Cadouri din romania

SÂNGELE



Funcţii:
1. respiratorie transportă gaze respiratorii O2 şi CO2
2. nutritivă – transportă substanţe nutritive din alimente (acizi aminaţi, monozaharide) de la intestin la diferite ţesuturi
3. excretorie transportă catabolitii (uree, acid uric, acid lactic, amoniac)de la ţesuturi la organe excretorii
4. de mentinere a homeostaziei prin : echilibru acidobazic, hidroelectric, hidrocoagulant.
5. de termoreglare, sângele mentine temperatura corpului la 370 C, prin transportul căldurii de la organele interne spre suprafaţa corpului
6. de protecţie imunobiologică – datorită anticorpilor şi fagocitelor
7. de coordonare – transportă hormonii şi metaboliţii

Volumul sangvin (volemia)
Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă 8% din greutatea corpului. Aceasta înseamnă 5 litri sânge pentru un individ de 70 kg. Volemia variază în condiţii fiziologice în funcţie de sex (este mai mare la bărbaţi), vârstă (scade cu înaintarea în vârstă), mediul geografic (este mai mare la locuitorii podişurilor înalte (din Alpi, Tibet, Anzi) etc. în repaus, o parte din masa sangvină a corpului stagnează în teritorii venoase şi capilare din ficat, splină şi ţesutul subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezervă, în cantitate de 2 litri. Restul de 3 litri reprezintă volumul sangvin circulant. Raportul dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu este fix ci variază în funcţie de condiţiile de existenţă. în cursul efortului fizic sau termoreglator, are loc mobilizarea sângelui de rezervă, creşte volumul circulant. Mobilizarea depozitelor de sânge se realizează sub acţiunea S.N. simpatic, care determină contracţia musculaturii netede din pereţii vaselor. Astfel se asigură aprovizionarea optimă cu oxigen şi energie a organelor active.

PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI

            Culoarea - sângele are culoare roşie. Aceasta se datoreşte, hemoglobinei din eritocite.
à sângele arterial  este de culoare roşu-deschis (datorită oxihe-moglobinei) iar sângele
à sângele venos are culoare roşu-închis (datorită hemoglobinei reduse).
Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.
            Densitatea - sângele este mai greu decât apa. Greutatea specifică a sângelui are valoarea 1 055 faţă de cea a apei (1000 g/l).
            Vâscozitatea 4,5 faţă de vâscozitatea apei considerată egală cu 1. Vâscozitatea asigură scurgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase. Creşterea viscozităţii peste anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei. Menţine tensiunea arterială la nivel normal, împiedicând trecerea rapidă a sângelui din sistemul arterial în cel venos.
            Temperatura – 380 C, în ficat 40-410 C, m ai mică în regiunile cutanate şi mucoasele de suprafaţă (350 C)
            Reacţia sângelui (pH)este slab alcalina 7,35 – 7,40

            Componentele sângelui:        à a. elemente figurate: eritrocite, leucocite trombocite
à b. plasma

            a. Elementele figurate ale sângelui reprezintă 45% din volumul sangvin. Această valoare poartă numele de hematocrit sau volum globular procentual. Hematocritul variază cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu vârsta) sau în funcţie de factori de mediu ambiant (căldura provocând transpiraţie duce la scăderea apei din sânge şi creşterea valorilor hematocritului).

1. ERITROCITELE (hematiile, globulele roşii, normocite)
-          sunt celule fără nucleu, bogate în hemoglobina, un pigment de culoare roşie, cu rol în transportul 02 şi C02. Lipsa nucleului permite o mai mare încărcare cu Hb. Suprafaţa lor totală e de 4000m2  (de 2000 de ori mai mare ca suprafaţa corpului);
-          se formează în măduva osoasă roşie proces numit eritropoieză. Toate celulele sangvine au o origine comună: celula stem pluripotenţialâ din măduva osoasă (celulă hematoformatoare primitivă).
-          forma unui disc biconcav. Datorită formei lor, prezintă o rezistentă mare la deformare. Diametrul mediu al hematiei este de 7,5 µ. Pot fi întâlnite şi hematii cu diametre mai mici de 7 µ (microcite) sau mai mari de 8 µ ( (macrocite).
-          număr:- barbat -5000000/mm 3de sânge;
                        - la femeie 4500000/mm 3de sânge(în medie, un om dispune de 25 000 de miliarde de globule roşii care, puse cap la cap, ar realiza un lanţ lung de 175 000 km, cu care s-ar putea înconjura de 4 ori globul pamântesc
                        - la copii 5-6milioane /mm 3de sânge
                        - scăderea lor sub 4 milioane se numeşte anemie; creşterea peste 6,5 milioane se numeşte poliglobulie
                        - la altitudine datorită scăderii presiunii atmosferice, deci şi a oxigenului molecular, numărul lor creşte –poliglobulie fiziologică
                        - la presiuni scăzute (mineri, mediul subacvatic) are loc scăderea fiziologică a hematiilor
                        - în cursul zilei apar variaţii ale numărului de 10-15% în legătură cu digestia, efortul fizic, termoreglarea.

            - structura hematiilor:           - membrană
                                                            - stromă (resturi ale structurii celulare), nu are organite celulare, nu face sinteză proteică
                                                            - Hb-cromoproteină, formată din 4 subunităţi, fiecare conţinândun hem şi un polipeptid numit globină care diferă după specie şi chiar individ. Datorită prezenţei hem-ului în molecula sa, poate lega labil Fe.
            - proprietăţi:
- elasticitatea – proprietatea de a se deforma tranzitor la trecerea prin capilare de calibru redus
- permeabilitatea selectivă:      - permeabilă pentru apă, anioni, glucoză, uree
                                                - impermeabilă pentru cationi, excepţie K+ , H+
- asigură menţinerea pH sangvin
- transportă gazele în sânge
- proprietatea de a hemoliza=eliberarea Hb sub acţiunea unor factori hemolitici
- proprietatea de a se menţine suspendate în plasma sangvină

- VSH=viteza de sedimentare a hematiilor, reprezintă opusul procesului stabilităţii de suspensie a hematiilor VSHVSH poate creste si in unele conditii fiziologice, la femei in perioada menstruala sau dupa luna a patra de sarcina, si la persoanele mai in varsta. Exista si persoane care toata viata au VSH moderat crescut (20/40 mm) fara sa aiba vreo boala - constitutional. Crester foarte mari ale VSH se intalnesc in aproape toate infectiile acute microbiene si virale, in tuberculoza, in reumatism, in anemie, in unele boli parazitare, in boli hepatice, ale rinichilor, in boli tumoral.

Eritropoieza. Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor elemente. Din
momentul pătrunderii în circulaţie şi până la dispariţia lor trec aproximativ 120 zile (durata medie de viaţă a eritrocitelor). Sediul eritropoiezei este măduva roşie a oaselor, sediul distrugerii este splina.
Hemoliza. Hematiile bătrâne şi uzate sunt distruse prin hemoliză în splină („cimitirul hematiilor"),
ficat, ganglioni limfatici şi măduva oaselor. Un organism adult are cam 1,5 kg măduvă roşie. Cantitatea ei variază în funcţie de nevoia de oxigen a organismului.
           Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din măduva roşie intră în repaus, celulele se încarcă cu lipide şi măduva roşie se transformă în măduvă galbenă. Spre bătrâneţe, măduva galbenă suferă un proces de transformare fibroasă şi devine măduvă cenuşie.Dacă apar condiţii care solicită eritropoieza (efort repetat, viaţa la altitudine) are loc un proces invers, de transformare a măduvei galbene în măduvă roşie şi o sporire corespunzătoare a eritropoiezei. Intre măduva roşie şi cea galbenă există tot timpul vieţii un echilibru dinamic, controlat de sistemul re­glator neuro-endocrin.Măduva cenuşie nu mai poate fi recuperată pentru hematopoieză.
          Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza se reglează prin mecanisme neuro-endocrine. Centrii eritropoiezei sunt situaţi în diencefal, iar excitantul principal este scăderea aprovizionării cu oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia acţionează şi la nivelul rinichiului care secretă, în aceste condiţii, un factor eritropoietic. Acesta determină formarea în organism a unui hormon eritropoietic numit eritropoietină ce acţionează asupra celulei stern unipotente, eritroformatoare, determinând creşterea numărului de hematii. Desfăşurarea normală a eritropoiezei necesită asigurarea cu substanţe nutritive, vitamine (C, B6, B12 , acid folic) şi Fe. În cazul unor deficite de aprovizionare apare anemia, cu toate că sistemul de reglare a eritropoiezei funcţionează normal.
2. LEUCOCITELE (globulele albe)
 sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu.
-    numărul lor este de 4000-8000 la un milimetru cub de sânge. Această valoare poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Creşterea numărului se numeşte leucocitoză-, iar scăderea, leucopenie. Numărul elementelor albe poate varia în condiţii normale cu 1—3 mii de elemente pe mm3.Astfel, la copil, se întâlnesc 8—9 mii leucocite/ mm3 iar la bătrâni 3-5 000 .În efortul fizic avem leucocitoză iar după un repaus prelungit, leucopenie. Variaţiile patologice sunt mult mai mari. În bolile infecţioase microbiene, numărul leucocitelor poate creşte între 15 000 şi 30 000/ mm3, iar în unele forme de cancer, (leucemii), numărul poate depăşi câteva sute de mii la un milimetru cub, încât sângele capătă o culoare albicioasă (sânge alb).
- forma leucocitelor nu este aceeaşi. Ele nu reprezintă o populaţie celulară omogenă. Există mai multe tipuri, care diferă între ele atât ca origine şi morfologie cât şi în privinţa rolului în organism. Exprimarea lor procentuală se numeşte formulă leucocitară. În cadrul acestei formule, deosebim leucocite cu nucleu unic mononucleare şi cu nucleu fragmentat, polilobat - polinucleare.
- clasificare
Mononuclearele (32%):         àlimfocitele 25%
                                          àmonocitele, 7%.
Polinuclearele=granulocite, după granulaţiile ce se observă în citoplasmă lor (68%) În funcţie de afinitatea diferită a granulaţiilor faţă de coloranţi, polinuclearele se împart în :
polinucleare neutrofile, întâlnite în proporţie de 65%. Granulaţiile acestora se colorează bine cu coloranţi neutri ; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN) ;
polinuclearele eozinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi acizi;
polinuclearele bazofile, în proporţie de 0,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi bazici.
- Dimensiunile leucocitelor variază între 6-8 µpentru limfocitul mic şi 20 µ, în diametru pentru monocite şi neutrofile.
Leucocitele prezintă o structură celulară completă. Au o membrană cu o plasticitate remarcabilă. Datorită ei leucocitele întind prelungiri citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul cărora devin mobile, se pot deplasa în afara vaselor capilare (diapedeză) şi pot îngloba microbi (microfagocitoză) sau resturi celulare (macrofagocitoză). Granulaţiile polinuclearelor sunt mici saci şi vezicule pline cu enzime hidrolitice (lizozomi) care participă la digestia corpului fagocitat. Când leucocitele fagocitează un număr mare de microbi, ele suferă efectele toxice ale unor substanţe elberate de aceştia şi mor. Amestecul de microbi, leucocite moarte şi lichidul exudat din vase formează puroiul. Marginaţia este proprietatea leucocitelor de a se aşeze în torentul sangvin în vecinătatea endoteliului vascular unde viteza de curgere a sângelui e mai mică.
Tot în familia leucocitelor se includ şi plasmocitele, celule provenite din limfocite, specializate în producţia de anticorpi.
        Leucopoieza Durata vieţii leucocitelor variază foarte mult, de la 1—2 zile pentru polinuclearele neutrofile, până la câţiva ani pentru limfocitele dependente de timus (limfocite T).
- Sediul leucopoiezei este diferit, în raport cu sistemul celular la care aparţine leucocitul:                 - granulocitele şi monocitele sunt produse la nivelul măduvei roşii a oaselor, în           - limfopoieza are loc în splină, timus, ganglionii limfatici, plăcile Payer din jejun-ileon. Organismul produce două tipuri de limfocite: limfocitele „T", sau timodependente şi limfocitele „B" sau burso-dependente. Primele se dezvoltă sub influenţa timusului iar ultimele, sub influenţa unor structuri echivalenţe cu bursa lui Fabricius de la păsări (măduva osoasă).
La adult, măduva roşie produce limfocite B iar ganglionii limfatici şi splina, ambele tipuri.
        Rolul leucocitelor este complex şi diferit, după tipul lor. Principala funcţie a leucocitelor constă în participarea acestora la reacţia de apărare a organismului.
            - neutrofilele au rol în fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită vitezei de diapedeză şi deplasării rapide prin pseudopode, polinuclearee nu stau în sânge mai mult de câteva ore. Ele ajung primele la locul infecţiei unde fagocitează microbii, distrugându-i. Datorită acestei acţiuni, polinuclearele se mai numesc şi microfage. Numărul lor creşte mult în infecţii acute.
            - eozinofilele au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin histamină. Numărul lor creşte la bolnavii de astm bronşic, la cei cu viermi intestinali, boli alergice.
            - bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin intermediul unei substanţe anticoagulante numită heparina, conţinută în granulaţii. Tot datorită heparinei leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor, heparina favorizând dizolvarea chilomicronilor şi dispersia lor în particule fine ce pot fi mai uşor utilizate de către ţesuturi.
            - monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoză, atât direct cât şi în urma transformării lor în macrofage, proces oe are loc după ieşirea monocitelor din vase în ţesuturi. Monocitele şi macrofagele formează un singur sistem celular câte fagocitează atât microbii, cât mai ales resturi celulare (leucocite, hematii etc.) şi prin aceasta contribuie la curăţirea şi vindecarea focarului inflamator.
            - limfocitele au rol considerabil în reacţia de apărare specifică.
1. limfocitele „B", care participă la imunitatea umorală, mediată prin anticorpi.
2. limfocitele „T", care participă la imunitatea prin mecanism celular (luptă direct cu antigenele).
3. Trombocitele (plachetele, plăcuţe sangvine)
-          cele mai mici elemente figurate din sânge 2-5 microni diametru
-          lipsite de nucleu, provin din fragmentarea unei celule medulare mari, numita megacariocit
-           număr de 250 000 - 400 000 pe mm3/sânge; trăiesc 10 zile
-          forma unui disc biconvex de, cu prelungiri de lungime variabilă, numite prelungiri dendritice. Trombocitele actioneaza asupra contracţiei vasculare şi retracţiei cheagului de sânge, format la locul hemoragiei şi intervin în procesul coagulării.
-          trombocitoză creşterea numarului de trombocite peste cifra normală şi apare dupa prânz, în perioada dinaintea menstruaţiei, în timpul gravidităţii, precum şi la nou-născut, dar si în unele cazuri patologice (unele boli infecţioase, în perioadele imediat următoare unor hemoragii mari, dupa splenectomie, în cursul leucemiei cronice).
-          trombopenia scăderea numărului de trombocite, , apare în timpul nopţii, la femei în timpul menstruaţiei sau în condiţii de boală
-          rol: intervin în cursul tuturor timpilor hemostazei, favorizând mecanismele de oprire a sângerării datorită următoarelor proprietăţi:
-          formează agregate
-          adezivitate plachetară=aderă de suprafaţa vasului lezat
-          factor de reparare a endoteliului
-          proprietăţi vasoconstrictoare
-          participă la retracţia cheagului
-          intervin în coagulare
            Plasma sangvină
-          lichid de culoare gălbuie, omogen, puţin vâscos şi gust amar
-          alcătuire           à90%apă
                              à10% substanţă uscată
-          se obţine după recoltarea şi tratarea sângelui cu un anticoagulant. Dacă sângele coagulează, lichidul care se separă se numeşte ser.â
-          conţine fibrinogen (serul NU), care în timpul coagulării se transformă în fibrină insolubilă, sub formă de reţea, care intră în structura cheagului.


          Hemostaza
-proces fiziologic prin care organismul intervine în oprirea hemoragiei produsă prin leziune vasculară
- 3 faze            à vasculară=spasmul musculaturii netede a vasului lezat şi îngustarea lumenului. Această vasoconstricţie are loc pe cale:
1.            reflexă prin excitarea terminaţiilor nervoase libere din zona lezată
2.            umorală serotonina eliberată din trombocitele dezagregate
à plachetară=are loc aderarea trombocitelor la suprafaţa vasului lezat, în straturi succesive, cu formarea cheagului trombocitar ce include şi alte elemente figurate.
Primele 2 faze formează hemostaza primară.
à coagularea proces fizico-chimic complex de transformare a sângelui din stare lichidă în stare de gel, prin transformarea fibrinogenului din forma solubilă întro reţea insolubilă de fibrină. Intervin 13 factori ai coagulării. Are 4 faze:
1.      formarea tromboplastinei, factorul de conversie al protrombinei (4-8')
2.      formarea trombinei din protombina inactivă în prezenţa tromboplastinei (10 s)
3.      transformarea fibrinogenului în fibrină, sub acţiunea trombinei (1-2s)
4.      retracţia cheagului cu reţinerea elementelor figurate în reţeaua de fibrină şi expulzarea în exterior a serului. După retracţia cheagului acesta suferă un proces de dizovare numit fibrinoliză.(2-24 h).

Grupele sangvine
            Austriacul Karl Landsteiner este considerat descoperitorul sistemului AB0, el primind în 1930 Premiul Nobel pentru aceasta. Totuşi, cehul Jan Janský a descris şi el acelaşi sistem în 1907, se pare, printr-o activitate independentă de cea a lui Landsteiner. Grupa AB (IV) a fost descrisă tot în 1907 de către Decastrello şi Sturli.
            Landsteiner şi Alexander S. Wiener au descoperit şi celălat sistem important de antigene, Rhesus (Rh), în 1937 (rezultate publicate în 1940).
            Sistemul AB0
            Sistemul AB0 se bazează pe existenţa a două aglutinogene (în membrana eritrocitelor), notate A şi B, şi a două aglutinine specifice (în plasma eritocitelor): α (anti A) şi respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a excluziunii reciproce, concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un aglutinogen nu au niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de unul, ambele sau de nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare aglutinogenului care lipseşte, iar când sunt prezente atât A cât şi B, nu vor exista aglutinine. Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0:
Grupa
(Landsteiner)
Grupa
(Janský)
Aglutinogen
(antigen)
Aglutinine
(anticorpi)

0 (zero)
I
nu are
α şi β
donator universal
A
II
A
β
donator pt A şi AB
B
III
B
α
donator pt B şi AB
AB
IV
A şi B
nu are
primitor universal
            Deci, sângele izogrup nu conţine aglutinina şi aglutinogenul corespunzător, deoarece s-ar produce aglutinarea. Acest lucru e important în transfuzii pentru a nu se produce incompatibilitatea de grup.


            Determinarea grupului sangvin
            Compatibilitatea de grup sangvin între sângele primitorului şi cel al donatorului se stabileşte cu hemotestul de compatibilitate: pe 2 lame se pune o picătură de ser din sângele de grup A respectiv B. Se plasează apoi o picătură din sângele al cărui grup urmează a fi stabilit:

sânge necunoscut
ser din grup A
ser din grup B
grup căruia îi aparţine
X
-
-
0
X
+
-
B
X
-
+
A
X
+
+
AB
-          “-”aglutinare absentă
-          “+”aglutinare prezentă
Hemotestul Beth – Vincent
-          dacă sângele nu aglutinează la niciunul din seruri, aparţine grupului 0
-          dacă aglutinarea se face în serul de grup A, care conţine aglutinine β, sângele e grup B
-          dacă aglutinarea se face în serul de grup B, care conţine aglutinine α, sângele e grup A
-          dacă aglutinarea se face în ambele seruri, sângele e AB.
Caracterele antigenice 0AB se transmit ereditar, caracterele A şi B fiind dominante, iar 0 recesiv.
La stabilirea paternităţii, incompatibilitatea de grup serveşte numai la excluderea paternităţii, întrucât compatibilitatea nu este o dovadă.

Sistemul Rh
            Sistemul Rh (Rhesus sau CDE) clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine specifice pe suprafaţa hematiilor. Determinarea statutului Rh ţine cont de cea mai frecventă dintre acestea: factorul D, sau antigenul D.
            Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt consideraţi Rh+ (pozitiv), ceilalţi Rh- (negativ). Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absenţa antigenului nu presupune existenţa anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D.
            Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină" este exprimată prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii.
Frecvenţa fenotipurilor Rh
            La nivelul populaţiei globale, frecvenţa fenotipurilor Rh este:
Rh+
84%
Rh-
16%
            La poporul român, frecvenţele sunt apropiate de media globală, cu 86% Rh+, iar ca medie pentru populaţia europeană se consideră 85% Rh+. Există abateri remarcabile de la medie în cazul unor populaţii. Spre exemplu, la africani, asiatici şi eschimoşi, frecvenţa fenotipului Rh+ este peste 95%.
            Compatibilitate
            Problema compatibilităţii se pune atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noţiunile de donator universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt însă utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 ml. În cazul transfuziei a peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de aceeaşi grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deşi de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene, are totuşi aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele primitorului pentru a nu da reacţii sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.
            În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se ţină seama şi de grupa Rh+:
-          sângele Rh+ poate fi primit doar de indivizi Rh+
-          cel Rh- se poate administra la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic. Este de menţionat că totuşi, teoretic, indivizii Rh- ar putea primi o dată în viaţă sânge Rh+, urmând ca după aceea să dezvolte anticorpi antiRh. Această variantă este însă evitată cu mare atenţie în practică, deoarece poate duce la erori ulterioare cu consecinţe grave.
            Dacă mama e Rh+ şi fătul Rh-, aglutininele antiD pot trece în circulaţia fetală determinând liza hematiilor care conţin aglutinogen D. Dacă trece o cantitate mare de aglutinine, fătul moare în uter (eritroblastoză fetală), iar dacă se naşte viu prezintă un icter hemolitic intens.
            Dacă mama e Rh-, cât timp fătul e în uter cu o circulaţie proprie separată de cea maternă prin bariera placentară, hematiile fetale nu ajung în circulaţia placentară. La sarcini repetate cu feţi Rh+, femeile pot produce aglutinine anti D, deoarece leziunile placentare din ultimile săptămâni ale gravidităţii permit ca o mică cantitate de sânge fetal să ajungă în circulaţia maternă şi să sintetizeze aglutinine anti D. Primul copil e normal, deoarece titrul aglutininelor anti D e scăzut, dar, la sarcini repetate cu copii Rh+ se nasc cu anemii hemolitice.
            De aceea, la o mama cu Rh negativ şi soţ Rh pozitiv, după prima sarcină sau avort se administrează imunoglobuline anti factor Rh, pentru ca organismul odată ce beneficiază de aceşti anticorpi din exterior nu mai produce singur imunoglobuline.
            Boala hemolitică poate fi prevenită la multe femei, dacă nu au fost deja sensibilizate. Imunoglobulina Rh (RhIg) este un produs din sânge administrat pe cale injectabilă pentru a ajuta mama cu factor Rh negativ, suprimându-i capacitatea de a reacţiona la globulele roşii Rh pozitive.
            Deoarece un mic număr de femei nesensibilizate pot avea probleme la sfârşitul sarcinii, mulţi specialişti recomandă administrarea injecţiei cu RhIg (numita şi Rhogam) la 28 de săptămâni de gestaţie, pentru a preveni rarele cazuri de sensibilizare care se produc la finalul sarcinii. Fiecare doză de RhIg are efect circa 12 saptamani.
            Mamei i se va administra şi RhIg în 72 de ore de la naştere în cazul în care copilul are Rh pozitiv. Grupa de sange a copilului poate fi determinata usor dupa na;tere folosind sânge prelevat din cordonul ombilical. Injecţia cu RhIg poate fi administrată şi dupa o amniocenteză, o pierdere a sarcinii, un avort sau o sterilizare postpartum (prin legarea trompelor).
            Limfa
- este un lichid transparent, incolor, care circulă prin vasele şi ganglionii limfatici, precum şi în spaţiile intercelulare, mediind schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi.
- este formată ca un lichid interstiţial. Pătrunde în vasele limfatice prin filtrare, trecând cel puţin printr-un ganglion limfatic înainte să se verse în sânge în vena subclaviculară. Limfa circulă de la ţesuturi la sânge, preluând deşeurile. Organismul uman are în jur de 1,5 l de limfă.
Limfa are aceeaşi compoziţie ca şi plasma sangvină, conţine mai puţine proteine ca şi aceasta şi mai ales fibrinogen ceea ce îi conferă proprietatea de a coagula. Conţine leucocite, şi în special limfocite. Aceasta însă nu conţine trombocite sau eritrocite. Deoarece trebuie sa transporte substanţele nutritive şi să preia resturile, aceasta este bogată în deşeuri.
- funcţii:          - sistemul imunitar prin prezenţa leucocitelor;
                        - reîntoarcerea în circuitul sangvin a unor proteine, grăsimi şi metaboliţi;
                        - rol de drenaj şi epurare

Aici gasesti icoane ajutatoare in examene!

Aici gasesti icoane ajutatoare in examene!
Icoane ortodoxe
 
 
 
eXTReMe Tracker
Bloguri, Bloggeri si Cititori