ROgift.ro(magazin de cadouri)

STRUCTURA ORGANISMULUI



         Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor organe ale corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe baza modului în care unele organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini funcţiile specifice ale organismului.
În final, toate sistemele – şi celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor – sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezenţa unor factori constant variabili.
Organizarea generală a corpului uman

          Organele:   - grupări de celule şi ţesuturi, care s-au diferenţiat pentru a îndeplini anumite funcţii în organism
-         aceste funcţii se reflectă în forma şi structura organelor
-         nu funcţionează izolat, ci în strânsă corelaţie unele cu celelalte
-         viscere: se foloseşte mai ales pentru organele interne.
Aparatele:  grupări de organe a căror funcţie principală e comună, deşi structura lor e diferită din punct de vedere morfologic (locomotor, digestiv).
          Sistemele:   unităţi morfologice şi funcţionale, alcătuite din organe care au aceeaşi structură, sunt formate din acelaşi ţesut (nervos, osos, muscular).
          Corpul uman:     - tot unitar morfologic şi funcţional, în strânsă corelaţie cu mediul înconjurător
-         legătura funcţională dintre părţile corpului se face pe două căi:
          - umoral: sânge, lichid interstiţial, limfă.
          - nervos: SN

a. Cavitatea craniană:
          Craniul este constituit din două părţi: cavitatea craniană, care adăposteşte creierul şi faţa care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi, nas şi gură.
          Creierul umple complet cutia craniană. Creşterea lui este cea care determină forma craniului. Iniţial, oasele craniului sunt unite prin cartilaje, care permit mişcările oaselor. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele 18-24 luni de viaţă, după care craniul devine rigid.
          Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă gelatinoasă, care poate fi uşor strivită. Este învelit într-o membrană tisulară rezistentă, denumită duramater, şi aceasta, împreună cu oasele craniului, protejează creierul.
          Totuşi, dacă creierul este lezat şi, prin urmare, este edemaţiat, ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelişul osos exterior.
          Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care comunică cu aceasta. Mandibula este considerată, de obicei, ca un accesoriu al craniului.
          La baza craniului există mai multe orificii care permit trecerea arterelor, nervilor şi venelor. Cel mai mare dintre ele, denumit foramen magnum (gaura occipitală), este orificiul de intrare al măduvei spinării.
b. Cavitatea toracică:
          Toracele sau pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante organe ale corpului: plămânii şi inima. Funcţia de bază a acestora este de a transfera oxigenul din aer la ţesuturi, unde este esenţial pentru procesele vitale.
          Cuşca toracică este localizată imediat sub piele. Include în totalitate plămânii şi inima, inclusiv suprafeţele lor inferioare, şi are formă de clopot. Este articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm, muşchiul ce separă toracele de abdomen.
          Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. În consecinţă, peretele toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport coastele – care, prin mişcări de expansiune şi relaxare, este capabilă să absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace spre gât.
          Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură. Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima. Când pleura se inflamează, dă naştere stării cunoscute drept pleurezie.
          Plămânul stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee prin bronhiile principale.
          Din bronhiile principale ale fiecărui plămân se desprind conductele aeriene mai mici sub formă arborescentă, numite bronhii, care conduc aerul la alveolele pulmonare, unde oxigenul este extras din aer şi difuzat în sânge, iar dioxidul de carbon – produs rezidual de catabolism – trece în sens opus.
          Inima se găseşte între cei doi plămâni în interiorul propriei membrane seroase. Inima primeşte sânge  din organism prin intermediul cavităţilor drepte (atriul drept şi ventriculul drept) şi îl pompează în plămâni.
          Sângele încărcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng şi ventriculul stâng, de unde este expulzat în principala arteră a corpului – aorta.
          În afară de inimă şi plămâni, toracele conţine esofagul, care transportă  hrana de la cavitatea bucală până în stomac, care este situat imediat după diafragm. Există, de asemenea, o glandă denumită timus, situată în porţiunea superioară a toracelui, anterior traheei.
          Timusul joacă un rol important în reglarea mecanismelor de apărare.

c. Cavitatea abdominală:
          Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului, întinzându-se de la diafragm până la bazin. Delimitat posterior de coloana vertebrală, în părţile superioare de coaste, partea anterioară a abdomenului este un perete muscular gros. În abdomen există un mare număr de organe, frecvent denumite viscere. Aproape tot tractul alimentar este situat în interiorul abdomenului, începând cu stomacul aşezat sub diafragm şi sfârşind cu rectul, care se goleşte prin anus. Tractul alimentar reprezintă sistemul de prelucrare şi excreţie a alimentelor – descompune alimentele în substanţe care pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte părţi ale corpului şi elimină reziduurile nedigerabile. În susţinerea funcţiilor tractului alimentar intervin glande abdominale importante, cum ar fi ficatul şi pancreasul şi, în plus, splina, care face parte din sistemul vascular limfatic. O reţea imensă de vase sanguine deserveşte toate organele şi nervii abdominali.
          În spatele canalului alimentar se găsesc rinichii, fiecare legat de vezică printr-un conduct denumit ureter, care se află în partea inferioară a abdomenului şi în care urina este acumulată  înainte  de evacuare. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de reproducere. La femei, aproape toate organele sexulae se găsesc în interiorul organismului, iar la bărbaţi o parte  din organele  sexuale coboară, înainte de naştere, în poziţia lor definitivă, în afara organismului.
          Poate părea imposibil ca atât de multe organe vitale să încapă într-un spaţiu atât de mic, dar cei 10 m (33 picioare) de intestin sunt pliaţi şi astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. Penrtru fixarea organelor, abdomenul este prevăzut cu o membrană denumită peritoneu, de care organele sunt ataşate prin mezenter.
          Peritoneul acoperă toate organele conţinute în interiorul abdomenului. Astfel, ficatul, stomacul şi intestinele sunt acoperite de peritoneu, la fel ca splina, vezica urinară, pancreasul, uterul şi apendicele. Peritoneul are funcţia de a permite mişcări relativ libere ale variatelor structuri din abdomen. În timp ce peritoneul acoperă organe cum ar fi stomacul,  el căptuşeşte, în acelaşi timp, şi cavitatea abdominală. Partea de peritoneu cae acoperă organele se numeşte peritoneu visceral, iar cea de-a doua este denumită peritoneu parietal. Peritoneul parietal are o inervaţie senzitivă bogată, astfel încât orice leziune sau inflamaţie ce apare la nivelul acestuia  este resimţită ca o durere localizată acută. Peritoneul visceral nu este atât de sensibil şi durerea apare dacă intestinul este tracţionat sau destins.
        

Vanzari icoane ortodoxe

 
 
 
eXTReMe Tracker