totuşi, dacă creierul este lezat şi, prin urmare, este
edemaţiat, ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la
contactul cu învelişul osos exterior.
Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult
mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care comunică cu aceasta. Mandibula
este considerată, de obicei, ca un accesoriu al craniului.
La baza craniului există mai multe orificii care permit
trecerea arterelor, nervilor şi venelor. Cel mai mare dintre ele, denumit
foramen magnum (gaura occipitală), este orificiul de intrare al măduvei
spinării.
b. Cavitatea
toracică:
Toracele sau
pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante
organe ale corpului: plămânii şi inima. Funcţia de bază a acestora este de a
transfera oxigenul din aer la ţesuturi, unde este esenţial pentru procesele
vitale.
Cuşca
toracică este localizată imediat sub piele. Include în totalitate plămânii
şi inima, inclusiv suprafeţele lor inferioare, şi are formă de clopot. Este
articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm, muşchiul ce separă
toracele de abdomen.
Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. În consecinţă, peretele
toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport
coastele – care, prin mişcări de expansiune şi relaxare, este capabilă să
absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace
spre gât.
Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură. Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima. Când
pleura se inflamează, dă naştere stării cunoscute drept pleurezie.
Plămânul
stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee
prin bronhiile principale.
Din bronhiile
principale ale fiecărui plămân se desprind conductele aeriene mai mici
sub formă arborescentă, numite bronhii, care conduc aerul la alveolele
pulmonare, unde oxigenul este extras din aer şi difuzat în sânge, iar dioxidul
de carbon – produs rezidual de catabolism – trece în sens opus.
Inima se găseşte între cei doi plămâni
în interiorul propriei membrane seroase. Inima
primeşte sânge din organism prin intermediul
cavităţilor drepte (atriul drept şi ventriculul drept) şi îl pompează în
plămâni.
Sângele încărcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng şi
ventriculul stâng, de unde este expulzat în principala arteră a corpului –
aorta.
În afară de inimă şi plămâni, toracele conţine esofagul,
care transportă hrana de la cavitatea
bucală până în stomac, care este situat imediat după diafragm. Există, de
asemenea, o glandă denumită timus, situată în porţiunea superioară a toracelui,
anterior traheei.
Timusul joacă un rol important în reglarea mecanismelor de apărare.
c. Cavitatea
abdominală:
Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului,
întinzându-se de la diafragm până la bazin. Delimitat posterior de coloana
vertebrală, în părţile superioare de coaste, partea anterioară a abdomenului
este un perete muscular gros. În abdomen există un mare număr de organe,
frecvent denumite viscere. Aproape tot tractul alimentar este situat în
interiorul abdomenului, începând cu stomacul aşezat sub diafragm şi sfârşind cu
rectul, care se goleşte prin anus. Tractul alimentar reprezintă sistemul de
prelucrare şi excreţie a alimentelor – descompune alimentele în substanţe care
pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte părţi ale corpului
şi elimină reziduurile nedigerabile. În susţinerea funcţiilor tractului
alimentar intervin glande abdominale importante, cum ar fi ficatul şi
pancreasul şi, în plus, splina, care face parte din sistemul vascular limfatic.
O reţea imensă de vase sanguine deserveşte toate organele şi nervii abdominali.
În spatele canalului alimentar se găsesc rinichii, fiecare
legat de vezică printr-un conduct denumit ureter, care se află în partea
inferioară a abdomenului şi în care urina este acumulată înainte
de evacuare. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de
reproducere. La femei, aproape toate organele sexulae se găsesc în interiorul
organismului, iar la bărbaţi o parte din
organele sexuale coboară, înainte de
naştere, în poziţia lor definitivă, în afara organismului.
Poate părea imposibil ca atât de multe organe vitale să
încapă într-un spaţiu atât de mic, dar cei 10 m (33 picioare) de intestin sunt
pliaţi şi astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. Penrtru fixarea
organelor, abdomenul este prevăzut cu o membrană denumită peritoneu, de care
organele sunt ataşate prin mezenter.
Peritoneul acoperă toate organele conţinute în interiorul
abdomenului. Astfel, ficatul, stomacul şi intestinele sunt acoperite de
peritoneu, la fel ca splina, vezica urinară, pancreasul, uterul şi apendicele.
Peritoneul are funcţia de a permite mişcări relativ libere ale variatelor
structuri din abdomen. În timp ce peritoneul acoperă organe cum ar fi
stomacul, el căptuşeşte, în acelaşi
timp, şi cavitatea abdominală. Partea de peritoneu cae acoperă organele se
numeşte peritoneu visceral, iar cea de-a doua este denumită peritoneu parietal.
Peritoneul parietal are o inervaţie senzitivă bogată, astfel încât orice
leziune sau inflamaţie ce apare la nivelul acestuia este resimţită ca o durere localizată acută. Peritoneul visceral
nu este atât de sensibil şi durerea apare dacă intestinul este tracţionat sau
destins.
