Societatea
românească până atunci una tradiţională trebuia acum să se alinieze
modelului economic sovietic şi să
constituie cadrul pentru crearea unui ,,om nou”, care la rândul lui să
participe ,,activ” la construirea societăţii sub coordonarea noilor conducători
şi a regulilor impuse de doctrina comunistă. Acest om nou se identifică cu
figura muncitorului, parte a muncitorimii române care devine, conform constituţiei
din 1948, forţa conducătoare a
societăţii. Un om nou are nevoie de un cadru nou, precum şi de un mediu
prielnic care să-i permită reuşita acţiunilor sale, mediu care l-a constitut
oraşul
industrializat; rezultând două tendinţe majore ale societăţii româneşti
sub comunism: urbanizarea şi industrializarea, care se vor afla într-o
interdependenţă. Industrializarea va căpăta proporţii din ce în ce mai mari pe
parcursul acestor ani, iar pentru susţinerea proiectelor industriale, statul
avea nevoie de o forţă de muncă ieftină, şi în proporţii ridicate.
Datorită
considerentelor amintite anterior, dar şi a unei ideologii de tip sovietic
referitoare la proprietate şi la ,,clasele exploatatoare”, statul a trecut la
cooperativizarea agriculturii, disponibilizându-se în acest fel şi forţa de
muncă necesară susţinerii proiectelor statului. Referindu-ne
la impactul colectivizării
asupra societăţii româneşti putem
spune că acestă politică a implicat o trecere a propietăţii agricole în cea mai
mare parte a sa, în proprietatea statului, şi mutaţii de ordin social care au
rezultat din acestă acţiune. Prin colectivizare statul concentrează în mâinile
sale pământurile şi mijloacele agricole ale ţăranilor deposedându-i în acest
fel de propriile lor bunuiri, fapt care va avea ca şi consecinţă transformarea
ţăranului în ,,proletar agricol”[1].
La nivelul de ansamblu al societăţii un alt
factor care a avut consecinţe asupra societăţii a fost şi naţionalizarea. Acestă acţiune a vizat trecerea mijloacelor de
producţie în proprietatea statului, iar data de 11 iunie[2]
va rămâne ca o dată importantă în
mitologia comunistă. În viziunea comunistă naţionalizarea socialistă a realizat ,,lichidarea
proprietăţii privatea a claselor exploatatoare asupra principalelor mijloace de
producţie şi asupra altor bunuri acumulate prin exploatare şi trecerea acestora în proprietatea
socialistă de stat ca bunuri ale întregului popor”[3]. În acest context, a fost vizat şi sistemul bancar,
asupra căruia statul a obţinut controlul, dar şi cinematografele, farmaciile,
relizându-se astfel trecerea de la o economie de tip capitalist în care legea
era facută de către cerere şi ofertă la o economie socialistă centralizată,
controlată în totalitate de către stat. Caracteristic acestei perioade a fost
şi apariţia în economia românească a întreprinderilor mixte româno-sovoietice
denumite sovromuri[4]. În noul tip de economie statul era cel care
stabilea regulile. Dispaiţia unei pieţi libere, a fost contrabalansată prin
apariţia uneia centralizate care să producă conform unor dorinţe şi nu unor nevoi.
Concluzi economie:
Aceste schimbării
determină dispariţia unor categorii profesionale cum ar fi liber profesionişti
sau bancherii, promovarea în funcţii a persoanelor după criteriu politic, nemai
ţinând cont
decât în plan secund de criteriul pregătirii
profesionale. Astfel se urmăreşte
realizarea unei dependenţe totale a individului de stat prin deposedarea
acestuia de către proprietatea care îi dădea o relativă îndependenţă.
[1] Lucian Boia, România ţară de
frontieră a Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.100
[2] Referire la 11 iunie 1948.
[3]Mic
dicţionar enciclopedic,
Coordonare generală: Mircea Mâciu, ş.a., Ediţia a-III-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1986, p.1155
[4] Au fost vizate în special industria
petrolieră nefiind însă neglijate nici alte ramuri.
