Funcţii:
1. respiratorie transportă gaze
respiratorii O2 şi CO2
2. nutritivă – transportă substanţe nutritive din alimente (acizi aminaţi, monozaharide) de la intestin la diferite ţesuturi
3. excretorie transportă catabolitii (uree, acid uric, acid lactic, amoniac)de la ţesuturi la organe excretorii
4. de mentinere a homeostaziei prin : echilibru acidobazic, hidroelectric, hidrocoagulant.
5. de termoreglare, sângele mentine temperatura corpului la 370 C, prin transportul căldurii de la organele interne spre suprafaţa corpului
6. de protecţie imunobiologică – datorită anticorpilor şi fagocitelor
2. nutritivă – transportă substanţe nutritive din alimente (acizi aminaţi, monozaharide) de la intestin la diferite ţesuturi
3. excretorie transportă catabolitii (uree, acid uric, acid lactic, amoniac)de la ţesuturi la organe excretorii
4. de mentinere a homeostaziei prin : echilibru acidobazic, hidroelectric, hidrocoagulant.
5. de termoreglare, sângele mentine temperatura corpului la 370 C, prin transportul căldurii de la organele interne spre suprafaţa corpului
6. de protecţie imunobiologică – datorită anticorpilor şi fagocitelor
7. de coordonare – transportă hormonii
şi metaboliţii
Volumul sangvin (volemia)
Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă 8% din greutatea corpului. Aceasta înseamnă 5 litri sânge pentru un individ de 70 kg. Volemia variază în condiţii fiziologice în funcţie de sex (este mai mare la bărbaţi), vârstă (scade cu înaintarea în vârstă), mediul geografic (este mai mare la locuitorii podişurilor înalte (din Alpi, Tibet, Anzi) etc. în repaus, o parte din masa sangvină a corpului stagnează în teritorii venoase şi capilare din ficat, splină şi ţesutul subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezervă, în cantitate de 2 litri. Restul de 3 litri reprezintă volumul sangvin circulant. Raportul dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu este fix ci variază în funcţie de condiţiile de existenţă. în cursul efortului fizic sau termoreglator, are loc mobilizarea sângelui de rezervă, creşte volumul circulant. Mobilizarea depozitelor de sânge se realizează sub acţiunea S.N. simpatic, care determină contracţia musculaturii netede din pereţii vaselor. Astfel se asigură aprovizionarea optimă cu oxigen şi energie a organelor active.
PROPRIETĂŢILE
SÂNGELUI
Culoarea - sângele are culoare roşie. Aceasta se datoreşte, hemoglobinei din eritocite.
Culoarea - sângele are culoare roşie. Aceasta se datoreşte, hemoglobinei din eritocite.
à sângele arterial este de culoare roşu-deschis
(datorită oxihe-moglobinei) iar sângele
à sângele venos are culoare roşu-închis
(datorită hemoglobinei reduse).
Când cantitatea
de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.
Densitatea - sângele este mai greu decât apa. Greutatea specifică a sângelui are valoarea 1 055 faţă de cea a apei (1000 g/l).
Vâscozitatea 4,5 faţă de vâscozitatea apei considerată egală cu 1. Vâscozitatea asigură scurgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase. Creşterea viscozităţii peste anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei. Menţine tensiunea arterială la nivel normal, împiedicând trecerea rapidă a sângelui din sistemul arterial în cel venos.
Temperatura – 380 C, în ficat 40-410 C, m ai mică în regiunile cutanate şi mucoasele de suprafaţă (350 C)
Densitatea - sângele este mai greu decât apa. Greutatea specifică a sângelui are valoarea 1 055 faţă de cea a apei (1000 g/l).
Vâscozitatea 4,5 faţă de vâscozitatea apei considerată egală cu 1. Vâscozitatea asigură scurgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase. Creşterea viscozităţii peste anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei. Menţine tensiunea arterială la nivel normal, împiedicând trecerea rapidă a sângelui din sistemul arterial în cel venos.
Temperatura – 380 C, în ficat 40-410 C, m ai mică în regiunile cutanate şi mucoasele de suprafaţă (350 C)
Reacţia sângelui (pH)este
slab alcalina 7,35 – 7,40
Componentele
sângelui: à a. elemente figurate: eritrocite, leucocite trombocite
à b. plasma
a. Elementele figurate ale sângelui reprezintă 45% din volumul sangvin. Această valoare poartă numele de hematocrit sau volum globular procentual. Hematocritul variază cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu vârsta) sau în funcţie de factori de mediu ambiant (căldura provocând transpiraţie duce la scăderea apei din sânge şi creşterea valorilor hematocritului).
1. ERITROCITELE (hematiile, globulele roşii,
normocite)
-
sunt
celule fără nucleu, bogate
în hemoglobina, un pigment de culoare roşie, cu rol în transportul 02
şi C02. Lipsa nucleului permite o mai mare încărcare cu Hb.
Suprafaţa lor totală e de 4000m2 (de 2000 de ori mai mare ca suprafaţa
corpului);
-
se formează în măduva osoasă roşie proces numit eritropoieză.
Toate celulele sangvine au o origine comună: celula stem pluripotenţialâ
din măduva osoasă (celulă hematoformatoare primitivă).
-
forma unui disc biconcav. Datorită formei lor, prezintă
o rezistentă mare la deformare. Diametrul mediu al hematiei este de 7,5 µ. Pot
fi întâlnite şi hematii cu diametre mai mici de 7 µ (microcite) sau mai mari de
8 µ ( (macrocite).
-
număr:- barbat -5000000/mm 3de
sânge;
-
la femeie 4500000/mm 3de sânge(în medie, un om dispune de 25 000 de
miliarde de globule roşii care, puse cap la cap, ar realiza un lanţ lung de 175
000 km, cu care s-ar putea înconjura de 4 ori globul pamântesc
-
la copii 5-6milioane /mm 3de sânge
-
scăderea lor sub 4 milioane se numeşte anemie; creşterea peste 6,5 milioane se
numeşte poliglobulie
- la altitudine datorită
scăderii presiunii atmosferice, deci şi a oxigenului molecular, numărul lor
creşte –poliglobulie fiziologică
- la presiuni scăzute
(mineri, mediul subacvatic) are loc scăderea fiziologică a hematiilor
- în cursul zilei apar variaţii
ale numărului de 10-15% în legătură cu digestia, efortul fizic, termoreglarea.
- structura hematiilor: - membrană
- structura hematiilor: - membrană
-
stromă (resturi ale structurii celulare), nu are organite celulare, nu face
sinteză proteică
-
Hb-cromoproteină, formată din 4 subunităţi, fiecare conţinândun hem şi un polipeptid numit globină care diferă după specie şi
chiar individ. Datorită prezenţei hem-ului în molecula sa, poate lega labil Fe.
-
proprietăţi:
- elasticitatea –
proprietatea de a se deforma tranzitor la trecerea prin capilare de calibru
redus
-
permeabilitatea selectivă: - permeabilă pentru apă,
anioni, glucoză, uree
-
impermeabilă pentru cationi, excepţie K+ , H+
- asigură
menţinerea pH sangvin
- transportă
gazele în sânge
- proprietatea de
a hemoliza=eliberarea Hb sub acţiunea unor factori hemolitici
- proprietatea
de a se menţine suspendate în plasma sangvină
- VSH=viteza de sedimentare a hematiilor, reprezintă opusul procesului stabilităţii de suspensie a hematiilor VSHVSH poate creste si in unele conditii fiziologice, la femei in perioada menstruala sau dupa luna a patra de sarcina, si la persoanele mai in varsta. Exista si persoane care toata viata au VSH moderat crescut (20/40 mm) fara sa aiba vreo boala - constitutional. Crester foarte mari ale VSH se intalnesc in aproape toate infectiile acute microbiene si virale, in tuberculoza, in reumatism, in anemie, in unele boli parazitare, in boli hepatice, ale rinichilor, in boli tumoral.
Eritropoieza. Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din
viaţa acestor elemente. Din
momentul pătrunderii
în circulaţie şi până la dispariţia lor trec aproximativ 120 zile (durata medie
de viaţă a eritrocitelor). Sediul eritropoiezei este măduva roşie a oaselor,
sediul distrugerii este splina.
Hemoliza. Hematiile
bătrâne şi uzate sunt distruse prin hemoliză în splină („cimitirul
hematiilor"),
ficat, ganglioni
limfatici şi măduva oaselor. Un organism adult are cam 1,5 kg măduvă roşie. Cantitatea
ei variază în funcţie de nevoia de oxigen a organismului.
Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din măduva roşie intră în repaus, celulele se încarcă cu lipide şi măduva roşie se transformă în măduvă galbenă. Spre bătrâneţe, măduva galbenă suferă un proces de transformare fibroasă şi devine măduvă cenuşie.Dacă apar condiţii care solicită eritropoieza (efort repetat, viaţa la altitudine) are loc un proces invers, de transformare a măduvei galbene în măduvă roşie şi o sporire corespunzătoare a eritropoiezei. Intre măduva roşie şi cea galbenă există tot timpul vieţii un echilibru dinamic, controlat de sistemul reglator neuro-endocrin.Măduva cenuşie nu mai poate fi recuperată pentru hematopoieză.
Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza se reglează prin mecanisme neuro-endocrine. Centrii eritropoiezei sunt situaţi în diencefal, iar excitantul principal este scăderea aprovizionării cu oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia acţionează şi la nivelul rinichiului care secretă, în aceste condiţii, un factor eritropoietic. Acesta determină formarea în organism a unui hormon eritropoietic numit eritropoietină ce acţionează asupra celulei stern unipotente, eritroformatoare, determinând creşterea numărului de hematii. Desfăşurarea normală a eritropoiezei necesită asigurarea cu substanţe nutritive, vitamine (C, B6, B12 , acid folic) şi Fe. În cazul unor deficite de aprovizionare apare anemia, cu toate că sistemul de reglare a eritropoiezei funcţionează normal.
Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din măduva roşie intră în repaus, celulele se încarcă cu lipide şi măduva roşie se transformă în măduvă galbenă. Spre bătrâneţe, măduva galbenă suferă un proces de transformare fibroasă şi devine măduvă cenuşie.Dacă apar condiţii care solicită eritropoieza (efort repetat, viaţa la altitudine) are loc un proces invers, de transformare a măduvei galbene în măduvă roşie şi o sporire corespunzătoare a eritropoiezei. Intre măduva roşie şi cea galbenă există tot timpul vieţii un echilibru dinamic, controlat de sistemul reglator neuro-endocrin.Măduva cenuşie nu mai poate fi recuperată pentru hematopoieză.
Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza se reglează prin mecanisme neuro-endocrine. Centrii eritropoiezei sunt situaţi în diencefal, iar excitantul principal este scăderea aprovizionării cu oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia acţionează şi la nivelul rinichiului care secretă, în aceste condiţii, un factor eritropoietic. Acesta determină formarea în organism a unui hormon eritropoietic numit eritropoietină ce acţionează asupra celulei stern unipotente, eritroformatoare, determinând creşterea numărului de hematii. Desfăşurarea normală a eritropoiezei necesită asigurarea cu substanţe nutritive, vitamine (C, B6, B12 , acid folic) şi Fe. În cazul unor deficite de aprovizionare apare anemia, cu toate că sistemul de reglare a eritropoiezei funcţionează normal.
2. LEUCOCITELE (globulele albe)
sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă
nucleu.
- numărul lor este de
4000-8000 la un milimetru cub de sânge. Această valoare poate varia în condiţii
fiziologice sau patologice. Creşterea numărului se numeşte leucocitoză-, iar
scăderea, leucopenie. Numărul elementelor albe poate varia în condiţii
normale cu 1—3 mii de elemente pe mm3.Astfel, la copil, se întâlnesc
8—9 mii leucocite/ mm3 iar la bătrâni 3-5 000 .În efortul fizic avem
leucocitoză iar după un repaus prelungit, leucopenie. Variaţiile patologice
sunt mult mai mari. În bolile infecţioase microbiene, numărul leucocitelor
poate creşte între 15 000 şi 30 000/ mm3, iar în unele forme de
cancer, (leucemii), numărul poate depăşi câteva sute de mii la un milimetru
cub, încât sângele capătă o culoare albicioasă (sânge alb).
- forma leucocitelor nu este aceeaşi. Ele nu reprezintă o populaţie celulară omogenă. Există mai multe tipuri, care diferă între ele atât ca origine şi morfologie cât şi în privinţa rolului în organism. Exprimarea lor procentuală se numeşte formulă leucocitară. În cadrul acestei formule, deosebim leucocite cu nucleu unic mononucleare şi cu nucleu fragmentat, polilobat - polinucleare.
- clasificare
- forma leucocitelor nu este aceeaşi. Ele nu reprezintă o populaţie celulară omogenă. Există mai multe tipuri, care diferă între ele atât ca origine şi morfologie cât şi în privinţa rolului în organism. Exprimarea lor procentuală se numeşte formulă leucocitară. În cadrul acestei formule, deosebim leucocite cu nucleu unic mononucleare şi cu nucleu fragmentat, polilobat - polinucleare.
- clasificare
Mononuclearele (32%): àlimfocitele 25%
àmonocitele,
7%.
Polinuclearele=granulocite,
după granulaţiile ce se observă în citoplasmă lor (68%) În funcţie de
afinitatea diferită a granulaţiilor faţă de coloranţi, polinuclearele se împart
în :
— polinucleare neutrofile, întâlnite în proporţie de 65%. Granulaţiile acestora se colorează bine cu coloranţi neutri ; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN) ;
— polinuclearele eozinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi acizi;
— polinuclearele bazofile, în proporţie de 0,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi bazici.
- Dimensiunile leucocitelor variază între 6-8 µpentru limfocitul mic şi 20 µ, în diametru pentru monocite şi neutrofile.
Leucocitele prezintă o structură celulară completă. Au o membrană cu o plasticitate remarcabilă. Datorită ei leucocitele întind prelungiri citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul cărora devin mobile, se pot deplasa în afara vaselor capilare (diapedeză) şi pot îngloba microbi (microfagocitoză) sau resturi celulare (macrofagocitoză). Granulaţiile polinuclearelor sunt mici saci şi vezicule pline cu enzime hidrolitice (lizozomi) care participă la digestia corpului fagocitat. Când leucocitele fagocitează un număr mare de microbi, ele suferă efectele toxice ale unor substanţe elberate de aceştia şi mor. Amestecul de microbi, leucocite moarte şi lichidul exudat din vase formează puroiul. Marginaţia este proprietatea leucocitelor de a se aşeze în torentul sangvin în vecinătatea endoteliului vascular unde viteza de curgere a sângelui e mai mică.
— polinucleare neutrofile, întâlnite în proporţie de 65%. Granulaţiile acestora se colorează bine cu coloranţi neutri ; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN) ;
— polinuclearele eozinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi acizi;
— polinuclearele bazofile, în proporţie de 0,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi bazici.
- Dimensiunile leucocitelor variază între 6-8 µpentru limfocitul mic şi 20 µ, în diametru pentru monocite şi neutrofile.
Leucocitele prezintă o structură celulară completă. Au o membrană cu o plasticitate remarcabilă. Datorită ei leucocitele întind prelungiri citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul cărora devin mobile, se pot deplasa în afara vaselor capilare (diapedeză) şi pot îngloba microbi (microfagocitoză) sau resturi celulare (macrofagocitoză). Granulaţiile polinuclearelor sunt mici saci şi vezicule pline cu enzime hidrolitice (lizozomi) care participă la digestia corpului fagocitat. Când leucocitele fagocitează un număr mare de microbi, ele suferă efectele toxice ale unor substanţe elberate de aceştia şi mor. Amestecul de microbi, leucocite moarte şi lichidul exudat din vase formează puroiul. Marginaţia este proprietatea leucocitelor de a se aşeze în torentul sangvin în vecinătatea endoteliului vascular unde viteza de curgere a sângelui e mai mică.
Tot în familia
leucocitelor se includ şi plasmocitele, celule provenite din limfocite,
specializate în producţia de anticorpi.
Leucopoieza Durata vieţii leucocitelor variază foarte mult, de la 1—2 zile pentru polinuclearele neutrofile, până la câţiva ani pentru limfocitele dependente de timus (limfocite T).
- Sediul leucopoiezei este diferit, în raport cu sistemul celular la care aparţine leucocitul: - granulocitele şi monocitele sunt produse la nivelul măduvei roşii a oaselor, în - limfopoieza are loc în splină, timus, ganglionii limfatici, plăcile Payer din jejun-ileon. Organismul produce două tipuri de limfocite: limfocitele „T", sau timodependente şi limfocitele „B" sau burso-dependente. Primele se dezvoltă sub influenţa timusului iar ultimele, sub influenţa unor structuri echivalenţe cu bursa lui Fabricius de la păsări (măduva osoasă).
Leucopoieza Durata vieţii leucocitelor variază foarte mult, de la 1—2 zile pentru polinuclearele neutrofile, până la câţiva ani pentru limfocitele dependente de timus (limfocite T).
- Sediul leucopoiezei este diferit, în raport cu sistemul celular la care aparţine leucocitul: - granulocitele şi monocitele sunt produse la nivelul măduvei roşii a oaselor, în - limfopoieza are loc în splină, timus, ganglionii limfatici, plăcile Payer din jejun-ileon. Organismul produce două tipuri de limfocite: limfocitele „T", sau timodependente şi limfocitele „B" sau burso-dependente. Primele se dezvoltă sub influenţa timusului iar ultimele, sub influenţa unor structuri echivalenţe cu bursa lui Fabricius de la păsări (măduva osoasă).
La adult, măduva
roşie produce limfocite B iar ganglionii limfatici şi splina, ambele tipuri.
Rolul leucocitelor este complex şi diferit, după tipul lor. Principala funcţie a leucocitelor constă în participarea acestora la reacţia de apărare a organismului.
- neutrofilele au rol în fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită vitezei de diapedeză şi deplasării rapide prin pseudopode, polinuclearee nu stau în sânge mai mult de câteva ore. Ele ajung primele la locul infecţiei unde fagocitează microbii, distrugându-i. Datorită acestei acţiuni, polinuclearele se mai numesc şi microfage. Numărul lor creşte mult în infecţii acute.
- eozinofilele au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin histamină. Numărul lor creşte la bolnavii de astm bronşic, la cei cu viermi intestinali, boli alergice.
- bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin intermediul unei substanţe anticoagulante numită heparina, conţinută în granulaţii. Tot datorită heparinei leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor, heparina favorizând dizolvarea chilomicronilor şi dispersia lor în particule fine ce pot fi mai uşor utilizate de către ţesuturi.
- monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoză, atât direct cât şi în urma transformării lor în macrofage, proces oe are loc după ieşirea monocitelor din vase în ţesuturi. Monocitele şi macrofagele formează un singur sistem celular câte fagocitează atât microbii, cât mai ales resturi celulare (leucocite, hematii etc.) şi prin aceasta contribuie la curăţirea şi vindecarea focarului inflamator.
- limfocitele au rol considerabil în reacţia de apărare specifică.
1. limfocitele „B", care participă la imunitatea umorală, mediată prin anticorpi.
2. limfocitele „T", care participă la imunitatea prin mecanism celular (luptă direct cu antigenele).
Rolul leucocitelor este complex şi diferit, după tipul lor. Principala funcţie a leucocitelor constă în participarea acestora la reacţia de apărare a organismului.
- neutrofilele au rol în fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită vitezei de diapedeză şi deplasării rapide prin pseudopode, polinuclearee nu stau în sânge mai mult de câteva ore. Ele ajung primele la locul infecţiei unde fagocitează microbii, distrugându-i. Datorită acestei acţiuni, polinuclearele se mai numesc şi microfage. Numărul lor creşte mult în infecţii acute.
- eozinofilele au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin histamină. Numărul lor creşte la bolnavii de astm bronşic, la cei cu viermi intestinali, boli alergice.
- bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin intermediul unei substanţe anticoagulante numită heparina, conţinută în granulaţii. Tot datorită heparinei leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor, heparina favorizând dizolvarea chilomicronilor şi dispersia lor în particule fine ce pot fi mai uşor utilizate de către ţesuturi.
- monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoză, atât direct cât şi în urma transformării lor în macrofage, proces oe are loc după ieşirea monocitelor din vase în ţesuturi. Monocitele şi macrofagele formează un singur sistem celular câte fagocitează atât microbii, cât mai ales resturi celulare (leucocite, hematii etc.) şi prin aceasta contribuie la curăţirea şi vindecarea focarului inflamator.
- limfocitele au rol considerabil în reacţia de apărare specifică.
1. limfocitele „B", care participă la imunitatea umorală, mediată prin anticorpi.
2. limfocitele „T", care participă la imunitatea prin mecanism celular (luptă direct cu antigenele).
3. Trombocitele (plachetele, plăcuţe sangvine)
-
cele
mai mici elemente figurate din sânge 2-5 microni diametru
-
lipsite
de nucleu, provin din fragmentarea unei celule medulare mari, numita megacariocit
-
număr de 250 000 - 400 000 pe mm3/sânge;
trăiesc 10 zile
-
forma
unui disc biconvex de, cu prelungiri de lungime variabilă, numite prelungiri
dendritice. Trombocitele actioneaza asupra contracţiei vasculare şi retracţiei
cheagului de sânge, format la locul hemoragiei şi intervin în procesul coagulării.
-
trombocitoză
creşterea numarului de trombocite peste cifra normală şi apare dupa prânz, în
perioada dinaintea menstruaţiei, în timpul gravidităţii, precum şi la nou-născut,
dar si în unele cazuri patologice (unele boli infecţioase, în perioadele
imediat următoare unor hemoragii mari, dupa splenectomie, în cursul leucemiei
cronice).
-
trombopenia
scăderea numărului de trombocite, , apare în timpul nopţii, la femei în timpul
menstruaţiei sau în condiţii de boală
-
rol:
intervin în cursul
tuturor timpilor hemostazei, favorizând mecanismele de oprire a sângerării
datorită următoarelor proprietăţi:
-
formează
agregate
-
adezivitate
plachetară=aderă de suprafaţa vasului lezat
-
factor
de reparare a endoteliului
-
proprietăţi
vasoconstrictoare
-
participă
la retracţia cheagului
-
intervin
în coagulare
Plasma
sangvină
-
lichid
de culoare gălbuie, omogen, puţin vâscos şi gust amar
-
alcătuire à90%apă
à10% substanţă uscată
-
se
obţine după recoltarea şi tratarea sângelui cu un anticoagulant. Dacă sângele
coagulează, lichidul care se separă se numeşte ser.â
-
conţine
fibrinogen (serul NU), care în timpul coagulării se transformă în
fibrină insolubilă, sub formă de reţea, care intră în structura cheagului.
Hemostaza
-proces fiziologic
prin care organismul intervine în oprirea hemoragiei produsă prin leziune
vasculară
- 3 faze à vasculară=spasmul
musculaturii netede a vasului lezat şi îngustarea lumenului. Această
vasoconstricţie are loc pe cale:
1.
reflexă prin excitarea terminaţiilor nervoase libere din
zona lezată
2.
umorală serotonina eliberată din trombocitele dezagregate
à plachetară=are loc aderarea trombocitelor la
suprafaţa vasului lezat, în straturi succesive, cu formarea cheagului
trombocitar ce include şi alte elemente figurate.
Primele 2 faze formează hemostaza
primară.
à coagularea proces fizico-chimic complex de
transformare a sângelui din stare lichidă în stare de gel, prin transformarea
fibrinogenului din forma solubilă întro reţea insolubilă de fibrină. Intervin
13 factori ai coagulării. Are 4 faze:
1. formarea tromboplastinei, factorul de conversie al protrombinei (4-8')
2. formarea trombinei din protombina inactivă în prezenţa tromboplastinei (10
s)
3. transformarea fibrinogenului în fibrină, sub acţiunea trombinei (1-2s)
4. retracţia cheagului
cu reţinerea elementelor figurate în reţeaua de fibrină şi expulzarea în
exterior a serului. După retracţia cheagului acesta suferă un proces de
dizovare numit fibrinoliză.(2-24 h).
Grupele sangvine
Austriacul Karl Landsteiner este considerat
descoperitorul sistemului AB0, el primind în 1930
Premiul Nobel pentru aceasta. Totuşi, cehul
Jan
Janský a descris şi el acelaşi sistem în 1907,
se pare, printr-o activitate independentă de cea a lui Landsteiner. Grupa AB
(IV) a fost descrisă tot în 1907 de către Decastrello şi Sturli.
Landsteiner
şi Alexander
S. Wiener au descoperit şi celălat sistem important de antigene,
Rhesus (Rh), în 1937 (rezultate publicate în 1940).
Sistemul AB0
Sistemul AB0 se bazează pe existenţa
a două aglutinogene (în membrana eritrocitelor), notate A şi B,
şi a două aglutinine specifice (în plasma eritocitelor): α (anti A) şi
respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a excluziunii
reciproce, concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite
un aglutinogen nu au niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un individ poate
dispune de unul, ambele sau de nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există
aglutinine corespunzătoare aglutinogenului care lipseşte, iar când sunt
prezente atât A cât şi B, nu vor exista aglutinine. Astfel, există 4 grupe
principale în sistemul AB0:
Grupa
(Landsteiner) |
Grupa
(Janský) |
Aglutinogen
(antigen) |
Aglutinine
(anticorpi) |
|
0 (zero)
|
I
|
nu are
|
α şi β
|
donator universal
|
A
|
II
|
A
|
β
|
donator pt A şi AB
|
B
|
III
|
B
|
α
|
donator pt B şi AB
|
AB
|
IV
|
A şi B
|
nu are
|
primitor universal
|
Deci, sângele izogrup nu conţine
aglutinina şi aglutinogenul corespunzător, deoarece s-ar produce aglutinarea.
Acest lucru e important în transfuzii pentru a nu se produce incompatibilitatea
de grup.
Determinarea
grupului sangvin
Compatibilitatea de grup sangvin între
sângele primitorului şi cel al donatorului se stabileşte cu hemotestul de
compatibilitate: pe 2 lame se pune o picătură de ser din sângele de grup A
respectiv B. Se plasează apoi o picătură din sângele al cărui grup urmează a fi
stabilit:
sânge necunoscut
|
ser din grup A
|
ser din grup B
|
grup căruia îi aparţine
|
X
|
-
|
-
|
0
|
X
|
+
|
-
|
B
|
X
|
-
|
+
|
A
|
X
|
+
|
+
|
AB
|
-
“-”aglutinare
absentă
-
“+”aglutinare
prezentă
Hemotestul Beth – Vincent
-
dacă
sângele nu aglutinează la niciunul din seruri, aparţine grupului 0
-
dacă
aglutinarea se face în serul de grup A, care conţine aglutinine β, sângele e
grup B
-
dacă
aglutinarea se face în serul de grup B, care conţine aglutinine α, sângele e
grup A
-
dacă
aglutinarea se face în ambele seruri, sângele e AB.
Caracterele antigenice 0AB se transmit ereditar, caracterele A şi B fiind
dominante, iar 0 recesiv.
La stabilirea paternităţii, incompatibilitatea de grup serveşte numai la
excluderea paternităţii, întrucât compatibilitatea nu este o dovadă.
Sistemul Rh
Sistemul Rh (Rhesus sau CDE) clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa unor
proteine specifice pe suprafaţa hematiilor. Determinarea statutului Rh ţine
cont de cea mai frecventă dintre acestea: factorul D, sau antigenul D.
Indivizii ale căror hematii prezintă
antigen D pe membrană sunt consideraţi Rh+ (pozitiv), ceilalţi Rh-
(negativ). Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absenţa antigenului
nu presupune existenţa anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod
normal în ser anticorpi anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu
grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină" este exprimată
prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc.
Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru
realizarea unei transfuzii.
Frecvenţa fenotipurilor Rh
La nivelul populaţiei globale,
frecvenţa fenotipurilor Rh este:
Rh+
|
84%
|
Rh-
|
16%
|
La poporul român, frecvenţele sunt
apropiate de media globală, cu 86% Rh+, iar ca medie pentru populaţia europeană
se consideră 85% Rh+. Există abateri remarcabile de la medie în
cazul unor populaţii. Spre exemplu, la africani, asiatici şi eschimoşi,
frecvenţa fenotipului Rh+ este peste 95%.
Compatibilitate
Problema compatibilităţii se pune
atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii sanguine. Clasic, în
sistemul AB0, există noţiunile de donator
universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la
grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt însă utile decât pentru
transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 ml. În cazul transfuziei a
peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de aceeaşi grupă cu a
primitorului. Aceasta pentru că, deşi de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene,
are totuşi aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele
primitorului pentru a nu da reacţii sesizabile, dar la volume mari contactul
lor cu aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina
aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.
În afară de sistemul AB0, în cazul
unei transfuzii este obligatoriu să se ţină seama şi de grupa Rh+:
-
sângele
Rh+ poate fi primit doar de indivizi Rh+
-
cel
Rh- se poate administra la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în
sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic. Este de
menţionat că totuşi, teoretic, indivizii Rh- ar putea primi o dată în viaţă
sânge Rh+, urmând ca după aceea să dezvolte anticorpi antiRh. Această variantă
este însă evitată cu mare atenţie în practică, deoarece poate duce la erori
ulterioare cu consecinţe grave.
Dacă mama e Rh+ şi fătul Rh-,
aglutininele antiD pot trece în circulaţia fetală determinând liza hematiilor
care conţin aglutinogen D. Dacă trece o cantitate mare de aglutinine, fătul
moare în uter (eritroblastoză fetală), iar dacă se naşte viu prezintă un icter
hemolitic intens.
Dacă mama e Rh-, cât timp
fătul e în uter cu o circulaţie proprie separată de cea maternă prin bariera
placentară, hematiile fetale nu ajung în circulaţia placentară. La sarcini
repetate cu feţi Rh+, femeile pot produce aglutinine anti D, deoarece leziunile
placentare din ultimile săptămâni ale gravidităţii permit ca o mică cantitate
de sânge fetal să ajungă în circulaţia maternă şi să sintetizeze aglutinine
anti D. Primul copil e normal, deoarece titrul aglutininelor anti D e scăzut,
dar, la sarcini repetate cu copii Rh+ se nasc cu anemii hemolitice.
De aceea, la o mama cu Rh negativ
şi soţ Rh pozitiv, după prima sarcină sau avort se administrează imunoglobuline
anti factor Rh, pentru ca organismul odată ce beneficiază de aceşti anticorpi
din exterior nu mai produce singur imunoglobuline.
Boala hemolitică poate fi prevenită
la multe femei, dacă nu au fost deja sensibilizate. Imunoglobulina Rh (RhIg)
este un produs din sânge administrat pe cale injectabilă pentru a ajuta mama cu
factor Rh negativ, suprimându-i capacitatea de a reacţiona la globulele roşii
Rh pozitive.
Deoarece un mic număr de femei
nesensibilizate pot avea probleme la sfârşitul sarcinii, mulţi specialişti
recomandă administrarea injecţiei cu RhIg (numita şi Rhogam) la 28 de săptămâni
de gestaţie, pentru a preveni rarele cazuri de sensibilizare care se produc la
finalul sarcinii. Fiecare
doză de RhIg are efect circa 12 saptamani.
Mamei i se va administra şi RhIg în
72 de ore de la naştere în cazul în care copilul are Rh pozitiv. Grupa de sange
a copilului poate fi determinata usor dupa na;tere folosind sânge prelevat din
cordonul ombilical. Injecţia cu RhIg poate fi administrată şi dupa o
amniocenteză, o pierdere a sarcinii, un avort sau o sterilizare postpartum
(prin legarea trompelor).
Limfa
- este un lichid
transparent, incolor, care circulă prin vasele şi ganglionii limfatici, precum
şi în spaţiile intercelulare, mediind schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi.
- este formată ca
un lichid interstiţial. Pătrunde în vasele limfatice prin filtrare, trecând cel
puţin printr-un ganglion limfatic înainte să se verse în sânge în vena
subclaviculară. Limfa circulă de la ţesuturi la sânge, preluând deşeurile. Organismul
uman are în jur de 1,5 l de limfă.
Limfa are aceeaşi
compoziţie ca şi plasma sangvină, conţine mai puţine proteine ca şi aceasta şi
mai ales fibrinogen ceea ce îi conferă proprietatea de a coagula. Conţine leucocite,
şi în special limfocite.
Aceasta însă nu conţine trombocite
sau eritrocite. Deoarece trebuie sa transporte
substanţele nutritive şi să preia resturile, aceasta este bogată în deşeuri.
- rol de drenaj şi
epurare