ROgift.ro(magazin de cadouri)

APĂRAREA LUI SOCRATE

Partea întâi APĂRAREA
Observări introductive
Nu ştiu, bărbaţi ai Atenei1, cum veţi fi fost voi înduplecaţi de pârâtorii mei, însă eu, ascultându-i, mai că mi-am uitat de mine însumi, atât de convingător au vorbit! Şi cu toate acestea, la drept vorbind, nu au spus nimic adevărat. De una însă m-am mirat mai mult ca de toate neadevărurile înşirate de ei: au
spus că trebuie să vă temeţi de mine, să nu vă înşel, întrucât sunt primejdios în vorbire2. în adevăr, nu le-a fost măcar ruşine că eu cu fapta îi voi dovedi mincinoşi, numaidecât, acum când luând cuvântul mă voi arăta cu desăvârşire nemeşteşugit în arta vorbirii. Aceasta mi se pare cea mai mare neruşinare ce poate fi; natural, afară de cazul când ei ar înţelege prin vorbele primejdios în vorbire o însuşire a celui ce spune fără ocol adevărul; numai în acest înţeles aş putea consimţi că sunt orator, însă vedeţi, nu în sensul lor. Cred că aceştia n-au rostit nici un cuvânt care să cuprindă adevărul; de la mine nu veţi auzi nici unul care să nu spună întreg adevărul.
1 Judecătorii lui Socrate, după cele mai probabile calcule, au fost în număr de cinci sute doi; au fost traşi la sorţi de pe o listă ce conţinea pe toţi cetăţenii în vîrstă de treizeci de ani împliniţi; ei se numeau heliaşti, de la piaţa Heliaia, unde se adunau să judece.
2 Lăudându-i arta de a vorbi, pârâtorii credeau, probabil, că pun o temelie mai tare învinuirii de nesocotire a justiţiei — prin subtilizarea adevărului.
17a
PLATON
Totuşi, bărbaţi atenieni, iau de martor pe Zeus, că nu veţi auzi de la mine, ca de la dânşii, fraze frumos ticluite, vorbe şi tâlcuiri sunătoare, într-un stil împodobit; ci, în chip cuviincios, o cuvântare cu vorbele care îmi vin la întâmplare; aceasta, fiindcă eu spun adevărul din convingere. Nimeni din voi să nu aştepte altceva de la mine. De altfel, nici nu s-ar cădea, judecătorilor, să vin în faţa voastră, la vârsta aceasta, ca un tinerel... plăsmui tor de fraze.
Cu toată stăruinţa vă rog deci, bărbaţi ai Atenei, şi vă cer îngăduinţa de a-mi asculta o apărare alcătuită în acelaşi chip de vorbire pe care îl întrebuinţez de obicei în Agora, pe lângă mesele zarafilor1, sau aiurea2, unde mulţi dintre voi m-aţi auzit; să nu vă miraţi prin
d urmare şi să nu vă supăraţi pe mine pentru aceasta. Pricina este următoarea: eu acum pentru prima oară am călcat într-o judecătorie, deşi am trecut de şaptezeci de ani; deci nu mă pricep şi sunt străin de limba celor de aici3. După cum însă, de-aş fi fost străin, m-aţi fi iertat
18a dacă vorbeam în dialectul şi în felul în care am fost crescut, astfel şi acum vă rog să-mi faceţi un act de dreptate, îngăduindu-mi felul obişnuit de vorbire.
Poate să fiu mai slab, poate mai puternic; în tot cazul voi atât să cercetaţi: luaţi aminte dacă cele ce spun sunt drepte sau nu. Aceasta-i singura datorie a judecătorului; a oratorului — să spună adevărul.
Sunt două categorii de bârfitori
Aşadar, bărbaţi ai Atenei, se cade să mă apăr mai întâi de prima b învinuire: să răspund faţă de cei dintâi pârâtori ai mei; în urmă, să vorbesc de a doua vină ce mi se aduce de ceilalţi bârfitori; căci acum în faţa voastră au apărut mulţi vrăjmaşi, care încă de mulţi ani mă ponegresc prin fel de fel de neadevăruri. De cei mai vechi mă tem mai mult ca de cei din jurul lui Anytos, cu toate că şi aceştia sunt de temut. Dar aceia, judecătorilor, sunt mai primejdioşi, deoarece v-au prins convingerile celor mai mulţi dintre voi încă de pe când eraţi copii; şi
1  în jurul lor stăteau mai ales oamenii cu bună poziţie socială.
2  Socrate vorbea oriunde: în palestre, în atelierele meseriaşilor, în pieţe, pe străzi etc.
3  Vorbirea avocaţilor era împestriţată, ca şi astăzi, cu termeni consacraţi şi cu
formule juridice.
10
APĂRAREA LUI SOCRATE
până astăzi ei mă pârăsc mereu cu minciuni, zicând că estejtjioarecare „. Socrate, om înţelept, care cercetează toate cele cereşti şi cele de sub pământ şi schimbă faptele rele, făcându-le prin vorbire mai bune1.
Atenienilor, făcându-mi o astfel de faimă, bâffît6fîT*devin primejdioşi, căci oricine îi ascultă spune că un om care cercetează asemenea lucruri nu poate crede în zei. Pe lângă aceasta, ei sunt mulţi şi mă vorbesc de rău, faţă de voi, de multă vreme, încă de când eraţi copii sau tineri,pe când credeaţi orice cu cea mai mare uşurinţă; şi m-au vorbit fără să mă pot apăra, fără să fiu de faţă. Dar cel mai rău lucru pentru mine este că nu am putinţa să-i ştiu şi să le spun numele, afară de unul singur, cel care este şi autor de comedii2. Toţi ceilalţi care din invidie v-au înduplecat prin clevetire, sau care, convinşi ei înşişi, se silesc să convingă şi pe alţii de vinovăţia mea, toţi sunt la adăpost faţă de mine; căci nu este chip nici să-i chemăm aici, nici să-i dovedim ca atare. Astfel, dar, sunt nevoit să mă apăr şi să argumentez împotriva lor ca şi cum m-aş lupta cu nişte umbre, căci nimeni nu răspunde din tabăra lor. Judecaţi şi voi; eu am, cum vă spuneam, două rânduri de duşmani: unii care m-au pârât acum, alţii de care am pomenit adineauri, cu mult mai vechi. Veţi găsi, desigur, nimerit să mă apăr mai întâi faţă de aceştia, căci şi voi pe dânşii i-aţi auzit mai întâi ponegrindu-mă, şi încă cu mult mai tare decât cei de azi.
Oricum ar fi, bărbaţi atenieni, trebuind în sfârşit să mă apăr, haide să încerc într-un timp aşa de scurt3 a vă scoate din minte o vină ce mi se aduce de atâta vreme. Aş dori, fireşte, să ajung la un sfârşit mai bun şi pentru voi şi pentru mine; să pot zice că prin apărarea mea am făptuit ceva de seamă. Am însă credinţa că acesta e un lucru greu, căci nu sunt cu totul străin de situaţie. întâmplă-se, în sfârşit, cum va vrea Zeul; cât mă priveşte, eu trebuie să mă supun legii şi să mă apăr4.
L
1  Acesta era, în genere, succesul deprinderilor sofiste la procese; orice temă — în special una rea — să o schimbe, prin argumente înşelătoare, in contrariul ei; în tot cazul să o facă „mai bună".
2 Aristofan.
-1 învinuirea lui Socrate ţinea de peste treizeci de ani; apărarea lui nu trebuia să treacă de câteva ore... măsurate cu clepsidra. 4 Pârâtul era ţinut de lege să se apere.
11
19a
PLATON
Vechile învinuiri
Să luăm lucrul dintru început. Care este vina? De unde a izvorât ponegrirea mea, căreia Meletos i-a dat crezare până într-atât, încât mi-a adus pâră şi înaintea acestui scaun? Să vedem ce-au susţinut clevetitorii mei, ca să mă ponegrească? Să vă citesc însuşi actul de învinuire, pe care l-au întărit cu jurământ1:
Socrale săvârşeşte nedreptăţi şi se trudeşte să cerceteze cele de sub j)ăjnânLşijzele_cexeştfi; el schimbă prin vorbire o cauză nedreaptă, făcând-o mai dreaptă; învaţă la fel şi pe alţii.
Cam astfel sună; de altminteri, acestea le-aţi văzut voi înşivă pe scenă, în comedia lui Aristofan3. Aţi văzut acolo un personaj, Socrate, purtat încoace şi încolo, care tot spune că el pluteşte în aer4 şi flecăreşte multe şi de toate asupra unor lucruri de care eu nu am nici o pricepere, nici mare, nici mică. Nu doar că nu preţuiesc de ajuns o asemenea ştiinţă — de frică să nu-mi facă Meletos şi alte procese — dacă aş şti că este cineva care înţelege aceste fenomene; dar... bărbaţi din Atena, eu nu mă amestec defel în acestea. Iau de martori pe cei mai mulţi dintre voi şi vă rog să spuneţi şi să vă lămuriţi unii pe alţii; toţi care m-aţi auzit vreodată discutând — şi sunt mulţi din aceştia printre voi — vorbiţi! Spuneţi unii altora, dacă m-aţi auzit vreodată cercetând şi vorbind despre asemenea lucruri, fie mult, fie puţin. De aici veţi înţelege că tot aşa sunt şi celelalte învinuiri pe care mi le aduce marea mulţime.
 -i adevărat; nici ceea ce desigur aţi auzit,
cum că mă silesc să dau învăţături oamenilor şi astfel fac avere; nu este adevărat nici aceasta, deşi mi-ar părea lucru frumos dacă cineva este în stare să dea învăţătură altor oameni, cum face Gorgias din Leontinoi5,
1 Antomosia era îndoitul jurământ al părţilor; mai era şi actul de învinuire însoţit de jurământul cuvenit.
2 Aristofan, Norii, v. 218 sqq.
3 Norii, de Aristofan, jucată cu douăzeci şi patru de ani înainte (martie, 423).
4 în această piesă, Socrate apare, printr-o tehnică de scenă, în mijlocul norilor şi zice: Străbat, cum vezi, văzduhul, privesc şi eu la soare, v. 225
s Gorgias (în fizică, discipolul lui Empedocle), socotit „părintele" retoricii; se zice că a făcut avere din lecţii.
APĂRAREA LUI SOCRATE
Prodicos din Keos1, Hippias din Elis^.
Fiecare dintre aceştia, judecători, merge din oraş în oraş; atrage pe tinerii care au libertatea de a se întâlni cu oricare dintre concetăţenii lor şi-i înduplecă să lase întâlnirile cu localnicii şi să-i urmeze; în schimb, ei primesc bani şi recunoştinţă. Tot astfel este în Atena un alt bărbat, de fel din Păros3, om înţelept, despre care iată cum am aflat că a venit aici: întâmplător m-am întâlnit cu un prieten care a cheltuit cu sofiştii mai mulţi bani decât toţi ceilalţi la un loc, anume cu Callias al lui Hipponicos4. Pe acesta, care avea doi copii, l-am întrebat: „Callias, dacă cei doi copii ai tăi ar fi mânji sau viţei, nu-i aşa că ar trebui să le iei un supraveghetor, pe care-1 vei plăti? în schimb, el ţi-i va face frumoşi şi destoinici, le va dezvolta cele mai deosebite însuşiri. Desigur, acela va trebui să fie om priceput în ale cailor şi agriculturii. Acum însă, copiii tăi fiind oameni, te gândeşti sau nu să le iei povăţuitor? în acest caz, cine este cel ce se pricepe în pregătirea unui tânăr cu adevărata virtute de om şi cetăţean? Socotesc că, de vreme ce ai copii, te vei fi gândit şi la asta. Aşadar, este cineva sau nu? — Cum de nu, răspunse. — Cine? De unde? Pe ce preţ învaţă? — Evenos din Păros, zise, şi pe preţ de cinci mine5, Socrate".
Şi eu... l-am fericit pe Evenos, dacă în adevăr poate să cunoască acest meşteşug şi să înveţe pe alţii cu un preţ aşa de mic!
Prin urmare, şi eu m-aş mândri şi m-aş înălţa, dacă aş cunoaşte această artă. însă, bărbaţi atenieni, eu nu o cunosc!
în ce constă înţelepciunea lui Socrate?
Poate că unul dintre voi să mă întâmpine: „Bine, Socrate, de ce ţi se întâmplă ţie un astfel de necaz? De unde aceste clevetiri împotriva ta? De n-ai fi făcut nimic mai mult decât cealaltă lume, nu s-ar fi făcut în
1  Prodicos, retor şi fizician, discipolul lui Protogora. Despre Prodicos se spune că pretindea cincizeci de drahme pe o serie de cursuri rezumate (Platan, Cratil, p. 384 b). ■ Protagora cerea o sută de mine pentru cursul întreg (Diogene Laertiu, IX, 52).
2 Hippias din Elis, retor şi filosof.
3 Evenos din Păros, poet elegiac şi sofist.
4 Callias a şi fost de altfel supranumit „cel bogat".
5 Vreo cinci sute de franci.
20a
12
13
21a
PLATON
jurul tău atâta vâlvă, nici atâta vorbă; trebuie să fi făcut ceva deosebit de lumea cealaltă; spune-ne ce, ca să nu te judecăm cu nesocotinţă".
Pe drept mi-ar putea rosti cineva astfel de cuvinte; de aceea voi încerca să vă arăt pentru care pricină mi s-a făcut un nume şi-o ponegrire ca aceasta. Fiţi deci cu luare-aminte, chiar cei care credeţi că vorbesc în glumă; e bine să ştiţi că nu vă voi spune decât adevărul.
Bărbaţi ai Atenei! Numele ce mi-am căpătat, prin nimic altceva nu-1 merit decât printr-un soi de înţelepciune a mea. Vreţi să ştiţi de ce fel este această înţelepciune? Este, desigur, o înţelepciune omenească; şi eu sunt acum primejduit pentru o astfel de înţelepciune, pe când cei de care am vorbit adineauri au pe buze cu uşurinţă o înţelepciune mai presus decât cea omenească; despre aceasta eu nu vă pot spune nimic, căci nu o cunosc; cine zice că o cunosc, minte, şi vorbeşte întru ponegrirea mea.
Nu murmuraţi, bărbaţi atenieni, căci am să vă spun un lucru ce vi se va părea şi mai plin de semeţie; nu-1 voi spune însă de la mine, ci voi lăsa pe cineva mai vrednic de încrederea voastră. Asupra înţelepciunii mele, dacă este, şi de ce fel este anume, vă voi aduce martor pe însuşi zeul din Delfi. Cred că îl cunoaşteţi pe Cherefon1; mi-este prieten încă dinjinereţe, desigur şi celor mai mulţi dintre voi; doar şi el a fost surghiunit2, şi s-a întors o dată cu voi. Ştiţi prin urmare ce fel de om era acest Cherefon; cât de aprig la ce se apuca.-Odată s-a dus la Delfi şi a îndrăznit să întrebe pe oracol — să nu vă supere, judecătorilor, ce-am să vă spun, 1-a întrebat dacă este cineva mai înţelept decât mine. Pythia a răspuns că nimeni nu-i mai înţelept. Chgrefona murit, însă despre acest răspuns vă poate mărturisi fratele lui, care tocmai se află aici.
Aţi înţeles de ce v-am spus aceasta? Vreau să vă arăt de unde s-a iscat ura împotriva mea. Căci eu, dacă am auzit aşa ceva, îmi tot ziceam în minte: ce-o fi vrând Zeul să zică, ce-o fi vrând să înţeleagă prin aceste vorbe? Cât ştiu eu, în mintea mea, nu sunt un înţelept, nici mare nici mic. Ce-o fi vrut deci să zică prin cuvintele că aş fi cel mai înţelept? Să spună neadevărul, nu se poate, căci nu-i legiuit unui zeu.
1  Asupra lui Cherefon se poate citi în Platon, Charmides, 153 b şi în Xenofon, Memorabilia, 11,3.
2 Este vorba de „surghiunul" democraţilor, care în anul 404 au fugit de frica celor „treizeci de tirani".
14
APĂRAREA LUI SOCRATE
Multă vreme am stat aşa, nedumerit; ce-o fi vrut să zică? în sfârşit, m-am întors cu luare-aminte să cercetez lucrul în chipul următor: m-am dus la unul dintre cei ce se cred înţelepţi, ca să dovedesc acolo, de mi-ar fi fost cu putinţă, neadevărul oracolului şi să-i întorc vorba astfel: „Ai spus că sunt cel mai înţelept, şi iată unul care e mai înţelept decât mine". Am cercetat deci pe acest om — nu-i nevoie să-i dau numele în vileag, era un om politic — şi vă voi spune doar ce părere mi-am făcut din cercetarea lui; m-am încredinţat, dintr-o convorbire cu dânsul, că acest bărbat pare multor oameni, dar mai ales sieşi, a fi înţelept, însă de fapt nu este. Am încercat după aceea să-i arăt că el credea numai că este înţelept, însă nu era. Prin aceasta mi-am atras ura lui şi totodată pe a multora dintre cei de faţă.
Plecând de acolo, ziceam în mine însumi că tot eu trebuie să fiu mai înţelept decât acel om, deoarece deşi nici unul nu pare să fi cunoscut frumosul şi binele, totuşi el crede că le-a cunoscut, când de fapt e neştiutor, iar eu nici nu le-am cunoscut, nici nu pretind aşa ceva. Aşadar, cu oricât de puţin, tot eu rămân mai înţelept decât acesta, fiindcă ceea ce nu ştiu nu pretind că ştiu.
De aici m-am dus la altul, tot dintre cei ce se socotesc înţelepţi; dar şi de la acesta am plecat cu aceeaşi încredinţare. Mi l-am făcut şi pe ăsta duşman ca pe atâţia alţii.
Mai pe urmă m-am dus rând pe rând şi pe la alţii, deşi mişcat, mâhnit şi cu teama în suflet că am să mi-i fac vrăjmaşi. Cu toate acestea socoteam că e nevoie să pun cuvântul Zeului mai presus de orice. Găseam nimerit că cineva vrea să afle ce înţelegea oracolul prin aceste cuvinte; ar fi trebuit să se ducă pe la toţi câţi credeau că ştiu ceva.
Mă jur pe câine1, bărbaţi ai Atenei — în faţa voastră trebuie să spun adevărul —, am dobândit următoarea încredinţare: tocmai cei cu renume mai bun mi-au părut aproape cu totul lipsiţi de înţelepciune, când îi cercetam după spusa Zeului; pe când alţii, care se credeau mai nepricepuţi, erau oameni mai deplini şi mai aproape de înţelepciune.
Ar trebui să vă arăt toate rătăcirile mele, întocmai ca ale unui om osândit la vreo caznă, numai şi numai să iasă nebiruit oracolul Zeului.
1 Pe câine, formulă familiară, cu care se jura eroul Radamante, pentru a nu lua în deşert numele zeilor.
22a
15


PLATON
De aceea, după ce am isprăvit cu oamenii politici, m-am dus la poeţi; şi la cei de tragedii, şi la cei de ditirambi1 şi la ceilalţi, pentru ca în sfârşit să mă prind însumi mai puţin ştiutor decât aceia. Luând poemele lor cele mai bine făcute, îi tot întrebam ce înţeles au, pentru ca în acelaşi timp să şi învăţ ceva de la ei. Mi-e şi ruşine, cetăţenilor, să vă spun adevărul; şi totuşi trebuie să vi-1 spun; într-un cuvânt, mai toţi cei de faţă ar fi putut să-mi tălmăcească înţelesul lucrărilor mai bine decât înşişi autorii. Din această scurtă cercetare am cunbscut adevărul şi asupra poeţilor, cum că operele pe care le creează izvorăsc dintr-un dar al naturii, dintr-un entuziasm asemenea prorocilor şi preoţilor-profeţi,.. numai din înţelepciune nu!2 Doar şi aceştia spun multe şi frumoase lucruri, însă nu cunosc cu adevărat cele ce tratează. Aşa mi s-au arătat poeţii... având acelaşi cusur. Cu acest prilej însă am simţit că ei, din pricina poeziei lor, se cred cei mai înţelepţi dintre oameni şi în alte privinţe, ceea ce nu erau.
M-am depărtat deci şi de dânşii, tot pe mine preţuindu-mă mai mult, întocmai ca faţă de oamenii de stat.
în sfârşit, m-am dus şi la meşteşugari. întrucât mă priveşte, ca să spun adevărul, eram sigur că nu mă pricep deloc în meseriile lor; pe de altă parte, ştiam că pe dânşii îi voi afla ştiutori de multe şi frumoase lucruri. Şi nu m-am înşelat în aceasta, căci ei cunoşteau lucruri de care eu nu aveam nici idee, arătându-se în această privinţă mai înţelepţi decât mine. Ei bine, cetăţeni atenieni, şi bunii meseriaşi mi-au părut a cădea în aceeaşi greşeală ca poeţii; fiindcă-şi practică cu artă meşteşugul lor, s-a- crezut fiecare din ei vrednic de cea mai mare înţelepciune şi în alte privinţe. Dar tocmai această nesocotinţă le-a întunecat înţelepciunea proprie.
Astfel, m-am întrebat încă o dată pe mine însumi asupra oracolului, şi mi-am zis: Oare ce-aş putea primi mai bucuros? Să fiu cum sunt, adică nici înţelept ca dânşii, nici neştiutor după neştiinţa lor, sau şi înţelept şi neştiutor, în amândouă ca dânşii? Mi-am răspuns şi mie însumi şi oracolului că mai de folos îmi este să fiu cum sunt. Bărbaţi atenieni! Multe duşmănii mi-am ridicat dintr-o asemenea cercetare, şi
1  Dithyrambos era, propriu vorbind, un cântec în cinstea zeului Bachus, cu pronunţat caracter liric.
2 Vezi asupra acestei teorii dezvoltările din Fedru, 244 a sqq. şi Ion 533 d sqq.
16
APĂRAREA LUI SOCRATE
încă din cele mai rele şi primejdioase; aşa că multe clevetiri au pornit din acestea, de mi-a ieşit şi numele de sofist. Cei ce iau parte la o discuţie cu mine cred că eu sunt înţelept ori de câte ori se întâmplă să fiu mai tare în dovezi decât altul. însă, judecători atenieni, se pare că înţelept cu adevărat este numai Zeul; se pare că asta spune el prin oracol: că înţelepciunea omenească preţuieşte foarte puţin sau chiar nimic. Şi se pare că vorbele oracolului nu privesc cu tot dinadinsul pe Socrate, ci numai s-a folosit de numele meu spre a mă da drept pildă; ca şi cum ar fi vrut să zică omenirii: „Oamenilor! Cel mai înţelept dintre voi este acela care, ca şi Socrate, şi-a dat seama că el nu preţuieşte nimic pentru înţelepciunea ce duce la cunoaşterea adevărului".
Dacă umblu deci acum printre oameni şi-i cercetez, străduinţa mi-este să mă încredinţez de spusa Zeului, ori de câte ori se întâmplă să cred despre cineva, cetăţean sau străin, că este înţelept. îndată ce nu-1 găsesc astfel, îi dovedesc că nu este înţelept, întărind prin asta spusa Zeului. Din cauza acestei străduinţe n-am avut răgaz să fac ceva mai de seamă nici ca cetăţean în stat, nici ca membru al familiei, ci am rămas într-o neîntreruptă sărăcie, slujitor neîntrerupt al Zeului.
Din ce s-au stârnit duşmăniile lui Socrate?
Urmarea acestora a fost că mulţi tineri, îndeosebi cei ce au răgaz, feciorii celor mai bogaţi, mă însoţesc de bunăvoie şi sunt bucuroşi să mă asculte cum cercetez oamenii; ba, adeseori imitându-mă, s-apucă şi ei să cerceteze pe alţii. Prin astfel de îndeletniciri, ei găsesc, se vede, mare belşug de oameni care cred a şti ceva când de fapt nu ştiu nimic sau prea puţin. Din această pricină, cei cercetaţi de dânşii se supără, dar nu pe ei, ci iarăşi pe mine, şi spun că este un oarecare Socrate, foarte nelegiuit, care strică pe tineri. Dacă-i întreabă cineva ce făptuieşte sau ce învaţă pe tineri acest Socrate, ei nu pot răspunde nimic, fiindcă nu ştiu.
Pe de altă parte însă, pentru a nu părea că pregetă, răspund cu cele ce se spun de obicei împotriva tuturor cugetătorilor: că cercetez cele cereşti şi cele subpământene, că nu cred în zei şi că faptele rele eu le înfăţişez mai bune prin vorbire. Cred şi eu; că doar n-o să spună adevărul cum sunt daţi în vileag atunci când se fac a şti ceva şi nu ştiu nimic.
23a
17
PLATON
e               Aşadar, aceştia fiind ambiţioşi, pătimaşi şi mulţi la număr şi
vorbind mereu împotriva mea în chip convingător, au izbutit vreme îndelungată să vă umple urechile cu intrigi pătimaşe. Dintr-aceştia s-au ales împotriva mea cu tot dinadinsul Meletos, Anytos şi Lycon. Meletos mă urmăreşte ca din partea poeţilor, Anytos din partea meseriaşilor şi a
24a oamenilor politici, Lycon din partea oratorilor. De aceea am spus încă de la început că m-aş minuna singur, dacă aş fi în stare într-un timp aşa de scurt să dărâm o defăimare ce durează de atâta vreme.
Acesta este, bărbaţi ai Atenei, adevărul pe care eu vi-1 spun în faţă, fără înconjur şi fără să scad din el vreo parte, nici însemnată, nici neînsemnată; şi totuşi ştiu că tocmai asta îmi atrage ură: încă o dovadă că spun adevărul, că sunt ponegriri împotriva mea şi că în ele, nu în
b mine, stă vinovăţia. Acum ori mai târziu, când veţi cerceta, vă veţi încredinţa că este aşa.
învinuirea lui Meletos
Asupra faptelor de care m-au învinovăţit cei dintâi vrăjmaşi, cred că este de ajuns această apărare în faţa voastră.
Acum voi încerca să mă apăr faţă de „cinstitul", cum îşi zice, şi „patriotul" Meletos, precum şi faţă de cei din urmă pârâtori.
Să mai luăm o dată actul de învinuire, cel întărit cu jurământ; să-1 citim iarăşi, ca şi cum alţii ar fi acum pârâtorii. Iată ce cuprinde: Socrate săvârşeşte nedreptăţi; el strică pe tineri, nesocoteşte pe zeii în care crede statul şi se închină la alte zeităţi, noi. Aşa glăsuieşte actul de învinuire; să cercetăm în parte fiecare vină din acest act.
Spune că săvârşesc nedreptăţi, stricând pe tineri.
Mă întorc şi întâmpin: Meletos, bărbaţi atenieni, săvârşeşte nedreptăţi; el îşi bate joc de lucruri serioase, chemând în judecată cu nesocotinţă pe oameni, ocupându-se de lucruri în care se face a se pricepe, dar cu care de fapt nu s-a ocupat niciodată. Că este adevărat, voi încerca îndată să dovedesc.
—  Vino, Meletos, mai aproape! Vino şi spune-mi, găseşti cu cale sau nu ca tinerii să devină cât mai virtuoşi?
—  Găsesc, îi răspunse.
—  Ia spune acum acestei lumi, zise Socrate, cine-i face oameni de treabă? Fără îndoială, ştii cine, de vreme ce te ocupi de acestea. Căci
18

APĂRAREA LUI SOCRATE
iată, pe mine care îi stric, cum zici tu, m-ai găsit; m-ai chemat în judecată în faţa acestora şi mi-aduci învinuiri. Ia arată-mi acum pe unul care îi face oameni de treabă; spune-i numele ca să-1 audă şi aceştia. Cine este?
MELETOS...?
SOCRATE: Vezi, Meletos, că taci şi nu eşti în stare să-mi răspunzi? Şi cu toate astea, nu-ţi pare ruşinos şi nu-ţi pare o dovadă îndestulătoare ce spun, că nu te ocupi de acestea de fel? Spune-mi dar tu, virtuosule, cine-i face pe tinerii noştri virtuoşi?
MELETOS: Legile.
SOCRATE: Dar nu te întreb asta, preavirtuosule! Cine anume este omul care din capul locului le cunoaşte şi pe acestea?
MELETOS: Judecătorii de aici, Socrate.
SOCRATE: Cum, Meletos, sunt aceştia în stare să dea creştere tinerilor, să-i facă mai virtuoşi?
MELETOS: Fără îndoială.
SOCRATE: Toţi sunt în stare sau numai unii?
MELETOS: Toţi.
SOCRATE: Pe Hera, minunat vorbeşti; o adevărată comoară de oameni folositori ne-ai descoperit. Dar ce zici despre aceşti auditori? Pot şi ei să facă din tineri oameni de treabă sau nu?
MELETOS: Şi ei.
SOCRATE: Dar senatorii?
MELETOS: Şi senatorii.
SOCRATE: Bine, Meletos, nici marea mulţime care vine în adunări, nici aceştia nu strică pe tineri, sau şi aceştia îi fac mai virtuoşi?
MELETOS: Şi aceştia.
SOCRATE: Pe cât se pare, aşadar, toţi atenienii fac din tineri cunoscători ai frumosului şi slujitori ai binelui, numai eu îi stric. Aşa zici?
MELETOS: Tocmai aşa.
SOCRATE: Mare nenorocire arunci pe capul meu! Dar răspunde-mi mai departe. Oare despre creşterea cailor tot aşa crezi că stau lucrurile? Adică toţi oamenii sunt în stare să-i crească, desăvârşindu-i, şi numai unul îi strică? Sau tocmai pe dos: unul singur este în stare să-i desăvârşească prin îngrijire, sau în tot cazul foarte puţini, pe când marea mulţime, dimpotrivă, când umblă cu caii şi-i foloseşte, îi strică?
19
25a

*
PLATON
26a
Nu se întâmplă, Meletos, cu caii ca şi cu toate celelalte vieţuitoare? La fel se întâmplă, orice vei spune tu şi Anytos. într-adevăr, ce mare fericire ar fi pentru tineret, dacă în lumea asta numai unul ar căuta să-i strice, pe când toţi ceilalţi semeni s-ar strădui să-i desăvârşească!
Dar tu ne-ai dovedit cu prisosinţă, Meletos, că niciodată nu te-ai ocupat de creşterea tinerilor; ne-ai dat pe faţă nepăsarea ta desăvârşită faţă de asemenea lucruri, prin urmare ne-ai adus la judecată pentru chestiuni pe care nu le pricepi defel.
Pe Zeus, mai spune-mi ceva, Meletos. Oare este mai bine să trăim cu cetăţenii de treabă sau cu cei răi? Răspunde-mi, prietene, doar nu te întreb ceva greu! Oare cei răi nu influenţează în rău pe cei din preajma lor? Cei virtuoşi, în bine?
MELETOS: Desigur.
SOCRATE: Este cineva care vrea să fie mai degrabă păgubit de către cei din jurul său, decât în câştig?
MELETOS: ...?
SOCRATE: Răspunde-mi, cinstitule, căci şi legea îţi porunceşte să răspunzi. Este cineva care vrea să i se facă rău?
MELETOS: Fără îndoială că nu.
SOCRATE: Foarte bine; dar pentru care din două mă tragi în judecată, fiindcă stric tineretul şi-1 fac mai rău cu tot dinadinsul sau fiindcă o fac fără de voie?
MELETOS: Cu tot dinadinsul.
SOCRATE: Cum asta, Meletos? La vârsta ta eşti cu atât de mult mai înţelept ca mine, la această vârstă, încât să ştii că răii fac numai rău în preajma lor, cei buni numai bine, pe când eu am rămas în acest hal de neştiinţă încât nu-mi dau seama nici măcar de atât, că dacă voi face pe convieţuitorii mei păcătoşi voi fi însumi în primejdie de a primi răul de la dânşii? Ba încă să fac răul cu o înverşunare şi... cum zic cu tot dinadinsul? Nu mă poţi convinge de aceasta, Meletos, nici pe mine şi, socotesc, pe nici un alt om.
Din două una: ori nu-i stric, ori, dacă îi stric, o fac fără de voie; deci tu şi într-un caz şi în altul minţi. Dacă, pe de altă parte, eu stric tineretul fără de voie, atunci nu este lege după care să fiu judecat pentru asemenea greşeli făcute fără voie, însă pe cale particulară — trebuia să mă fi luat şi să mă fi învăţat, şi să-mi fi luminat mintea. Este învederat că, dacă mi se arată greşeala, voi înceta de a mai face ceea ce făceam
APĂRAREA LUI SOCRATE
fără de voie. Tu însă ai fugit de întâlnirile cu mine, n-ai voit să mă luminezi cu învăţăturile tale; în schimb mă duci la judecată, unde legea porunceşte să fie târâţi cei ce au nevoie de pedeapsă, nu de învăţătură.
Bărbaţi atenieni! Cu toate că acum socotesc învederat ce-am spus şi adineauri, că Meletos niciodată n-a avut habar de lucrurile acestea, însemnate sau mărunte, totuşi, Meletos, eu ţie mă adresez iarăşi. Cum zici că stric pe tineri? Este oare limpede şi lămurit că prin actul de învinuire, pe care însuţi l-ai scris, spui că eu răspândesc învăţătura de a nu se crede în zeii în care crede statul, ci în alte divinităţi, noi? Nu zici că prin astfel de învăţături stric pe tineri?
MELETOS: Da, asta o susţin cu tărie.
SOCRATE: Ei bine, Meletos, tocmai în numele zeilor de care e vorba, spune-mi ceva mai lămurit şi mie şi acestor judecători. Eu unul nu pot pricepe pe care din două susţii: că învăţ pe tineri să creadă în oarecare zei? Că, prin urmare, şi eu socot că există anumiţi zei şi nu sunt cu desăvârşire ateu? Că deci prin aceasta nu săvârşesc o călcare de lege, însă mă învinuieşti că nu cred în aceiaşi zei în care crede statul, ci în alţii? Ori susţii că nu cred deloc în zei şi că învăţ şi pe alţii o astfel de necredinţă?
MELETOS: Aceasta din urmă susţin: că nu crezi deloc în zei.
SOCRATE: O, minunate Meletos, de ce susţii aşa ceva? Cum, nici despre soare şi lună eu nu cred, ca toată lumea, că sunt zeităţi?
MELETOS: Pe Zeus, judecătorilor, el zice că soarele este o piatră, luna un pământ.
SOCRATE: Poate crezi, prietene Meletos, că învinuieşti pe Anaxagora1. Oare până într-atât dispreţuieşti pe aceşti judecători? Până într-atât de necitiţi îi crezi, încât nu ştiu că operele lui Anaxagora din Clazomene sunt pline de aceste învăţături?
Dar... după Meletos, tinerii învaţă de la mine cele ce ei le aud atât de des pentru cel mult o drahmă la orhestră2; acolo unde se batjocoreşte
1  Anaxagora s-a născut pe la 500, în Clazomene; pe la 475 acest genial filosof profesa în Atena sistemul său cosmogonic. Osândit la moarte, el izbuteşte să-şi preschimbe pedeapsa în surghiun. Moare în 428. Este cel dintâi care concepe creatorul ca pe un Dumnezeu extramundan.
2 Preţul unui loc în teatru era o drahmă (aproape un franc). în orhestră cânta corul; se ştie că tragediile lui Euripide, mai ales părţile corului, erau cam încărcate de sentinţe şi idei filosofice.
20
21
PLATON
e        Socrate, dacă bineînţeles el şi-ar însuşi acele teorii, e drept, întrucâtva ciudate!
în numele lui Zeus! Astfel îţi par eu cu tot dinadinsul: că nu cred în existenţa nici unui zeu?
MELETOS: Jur pe Zeus că nu recunoşti pe nici unul.
SOCRATE: Eşti de rea-credinţă, Meletos! Cât se pare, vorbeşti ceea ce tu însuţi nu crezi.
Judecători atenieni, acest om îmi pare un îndrăzneţ şi neînfrânat. El m-a chemat în judecată fără nici un rost, târât doar de cutezanţa, de neînfrânarea şi tinereţea lui. Seamănă cu unul care aruncă o ghicitoare 27a de ispitire; îşi zice: „Oare înţeleptul acesta numit Socrate va ghici că glumesc şi că spun lucruri pe care nu le cred nici eu? Izbuti-voi oare să-1 înşel pe el şi pe ceilalţi ascultători?" Acestea îmi pare că spune în actul său de învinuire — lucruri ce se bat cap în cap; ca şi cum ar zice: „Socrate calcă legea necrezând în zei, dai' crezând în ei". Nu! Nu este serios!
Dar, bărbaţi atenieni, să cercetăm împreună, cum ni se înfăţişează o astfel de contrazicere? Răspunde-mi, Meletos, la întrebări; iar voi b        aduceţi-vă aminte de ceea ce v-am rugat la început şi nu vă supăraţi dacă voi vorbi în chipul meu obişnuit.
Este vreun om, Meletos, care să creadă că se săvârşesc fapte omeneşti, însă nu există oameni?
MELETOS: ...
SOCRATE: Să-mi răspundă, judecători, şi să nu tot facă zgomot într-un fel sau altul.
Este cineva care crede că nu există cai, însă există lucruri privitoare la cai? Că nu există flaut, însă există o artă a flautului? Nu se poate, o, tu, cel mai bun dintre oameni; îţi răspund eu şi ţie şi acestor judecători, dacă tu nu vrei să răspunzi. Spune-mi măcar atât: este cineva care crede în cele divine, însă nu crede în daimoni?1 c               MELETOS: Nu este.
SOCRATE: Cât de mult mă ajuţi, că te-ai hotărât în sfârşit să-mi răspunzi... silit de aceştia! Au nu susţii că eu cred şi învăţ tineretul

1 Vezi, asupra înţelesului cuvântului daimon, voi. II din Banchetul, 200 e.
22
APĂRAREA LUI SOCRATE
să creadă în anumite divinităţi fie noi, fie cele de până acum? '     d Recunoşti asta sau nu?
MELETOS: Recunosc.
SOCRATE: Dacă eu cred în divinităţi precum recunoşti, dacă aceste divinităţi sunt chiar zei, atunci e tocmai ce-am mai spus: tu vii cu ghicitori şi glume, susţinând pe de o parte că nu cred în zei, pe de altă parte că aş crede, de vreme ce cred în divinităţi. Căci dacă divinităţile sunt copii naturali ai zeilor, fireşte, născuţi fie din nimfe fie din alte mame, aşa cum se spune, care om poate crede că există copii ai zeilor, însă nu există zei? Tot aşa de necugetat ar fi cineva dacă ar e susţine că există catâri coborâtori din cai şi măgari, însă nu există nici cai, nici măgari. Vezi dar, Meletos, că nu e cu putinţă să fi făcut această pâră cu alt gând decât ca să ne ispiteşti, în tot cazul fără să ai un temei de învinuire pentru vreo dreaptă călcare de lege. Altfel cum îţi închipui că ai putea convinge pe cineva cu oricât de slabă cugetare că acelaşi om 28a crede în cele spirituale şi divine, dar nu crede că există spirite şi zei?
Chemarea lui Socrate
Dar, atenienilor, mi se pare că nu am nevoie de o lungă apărare ca să vă dovedesc că nu calc legile, cum scrie actul de învinuire al lui Meletos; poate că sunt de ajuns acestea.
Vă voi aminti ce v-am mai spus, şi să ştiţi bine că este un adevăr faptul că mi-am stârnit multă ură şi mi-am făcut mulţi duşmani. Tocmai aceasta — ponegrirea şi pizma celor mulţi — este singurul lucru ce mă va înfrânge, de va fi să cad; nu Meletos şi Anytos! Astfel s-au prăbuşit mulţi bărbaţi destoinici, şi cred că vor mai cădea; nu vă fie teamă, această nenorocire nu se va opri la mine.                                                  b
Poate că s-ar găsi cineva să mă întrebe: „Nu-ţi este ruşine, Socrate, că ţi-ai ales o îndeletnicire din care acum îţi vine primejdia morţii?" Iată ce i-aş răspunde pe drept cuvânt: „Omule, nu judeci drept dacă găseşti cu cale că un om, cât de neînsemnat, când s-apucă de ceva trebuie să-şi cântărească sorţii vieţii şi ai morţii, în loc să aibă în vedere numai ceea ce va face, adică, dacă sunt sau nu drepte, dacă sunt sau nu vrednice de un om cinstit sau de un om păcătos. Mişei ar fi, după socotinţa ta, eroii care şi-au risipit viaţa pe câmpiile Troiei; de nimic ar fi atâţia şi c mai ales acel fiu al zeiţei Thetis care, faţă de o viaţă ruşinoasă,

PLATON
APĂRAREA LUI SOCRATE

29a
a dispreţuit moartea atât de mult, încât, când mamâ-sa, văzându-1 dornic să-1 omoare pe Hector, îi zise, pe cât mi-aduc aminte: „Copilul meu, dacă vei răzbuna moartea prietenului tău Patroclu şi vei ucide pe Hector, vei pieri şi tu. Doară şi tu te vei duce curând după moartea lui Hector."^
El, auzind acestea, dispreţui orice primejdie şi mai ales moartea; dar se temea foarte mult de a trăi cu necinste fără să-şi răzbune prietenul.
„Ah, zise atunci, de-aş muri chiar acum... numai să pedepsesc pe nelegiuitul şi să nu rămân o batjocură pe lângă corăbii, o povară a pământului".
Crezi că s-a gândit câtuşi de puţin la moarte şi primejdie? Iată un adevăr statornic, cetăţeni atenieni: de orice lucru s-ar apuca cineva — fie din propriul imbold, fiindcă 1-a socotit bun, fie din porunca stăpânului său — el trebuie, după părerea mea, să rămână acolo, să înfrunte orice primejdie, să nu pregete faţă de nimic, nici chiar faţă de moarte, afară numai de necinste.
Ar trebui, bărbaţi ai Atenei, să am o purtare urâtă dacă m-aş teme de moarte sau de alte primejdii într-atât, încât să părăsesc rândurile, eu care am stat la datorie în Potideia2, în Amphipolis3 şi în Delion4, unde chiar generalii pe care voi i-aţi ales mi-au poruncit să stau în linia de bătaie şi să înfrunt primejdiile morţii; să mă tem de moarte tocmai acum când, după credinţa şi tălmăcirea mea, Zeul însuşi mi-a poruncit să nu trăiesc altfel decât ca iubitor al înţelepciunii, ca necurmat cercetător al sufletului meu şi al celorlalţi.
Ar fi din parte-mi ceva în adevăr grozav... şi atunci pe drept m-ar putea chema cineva în judecată, fiindcă nu cred în zei, nu mă supun poruncilor divine, fiindcă m-am temut de moarte şi am crezut că sunt înţelept fără să fiu. Căci, judecătorilor, a se teme de moarte nu este alta decât a te crede înţelept; este a zice că ştii ceea ce în fapt nu poţi şti. Nimeni nu-şi poate da seama ce este moartea, chiar dacă s-ar întâmpla
1  Homer, Iliada, XVIII, 96,98, 104.
2 Potideia, cetate în Tracia; deşi aliata Atenei, s-a revoltat împotriva ei. După un lung asediu (423—429) a fost însă cucerită.
3 Amphipolis, cucerită la 422 de Brasidas, generalul lacedemonilor.
4 Delion, recucerit de beoţieni în 424. Aici Socrate a salvat viaţa lui Alcibiade şi Xenofon.
24
să fie pentru om cea mai mare fericire; cei ce se tem de ea sunt deci ca şi cum ar şti cu siguranţă că moartea este cea mai mare dintre nenorociri. Şi ce alta decât o ruşinoasă neştiinţă ar putea fi credinţa că ştii ce nu se poate şti?1
Eu, atenienilor, tocmai prin aceasta mă deosebesc de marea mulţime a oamenilor; şi, dacă mi-aş îngădui să cred că sunt întrucâtva mai înţelept decât alţii, pentru atâta numai sunt mai înţelept că, nefiind în stare să cunosc îndeajuns cele de dincolo, cele din lumea lui Hades, nici nu susţin că ştiu. Ce ştiu cu siguranţă este că a săvârşi nedreptăţi, a nu asculta de cel mai cuminte ca tine, om sau zeu, sunt lucruri rele şi ruşinoase. De aceea, niciodată nu mă voi teme, nici voi fugi de un lucru, fără a şti cu siguranţă că poate avea şi sorţi de bine; însă mă voi feri de ceea ce ştiu cu siguranţă că este rău.
Dacă acum mi-aţi da drumul şi n-aţi asculta cererea lui Anytos, care a spus că sau nu trebuia din capul locului să fiu adus aici, sau, o dată adus, n-am altă soartă decât moartea, deoarece, scăpând, copiii voştri, care au urmat învăţăturile lui Socrate, se vor strica de tot; dacă deci mi-aţi spune aceasta: „Socrate, nu ascultăm pe Anytos, îţi dăm drumul, dar să nu mai umbli de azi înainte cu cercetările tale; să nu mai filosofezi; iar dacă te apuci iar de acestea, te vom osândi la moarte", dacă, precum spuneam, m-aţi elibera cu această condiţie, eu v-aş răspunde: „Cetăţeni ai Atenei, îmi sunteţi dragi şi vă iubesc, însă mă voi supune Zeului mai degrabă decât vouă. Câtă vreme mai suflu şi sunt în putere, nu voi înceta să filosofez, să sfătuiesc, să călăuzesc, pe oricine mi-ar ieşi în cale; şi, întâlnindu-1, l-aş întâmpina ca de obicei cu aceste cuvinte: O, cel mai bun dintre oameni, tu eşti atenian; eşti cetăţeanul celui mai mare stat, al celui mai renumit în înţelepciune şi putere. Nu-ţi este ruşine să te ocupi aşa mult de averi, căutând să le tot sporeşti, iar pe de altă parte să nu te ocupi, nici să te îngrijeşti câtuşi de puţin de numele, de cinstea şi de cugetul tău, de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârşite?"2
Şi dacă unul dintre voi ar răspunde şovăitor că şi de acestea se îngrijeşte, nu-mi va scăpa din mâini uşor, nu mă voi depărta, ci-1 voi întreba, îl voi cerceta, şi-1 voi dovedi cum este; dacă voi găsi că nu a
1 Cf. asupra acestei idei şi Alcibiade, 118 a.
2 Cf. asupra ideii că sufletul omului este partea cea mai însemnată din fiinţa lui, Alcibiade, 129 b sq.
25
PLATON
dobândit virtutea, ci numai spune că e virtuos, îl voi mustra, căci 30a    socoate de cel mai mic preţ lucrurile vrednice de cea mai mare luare-aminte, pe când cele de nimic le pune mai presus de orice.
Această mustrare o voi face oricui îmi va ieşi în cale: tânăr, bătrân, străin, cetăţean, dar mai ales compatrioţilor mei, cu atât mai mult cu cât îmi sunt mai apropiaţi prin neam. Zeul, să ştiţi bine — el îmi porunceşte acestea. Eu sunt, de altfel, încredinţat că în statul nostru nu s-a săvârşit pentru voi un fapt mai deosebit decât supunerea mea faţă de zeul din Delfi.
Dacă umblu printre voi, nu fac nimic altceva decât încerc să vă conving pe toţi, tineri şi bătrâni, să nu vă îngrijiţi mai mult ca orice de b trupuri, nici să vânaţi averi cu atâta .înverşunare, ci să vă daţi osteneala şi pentru suflet: cum adică s-ar putea desăvârşi; căci nu din averi izvorăşte virtutea, ci din virtute izvorăsc şi averi şi toate celelalte bunuri omeneşti; pentru unul singur sau pentru o societate întreagă.
Dacă învăţând acestea pe tineri eu îi stric, sunt vătămător; şi tot astfel, dacă cineva susţine că altele şi nu acestea sunt învăţăturile mele, minte.
La cele spuse, bărbaţi atenieni, mai adaug atât: mă veţi elibera c        sau osândi, eu nu-mi schimb felul de viaţă, de-ar fi să mor şi de mai multe ori.
Cine pierde prin moartea lui Socrate?
Nu faceţi zgomot, cetăţeni atenieni! împliniţi-mi rugămintea ce v-am făcut, de a nu murmura şi a-mi da ascultare cât voi vorbi. Socotesc, de altfel, că dacă m-aţi asculta aţi trage şi folos. Am de gând să vă spun şi altele, care vor stârni poate şi strigăte; eu vă rog să nu faceţi asta.
Aşadar, să ştiţi bine că, dacă mă veţi osândi la moarte fiindcă sunt astfel precum v-am spus, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă înşivă. Mie nici Meletos nici Anytos nu-mi pot aduce vreo pagubă, căci d n-ar putea. Nu cred că dreptatea divină a orânduit astfel, încât un bărbat mai bun să fie păgubit de altul mai rău. M-ar putea osândi la moarte, m-ar putea surghiuni, mi-ar putea răpi cinstea cetăţeniei, lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că mult mai mare nenorocire e să faci decât să
26
APĂRAREA LUI SOCRATE
înduri o nedreptate, cum este aceea ce se încearcă acum să se facă, adică să se omoare pe nedrept un om.
Acum, bărbaţi ai Atenei, sunt departe de a face o apărare pentru mine însumi, cum ar crede cineva. Nu; eu vorbesc pentru voi, ca nu cumva să cădeţi în greşeală şi să vă arătaţi, printr-un vot împotriva mea, nerecunoscători faţă de darul Zeului. De mă veţi osândi la moarte, nu veţi mai găsi uşor pe altul cum am fost trimis eu de Zeu pentru acest oraş. Ca să fac o comparaţie mai veselă, eu am fost pentru voi cum e musca1 pentru un cal mândru şi de rasă, care din cauza frumuseţii sale este cam leneş şi simte nevoia de îmboldire. Se pare că Zeul de aceea m-a hărăzit oraşului: să vă trezesc, să vă învăţ, să vă dojenesc pe fiecare în parte, fără încetare, ziua întreagă, mergând prin tot locul. Nu veţi găsi uşor, atenieni, un astfel de om; ascultaţi-mă şi mă cruţaţi!
Se poate să fiţi supăraţi pe mine; aşa se supără cei ce dorm când sunt treziţi de cineva. Se poate să mă şi bateţi, dacă ascultaţi de Anytos; în sfârşit, se poate să mă şi omorâţi cu uşurinţă. Dar atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind, afară numai dacă Zeul, îngrijindu-se de voi, nu v-ar trimite pe altcineva, la fel.
Că sunt un om trimis oraşului de către Zeu, aţi putea-o înţelege şi din aceasta: nu seamănă unui fapt omenesc nepăsarea mea faţă de toate lucrurile ce mă privesc personal şi faptul că de atâţia ani îngădui să-mi fie lăsată în părăsire gospodăria, pentru a mă îngriji numai de ale voastre, pentru a mă apropia de fiecare în parte ca un tată sau frate mai mare, cercetând mereu să vă conving că trebuie să vă îngrijiţi de virtute. Dacă aş fi avut vreun folos din acestea, dacă le-aş fi făcut pentru bani, aş fi avut de spus vreun cuvânt; vedeţi însă că şi pârâtorii mei, cu toate că m-au învinuit fără ruşine pentru multe şi de toate, n-au cutezat totuşi să mă vorbească în această privinţă; n-au putut să aducă un martor că am primit sau am cerut vreodată plată.
Cât despre mine, aduc un martor puternic că şi aici spun adevărul; este sărăcia mea.
1 Cuvântul înseamnă şi ţânţar şi pinten. Există însă o „muscă de cal" specială, deosebită de musca obişnuită; credem că de aceasta-i vorba aici.
27

31a
i
32a
PLATON
De ce Socrate n-a făcut politică?
Poate vi se pare ciudat că eu numai în chip particular umblu pe la unul şi altul, şi-mi fac de lucru şi vă sfătuiesc, iar în chip public nu îndrăznesc să mă înfăţişez în faţa mulţimii, ca să dau sfaturi statului; pricina este tot ceea ce m-aţi auzit adeseori spunând, că am în mine ceva divin, un spirit1, despre care Meletos a scris şi în actul de învinuire, pentru a mă batjocori.
Duhul acesta este sădit în mine încă de copil, şi-mi apare ca un glas. îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gând să fac, însă nu mă împinge niciodată la ceva. El m-a oprit de a face politică; şi mi se pare că-i foarte bine venită această împotrivire. în adevăr, bărbaţi ai Atenei, vă spun cu siguranţă: dacă m-aş fi apucat să fac politică, de mult aş fi fost pierdut şi nu v-aş mai fi fost de folos nici vouă întru nimic, nici mie însumi.
Nu vă supăraţi că vă spun acest adevăr. Nu este om care s-a împotrivit cu hotărâre marii mulţimi — aceasta sau alta — care să fi înlăturat mai multe nedreptăţi şi călcări de lege în statul său şi care să fi scăpat cu viaţă. Este, prin urmare, o necesitate ca, dacă cineva într-adevăr se luptă pentru dreptate şi vrea să fie teafăr oricât de puţină vreme, să lucreze ca simplu particular, nu ca om politic.
Puternice dovezi vă voi aduce în sprijin; şi nu vorbe, ci tocmai ce preţuiţi mai mult, fapte. Ascultaţi ce mi s-a întâmplat, ca să vedeţi că pentru nimic în lume eu nu ies din calea dreptăţii; că pentru ea nu mă tem nici de moarte — căci era gata să pier, fiindcă nu m-am supus unei nedreptăţi. Sunt lucruri supărătoare, privitoare la judecăţi, însă lucruri adevărate.
Eu, cetăţeni atenieni, n-am cârmuit niciodată; n-am avut nici o slujbă de stat; am fost însă o dată senator. S-a întâmplat că tribul Antiohis2, din care fac parte, era de rând în pritaneu; tocmai atunci aţi hotărât să judecaţi deodată pe cei zece căpitani de oştire — ceea ce era
1  Daimonion; acest „înger păzitor", după expresia unora, nu poate fi altceva decât personificarea propriei sale conştiinţe.
2 Phyle Antiohis; fiecare din cele zece triburi trimiteau câte cincizeci de senatori în bouleuterion; o secţie din acestea era în slujbă treizeci şi cinci de zile pe an, în care timp se numea prytaneia; clădirea unde se întruneau pritanii era numită prytaneion sau tholos; cei cincizeci de pritani luau masa în tholos.
APĂRAREA LUI SOCRATE
o călcare de lege1 —, fiindcă n-au înmormântat soldaţii căzuţi în lupta pe mare2; voi înşivă aţi recunoscut călcarea de lege, ceva mai târziu. Eu singur dintre pritani m-am împotrivit vouă, ca să nu se calce legea; avocaţii voştri se pregăteau să mă tragă în judecată, să mă urmărească; voi eraţi aţâţaţi şi ţipaţi împotriva mea; eu am rămas însă nestrămutat în părerea că mai degrabă trebuie să înfrunt orice primejdie împreună cu legea şi dreptatea, decât să merg cu nedreptele voastre hotărâri de teama lanţurilor sau morţii.
Acestea s-au întâmplat pe vremea stăpânirii populare3; când a venit însă la cârmă stăpânirea celor puţini, „cei treizeci" ne-au trims poruncă mie şi la alţi patru, în sala pritanilor, să aducem din Salamina pe Leon Salamineanul4, spre a fi omorât; au dat şi alte porunci la fel multor cetăţeni, voind să acopere de păcate pe cât mai mulţi. Eu şi atunci le-am arătat, nu cu vorba, ci cu fapta, că nu-mi pasă de moarte — nu ştiu dacă nu vorbesc cam aspru —, dar că grija mea de căpetenie era numai să nu săvârşesc ceva nedrept sau nelegiuit. Nu m-a înspăimântat acea cârmuire, deşi foarte puternică; n-am săvârşit de frică o nedreptate; căci îndată ce am ieşit din pritaneu cei patru au apucat spre Salamina să-1 aducă pe Leon, iar eu m-am dus drept acasă. Din această pricină aş fi fost desigur osândit la moarte, dacă nu se întâmpla să cadă în scurtă vreme stăpânirea aceea5.
Multe dovezi îmi stau la îndemână să vă conving de aceasta. Credeţi oare că aş fi dus-o până la vârsta asta, dacă aş fi făcut politică, dacă aş fi cârmuit statul cu vrednicie, ca un om cinstit, dacă m-aş fi pus de-a curmezişul, pentru ocrotirea tuturor afacerilor drepte, şi mi-aş fi îndreptat întreaga luare-aminte, precum se cuvine, numai pentru astfel de pricini? Departe de mine, bărbaţi ai Atenei, să cred aşa ceva.
1  După lege, ei trebuiau judecaţi individual, nu colectiv. Cf. Xenofon, Hell., I, 7; Apomn.,\, 1,38.
2 După lupta navală din insulele Arginoussai (46(1), în care atenienii au biruit pe spartani, cei zece generali atenieni au fost învinuiţi că n-au îngropat trupurile celor căzuţi în luptă.
3  Aşadar, înainte de lupta din Aigos Potamos, când Lisandru a cucerit Atena şi a dat-o pe mâna celor treizeci de tirani (în 404).
4 Leon Salaminios, făcând mare avere, a fugit în Salamina de frica celor treizeci; el era cetăţean atenian.
5La400î.d.H.

28
29

PLATON
APĂRAREA LUI SOCRATE
Dar eu în cursul întregii vieţi m-am arătat întotdeauna la fel, 33a    acelaşi om în treburile publice, mult-puţin cât am lucrat, ca şi în viaţa particulară. N-am îngăduit nimic nimănui împotriva dreptăţii, nici ăstora despre care ponegri toni mei spun că-mi sunt şcolari1.
„Şcolarii" lui Socrate
învăţător n-am fost nimănui până astăzi; dar dacă cineva, tânăr sau bătrân, a dorit să mă audă cum vorbesc, ori să afle cum îmi fac datoria, eu nu l-am ţinut de rău şi nu l-am oprit; n-am luat bani de la nimeni să
b stau de vorbă cu el şi n-am respins pe nimeni de a discuta cu mine, fiindcă nu mi-ar fi dat bani. Dimpotrivă, am îngăduit de-a valma, şi celui bogat şi celui sărac, să mă întrebe; şi, dacă a voit să mă asculte ce vorbesc, i-am îngăduit să-mi şi răspundă. Acum, de s-a făcut vreunul dintre aceştia om de treabă ori de nu, eu nu mi-aş putea însuşi pe drept răspunderea, deoarece nici n-am făgăduit până azi cuiva vreo învăţătură, nici n-am dat lecţii nimănui. Cine susţine că a primit lecţii de la mine ori m-a ascultat vorbind ca particular altceva decât m-au auzit cu toţi ceilalţi, să ştiţi că acela nu spune adevărul.
Dar să vedem de ce unii simt plăcere să-şi petreacă mai toată
c vremea cu mine? De altfel, atenieni, aţi auzit şi până acum de ce v-am spus adevărul întreg: fiindcă le place să mă asculte cum cercetez pe cei ce se cred înţelepţi fără a fi. Pasămite, nu este lipsită de farmec o astfel de cercetare. Mie, cum v-am spus, această sarcină mi-a fost hărăzită de Zeu, prin oracole, prin vise, prin tot chipul cum i se destăinuieşte vreodată omului ursita şi porunca zeiască.
Şi lucrurile, cetăţeni atenieni, sunt nu numai adevărate, dar uşor de dovedit; căci dacă eu stric pe unii tineri, iar pe alţii i-am şi stricat, ar fi
d trebuit ca unii dintr-înşii, când au ajuns în puterea vârstei, să-şi fi dat seama că eu i-am stricat odinioară, pe când erau copii, prin relele mele poveţe, şi ar fi trebuit să se ridice acum împotriva mea, să mă învinuiască şi să se răzbune. Dacă ei înşişi n-ar fi voit să facă aceasta, s-ar fi găsit măcar cineva dintre rudele lor care să-şi aducă aminte de ei şi să-i răzbune: părinţi, ori fraţi, ori alte neamuri, care au avut — dacă au avut — de îndurat vreun rău din partea mea, faţă de-ai lor.
e               E drept că văd aici în faţă pe mulţi dintre dânşii; iată mai întâi pe
covârstnicul si concetăţeanul meu Criton, tatăl acestui Critobulos; pe

Este vorba de Alcibiade şi Critias.
30
Lysamias din Sphettos, tatăl acestui Eschine1; pe cefisianul Antifon, tatăl lui Epigene; iată şi pe alţii, ai căror fraţi au luat parte la convorbirile mele: Nicostrat al lui Theodotid, frate cu Theodot — drept e că Theodot e mort şi că nu l-ar mai putea ruga —; Paralos al lui Demodocos, frate cu Theages; Adimantos al lui Ariston şi fratele său Platon; Aiantodor şi frate-său Apolodor2 şi mulţi alţii, pe care i-aş mai putea numi. Dintre aceştia Meletos măcar pe unul ar fi trebuit să ni-1 aducă martor în cuvântarea sa. Dacă, a uitat atunci, să aducă unul acum — eu îi dau voie — şi să arate dacă are ceva de spus în această privinţă, însă, cetăţeni, de la aceştia veţi afla tocmai contrariul; toţi sunt gata să-mi sară în ajutor mie, un corupător, un răufăcător al rudelor lor, cum s-au pronunţat Meletos şi Anytos. înţeleg, de asemenea, că s-ar putea ca stricaţii să aibă cuvântul lor de a-mi veni într-ajutor; dar cei nestricaţi, care sunt acum bărbaţi în vârstă, legaţi de aceştia prin înrudire, ce zor ar avea ei să mă apere, dacă n-ar fi la mijloc dreptatea mea — sfânta dreptate — şi dacă n-ar şti că Meletos minte, iar eu spun adevărul?
Socrate nu face rugăminţi umilitoare
Acum fie, cetăţeni! Ce-am avut de zis în apărarea mea am spus; sunt, cred, destule şi ar fi de prisos oricâte aş mai înşira, de acelaşi fel.
S-ar putea însă ca unul dintre voi, aducându-şi aminte de te-miri-ce împrejurare proprie, să mă ţină de rău, zicând cum el, într-un proces mai mic decât acesta, a fost nevoit să se roage de judecători cu multe lacrimi, pentru a stârni mila, cum şi-a adus la judecată copilaşii, prieteni mulţi şi rude. Iar eu, într-o pricină cât se pare de cea mai mare primejdie, să nu întrebuinţez nici unul din aceste mijloace? Cugetând în sine acestea, cineva s-ar înăspri poate faţă de mine, s-ar mânia şi m-ar osândi cu ciudă în faţa urnei.
Dacă deci este vreunul dintre voi — ceea ce n-aş crede —, dar dacă în sfârşit este, aş fi în drept să-i răspund următoarele: „Am şi eu, preabunule, ceva rude, căci, vorba lui Homer: N-am răsărit din stejar şi
1  Nu e vorba de oratorul adversar al lui Demostene, care a trăit mai târziu. Ct. Diogene Laertiu, II, 7.
2 Toţi elevi şi amici ai lui Socrate.
31
34a
PLATON
nu m-am născut din o stâncă^, ci din oameni". Am şi eu, cetăţeni atenieni, rude; am şi trei copii2. Unul acum e mare, iar doi sunt încă mici... cu toate acestea nu voi aduce aici pe nici unul, pentru a vă ruga să mă scăpaţi prin voturile voastre. De ce nu voi face una ca asta? Nu
e fiindcă sunt mândru, bărbaţi ai Atenei, nici fiindcă vă dispreţuiesc; şi nu este vorba nici dacă întâmpin moartea cu vitejie sau cu frică. Pentru cinstea mea, a voastră şi a întregului stat, eu nu găsesc de cuviinţă să fac asta, la vârsta mea, cu trecutul şi numele meu, adevărat sau mincinos; doar e ştiut lucru că Socrate se deosebeşte prin ceva de
35a    ceilalţi oameni.
Ar fi ruşinos, în adevăr, dacă s-ar purta astfel şi acei dintre voi care se cred deosebiţi prin înţelepciune, bărbăţie sau altă virtute. Am văzut adeseori pe mulţi în felul acesta. Deşi în sine erau foarte încrezuţi, când au apărut la judecăţi s-au umilit în chip necrezut, socotind poate că, dacă mor, îndură o groaznică suferinţă; sau, dacă voi nu i-aţi fi osândit la moarte, ar fi rămas nemuritori! Acest fel de oameni îmi pare că fac b        statul nostru de ocară până într-atât, că şi străinii au ajuns să spună că la atenieni oamenii cei mai renumiţi prin virtute, chiar cei puşi de ei înşişi în fruntea dregătoriilor şi celorlalte locuri de cinste, nu se deosebesc întru nimic de femei.
Aceasta, bărbaţi ai Atenei, nu se cuvine să o facem nici noi, cei ce părem a fi ceva; nici voi n-ar trebui să ne îngăduiţi, dacă noi am vrea să facem; dimpotrivă, să arătaţi că mult mai iute aţi osândi pe cel ce joacă asemenea piese de teatru, cu scopul de a stârni mila voastră (dar care de fapt face de râs oraşul), decât pe acela care aşteaptă în linişte hotărârea voastră.
Lăsând deoaprte însă faima fiecăruia, eu nu găsesc, atenieni, că-i drept să te rogi de judecător şi să scapi prin rugăminţi, ci să-1 înveţi şi să-1 convingi; că doar nu de aceea sade judecătorul acolo, ca să jertfească dreptatea pentru hatâruri, ci ca să judece după ea; el ajurat nu că va face pe placul cui i se va părea, ci că va judeca după legi. De aceea, nici noi nu trebuie să vă îmbiem să juraţi strâmb, nici voi să nu vă lăsaţi târâţi de noi; nici unii, nici ceilalţi n-am respecta pietatea.
1  Homer, Odiseea, XIX, 163. Astfel întreabă Penelopa pe Odiseu, pe care încă nu-1 recunoscuse. Aici versul este aproape întreg, numai verbele sunt schimbate, la persoana I în loc de a H-a.
2 Lamprocles, Sofroniscos şi Menexenos.
APĂRAREA LUI SOCRATE

Nu-mi cereţi deci, bărbaţi ai Atenei, să fac ce nu socot vrednic, drept şi sfânt, pe Zeus, mai ales sfânt, când sunt învinuit de acest Meletos şi pentru călcarea religiei!
E limpede lucru că, dacă v-aş îndupleca să fiţi de partea mea, dacă prin rugăminţi v-aş sili la aceasta, deşi aţi jurat, v-aş învăţa chiar eu să nu credeţi în fiinţa zeilor şi atunci, o dată ce nu cred în zei, voind să mă apăr, m-aş învinui singur. însă cu totul altfel este adevărul. Eu, cetăţeni atenieni, respect pe zei ca nici unul dintre pârâtorii mei; las deci în seama voastră şi-n a Zeului să judece cum e mai bine şi pentru mine şi pentru voi.
(După cele mai plauzibile calcule, au votat 502 juraţi. Diogene Laertiu spune [II, 41] că Socrate a fost declarat vinovat cu 281 de voturi.
Cel osândit ia din nou cuvântul la discutarea pedepsei).
Partea a doua SOCRATE PROPUNE O PEDEAPSĂ
Discutarea diferitelor pedepse
Cetăţeni ai Atenei! Că nu m-am neliniştit de ceea ce s-a întâmplat cu osândirea mea, multe dovezi v-ar sta la îndemână, dar mai cu seamă faptul că nu mi-a venit deloc pe neaşteptate. De un lucru mai ales mă minunez foarte mult: de numărul voturilor de o parte şi de alta. N-aş fi crezut că va fi o deosebire atât de mică, ci cu mult mai mare. Şi iată că, pe cât se pare, treizeci de voturi numai să fi căzut altfel şi aş fi fost acum liber. Dar şi aşa, eu tot am scăpat... măcar de Meletos. Mai mult: pe cât îmi pare, nu numai că am scăpat de el, dar e lămurit pentru fiecare că de n-ar fi avut alături pe Anytos şi Lycon ar fi trebuit să
d
e 36a
32
33
PLATON
primească o amendă de o mie de drahme, căci n-ar fi dobândit nici a b       cincea parte din voturi'.
Aşadar, acest bărbat cere împotriva mea pedeapsa cu moartea. Fie. Eu însă, atenieni, ce să cer la rândul meu?2 Nu este firesc să vă cer ceva după merit? în acest caz, ce aş putea cere? Ce sunt vrednic să dobândesc sau să plătesc, fiindcă în cursul vieţii, în loc să trăiesc în linişte, învăţam pe alţii? Fiindcă am nesocotit lucrurile de care se îngrijesc cei mai mulţi: avere şi rânduială în casă, putere militară, oratorie populară, atâtea şi atâtea dregătorii, ba chiar conspiraţiile şi răzvrătirile în statul c        nostru? Fiindcă m-am socotit de fapt destul de cinstit ca să nu-mi caut mântuirea în acestea? Fiindcă nu m-am amestecat în lucruri din care n-ar fi ieşit nici un folos, nici pentru voi, nici pentru mine? Fiindcă pe cale particulară am pătruns în viaţa fiecăruia căutând a le aduce, precum socotesc, cel mai mare bine? Fiindcă am încercat să conving pe unul câte unul că nu e bine să se îngrijească de afacerile lui mai înainte de a se fi îngrijit de el însuşi spre a deveni cât mai bun şi mai înţelept, nici de treburile statului mai înainte ca de însuşi statul, şi cu atât mai mult de treburile altora?
d               Fiindcă, deci am fost aşa, ce plată mi s-ar cuveni? O bună răsplată,
bărbaţi ai Atenei, dacă trebuie să fiu preţuit după merit. O astfel de răsplată poate fi binevenită pentru mine numai dacă este potrivită trebuinţelor mele. Ce-i trebuie deci unui om sărac, care a binemeritat şi care are nevoie să trăiască în linişte pentru îndreptarea voastră? Nimic "mai nimerit, bărbaţi atenieni, decât ca pe un astfel de om să-1 hrăniţi în pritaneu!
Este, desigur, mult mai însemnat dacă cineva dintre voi ar fi câştigai premiul la jocurile olimpice3, cu un cal, cu o pereche, sau cu carul cel mare; un astfel de premiu vă dă o spoială de fericire, nu însă fericirea pe care v-o dau eu. Unul ca acela n-are nevoie de hrană; eu am.
1 Din cauza abuzurilor cu denunţurile — o adevărată meserie a sicofanţilor — s-au impus condiţii părătorului. Astfel, dacă nu câştiga o cincime din voturi, pedeapsa se întorcea asupra lui.
2 Când legea nu preciza, pârâtoml arăta şi pedeapsa ce trebuia să se dea celui condamnat; iar pârâtul, dacă juraţii votau în principiu osândirea, avea dreptul să-şi propună şi el o pedeapsă.
3 Cinstea de a fi hrănit în pritaneu se da numai celui ce binemerita ceva de la patrie, său cui câştiga un premiu olimpic.
34
APĂRAREA LUI SOCRATE
Dacă deci încuviinţaţi să fiu răsplătit drept, adică potrivit meritelor, eu        e vă cer să-mi faceţi cinstea de a fi hrănit în pritaneu!                                37a
Poate că, spunând acestea, vă par şi acum mândru, cum vă păream când v-aţi aşteptat din parte-mi la îndurare şi rugăminţi! Numai că, cetăţeni atenieni, adevărul e altul.
Sunt încredinţat că n-am făcut rău cu voinţă faţă de nimeni. De acest lucru nu v-am putut convinge şi pe voi, deoarece ne-a fost dat să dezbatem procesul într-un timp prea scurt. Dacă ar fi fost în legea b voastră, cum este în alte state, ca judecăţile ce aduc pedeapsa cu moarte să se facă nu numai într-o zi, ci în mai multe, atunci v-aş fi convins; acum însă nu este uşor să mă desprind, într-un timp aşa de scurt, de bârfeli aşa de vechi.
Fără îndoială, încredinţat că nu fac rău nimănui, cu atât mai mult nu-mi pot face rău chiar mie, fie vorbind împotriva mea însumi, că aş avea o vină pentru vreun rău, fie cerându-mi singur pedeapsa, ca un vinovat.
De ce m-aş teme? Să nu îndur ceea ce Meletos cere împotriva mea? Dar eu zic că nu ştiu nimic despre moarte, nici dacă e un bine, nici dacă e un rău. Atunci să-mi aleg, în loc de această răsplată nesigură, una despre care ştiu sigur că este rea? Care? Temniţa? Dar ce-mi trebuie o c viaţă în închisoare, ca rob plecat rând pe rând stăpânirii celor unsprezece? Atunci amenda? Să stau închis, până când o voi plăti? Dar este pentru mine acelaşi Jucru pe care vi l-am mai spus; căci n-am de unde plăti. Să vă cer surghiunirea? Poate mi-aţi da-o.
Dar... bărbaţi ai Atenei, mare lăcomie de viaţă ar trebui să mă stăpânească; prea mult mi-aş întuneca judecata ca să nu înţeleg că dacă voi, concetăţeni ai mei, n-aţi putut suferi vorba şi portul meu, ci v-au fost aşa de grele şi urâte încât căutaţi să scăpaţi de ele, putea-vor oare d alţii să le sufere cu uşurinţă? Departe de mine, atenieni, să pot crede aşa ceva. Frumoasă viaţă mi-ar rămâne mie acum, atât de vârstnic, să ies din oraşul meu; apoi din altul şi iarăşi din altul, schimbând cât voi trăi oraşele, gonit din fiecare!
Ştiu bine că oriunde voi merge, de voi vorbi mă vor asculta tinerii cum mă ascultă şi pe aici. Dacă-i voi ţine departe de mine, chiar dânşii mă vor alunga; vor convinge chiar dânşii pe cei mai bătrâni împotriva mea; dacă însă nu-i voi depărta, atunci părinţii şi rudele lor mă vor        e alunga, tot din pricina lor.
35
PLATON
APĂRAREA LUI SOCRATE
38a
Poate va zice cineva: „N-ai putea totuşi, Socrate, să trăieşti şi mai departe, însă în tăcere, adică păstrând liniştea, o dată ce vei ieşi de aici?" Asupra acestui lucru îmi este cel mai greu din toate să vă conving. Dacă spun că asta înseamnă să nu ascult pe Zeu, că din această cauză n-aş putea trăi în linişte, nu mă veţi crede, ca şi cum aş glumi. Dacă spun că cel mai mare bine pentru om este să se ocupe în fiecare zi cu virtutea şi cu celelalte probleme asupra cărora m-auziţi discutând şi făcând cercetări, singur şi cu alţii, şi dacă voi zice, de asemenea, că nu este de trăit pentru un om într-o viaţă necercetată, încă mai puţin mă veţi crede.
Socrate propune amenda
Că lucrurile sunt aşa cum vi le-am spus, nu vă pot convinge uşor, cetăţeni, eu însă nu mă pot singur socoti vinovat de nimic.
Dacă aş fi avut bani, v-aş fi cerut o pedeapsă bănească, pe care s-o fi putut plăti fără nici o pagubă. însă... nu am, afară numai dacă mă veţi osândi la cât pot plăti. Poate m-aş înlesni să plătesc o mină de argint; eu la atât mă osândesc.
Dar, bărbaţi ai Atenei, Platon acesta, Criton, Critobulos şi Apolodor mă tot îndeamnă să vă cer o pedeapsă de treizeci de mine; fie, mă osândesc şi la atât; dar dânşii vor fi chezăşii mei pentru plata banilor.
(Judecătorii votează aplicarea unei pedepse. La cele 281 voturi contra lui, se adaugă 80; Socrate este astfel osândit la moarte, după cele mai multe probabilităţi, cu 361 voturi.)
Partea a treia SOCRATE, OSÂNDIT LA MOARTE, RĂSPUNDE
Socrate înfruntă pe cei care au votat contra lui
Bărbaţi ai Atenei, nu pentru mulţi ani din viaţa mea v-aţi dobândit o faimă rea şi v-aţi însuşit o vină ce vi se va arunca în obraz de către
36
oricine va vrea să-şi bată joc de statul vostru. Vor spune: „Aţi omorât un om înţelept, pe Socrate!" Voind să vă facă vouă o dojana, ei mă vor porecli, desigur, om înţelept, deşi nu sunt.
Dacă aţi fi aşteptat numai puţină vreme, moartea mea ar fi venit de la sine. Vedeţi vârsta cât de mult a înaintat asupra vieţii şi cât de aproape a ajuns de moarte. Spun aceasta nu pentru toţi, ci numai pentru d cei ce m-au osândit la moarte. Aceloraşi le mai spun următoarele: poate veţi crede, atenieni, că am căzut învins fiindcă n-am întrebuinţat cuvinte din acelea cu care v-aş fi putut îndupleca; aş fi făcut-o, fireşte, dacă aş fi avut credinţa că un om trebuie să facă totul, să vorbească orice, numai şi numai să scape de urmărire. însă eu sunt departe de părerea aceasta.
Da, sunt înfrânt din pricina unei lipse, însă nu de vorbe, ci de cutezanţă şi neruşinare. Sunt înfrânt fiindcă n-am vrut să mă apropii de voi cu acel chip de vorbire cum ştiu că v-ar fi plăcut prea mult să auziţi; să vin cu plânset şi vaiet. Fiindcă nu am făcut şi nu am vorbit multe şi de toate, pe care le socotesc nevrednice de mine; dar voi sunteţi deprinşi e să le auziţi de la atâţia alţii!
Eu însă, nici când m-am apărat n-am vrut să fac nimic ce nu este demn de un cetăţean liber, chiar dacă am fost pus în faţa primejdiei; nici acum nu-mi pare rău că mi-am făcut o astfel de apărare. Dimpotrivă, apârându-mă în acest chip, cer mult mai stăruitor să mor decât să trăiesc în alt chip; căci nici la judecată, nici în luptă, nici eu, nici chiar altul nu se cuvine să uneltească asemenea lucruri şi să scape de moarte prin 39a orice fel de mijloace!
De câte ori n-ar putea cineva în război să scape de moarte aruncând armele şi întorcându-se cu rugăminţi către vrăjmaşi? Tot astfel în fiecare primejdie sunt multe mijloace de a te feri de moarte; nu-ţi trebuie decât cutezanţa de a face sau de a spune orice. în adevăr, atenieni, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea.                                           b
Acum iată, eu, încetinel şi bătrân, am fost doborât de ceea ce vine mai încetinel decât mine: moartea. Prigonitorii mei, iuţi şi puternici, au fost biruiţi de un lucru mai grabnic ca dânşii: păcatul1. Eu plec spre moarte, osândit de voi. Ei se duc spre păcat şi nedreptate, osândiţi de
1 Locul aminteşte un vers din Iliada, IX, 502, unde Rugile personificate merg mai încet decât Păcatul.
37
PLATON
40a
adevăr: fiecare rămâne la osânda sa. Poate că aşa şi trebuia să se întâmple şi cred că în lucrurile acestea a fost o măsură.
îmi rămâne acum încă o dorinţă; vreau să vă prorocesc ceva vouă, celor care m-aţi osândit. Eu trăiesc acum acele clipe când sufletul omului poate mai mult ca oricând să prorocească. Vouă, cetăţeni ce m-aţi ucis, vă spun în numele lui Zeus: pedeapsă mult mai grea decât aceea că m-aţi ucis pe mine vă aşteaptă curând după moartea mea. Dând această hotărâre, credeţi să depărtaţi cumva de la voi răspunderea faptelor din timpul vieţii: vi se va întâmpla tocmai dimpotrivă; aşa văd eu. Cei ce vă vor chema la răspundere vor fi mai mulţi; eu i-am stăpânit acum, pe când voi nici n-aţi simţit. Şi vor fi faţă de voi cu atât mai aprigi, cu cât sunt mai tineri; şi amarnic vă vor necăji! Dacă credeţi cumva că numai ucigând oameni veţi înlătura pe cei ce vă mustră că nu duceţi o viaţă cinstită, nu judecaţi bine. Nu aceasta e scăparea cea bună şi cinstită, ci tocmai dimpotrivă: cea mai dreaptă şi cea mai uşoară mântuire o veţi găsi nu prin înăbuşirea glasului celorlalţi, ci printr-o pregătire de sine însuşi a fiecăruia, ca să deveniţi cât mai virtuoşi cu putinţă. Aceasta vă prevestesc vouă, care m-aţi condamnat... şi mă duc de lângă voi.
Socrate întâmpină pe cei care au votat pentru dânsul
Cât pentru cei ce n-au votat contra mea, aş sta cu plăcere de vorbă cu dânşii asupra întâmplării de faţă, cel puţin cât mai zăbovesc dregătorii1, până când va trebui să plec spre locul unde trebuie să-mi dau sfârşitul. De aceea, atenieni, puteţi să mai rămâneţi cât timp nu ne împiedică nimic; să mai povestim câte ceva unii altora, cât ne mai este îngăduit. Ca prieteni ce-mi sunteţi, aş vrea să vă spun ce mi s-a întâmplat mai adineauri, precum şi ce însemnătate are faptul.
Judecătorilor — vă zic aşa, fiindcă voi sunteţi adevăraţii mei judecători —, mi s-a întâmplat ceva minunat. Obişnuitul glas profetic al îngerului meu păzitor l-am auzit prea adesea în cursul întregii mele vieţi; el mi se împotriveşte ori de câte ori am de gând să săvârşesc ceva nedrept, chiar şi în lucruri neînsemnate; iar astăzi, când vedeţi şi voi şi
1 Este vorba, negreşit, de formalităţile cerute pentru aducerea la cunoştinţă a sentinţei, în mod oficial, către dregătorii însărcinaţi cu executarea ei. (Nota ap. Croiset, p. 170).
APĂRAREA LUI SOCRATE
oricine ar putea înţelege că trec prin cele mai grele împrejurări, astăzi, acest semn al zeului nu m-a întâmpinat nici de dimineaţă, când am ieşit din casă, nici mai apoi, când am sosit aici, la judecătorie, nici în clipa când începeam să mă apăr. Cu toate acestea, în multe alte împrejurări, când vorbeam, mă oprea chiar din mijlocul cuvântării. în împrejurarea de faţă însă nu m-a oprit deloc şi nu mi s-a împotrivit la nici o faptă, la nici un cuvânt al meu. Care să fie pricina acestui lucru? Să vă spun eu. Pasămite, cele ce s-au întâmplat cu mine sunt un bine şi nu e drept să credem că moartea este o nenorocire. Dovadă puternică tocmai faptul că, dacă n-aş fi săvârşit azi vreun bine, glasul tainic nu ar fi tăcut, ci mi s-ar fi împotrivit.
Dar să adâncim puţin judecata că e întemeiată nădejdea de a socoti moartea un bine. în adevăr, din două lucruri unul este a fi mort: sau este tot una cu a nu fi deloc, şi atunci cel mort n-are nici o simţire pentru nimic, sau este, după cum spun unii, numai o schimbare şi o trecere a sufletului dintr-un loc într-altul. Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci este aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Căci eu socotesc că dacă şi-ar alege cineva o noapte în care a dormit aşa de bine că n-a fost tulburat nici măcar de un vis, dacă apoi ar compara acea noapte cu toate celelalte nopţi şi zile ale vieţii sale şi, cercetându-le întru sine, ar trebui să spună câte zile şi câte nopţi din viaţa lui a trăit mai liniştit şi mai plăcut decât în noaptea aceea, socotesc că nu numai un om de rând, dar însuşi Marele Rege ar găsi că acestea sunt prea puţine la număr faţă de celelalte zile şi nopţi.
Dacă moartea este aşa ceva, eu o numesc câştig. Căci atunci întreaga veşnicie nu pare a fi altceva decât o singură noapte senină. Dacă însă moartea este ca şi o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, că acela este locul de întâlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea, o, judecătorii mei?
Oare, să scape cineva de aceşti aşa-zişi judecători, să se coboare în lăcaşul lui Hades, să găsească acolo pe adevăraţii judecători, despre care se spune că împart dreptatea pe ceea lume, pe Minos, Radamante, Aias, Triptolem şi pe ceilalţi semizei, care în viaţa lor au trăit după dreptate, oare această călătorie este rea? Şi tot astfel: pentru cine dintre voi este lucru de mic preţ a se întâlni cu Orfeu, Museu, Hesiod şi Homer?
Dar eu de mai multe ori aş vrea să mor, dacă acestea sunt adevărate; căci mi-aş petrece şi pe-acolo vremea minunat, când mă voi


41a
38
PLATON
42a
întâlni cu Palamede şi cu Aias1 al lui Telamon şi cu oricare dintre cei vechi, care au murit şi ei în urma unei judecăţi nedrepte. Cred că nu mi-ar fi deloc neplăcut să pun alături propriile mele suferinţe cu ale lor.
Dar cea mai mare plăcere a mea va fi, desigur, de a mă îndeletnici să cercetez şi să ispitesc şi pe cei de acolo ca şi pe cei de aici. Să văd care dintre ei este înţelept şi care crede numai că este, însă nu este?
Şi ce n-ar da cineva, judecătorilor, să poată cerceta pe acel căpitan al marii oştiri împotriva Troiei2, sau pe Odiseu, sau pe Sisif, sau pe alţii, zeci de mii, pe care i-arn putea cita, bărbaţi sau chiar femei? Să stai de vorbă cu aceştia, să fii mereu cu dânşii, să-i cercetezi: iată o nespusă fericire! Căci, fără îndoială, ei nu osândesc la moarte pe cineva pentru asemenea fapte. Deşi, de altfel, lumea de acolo are faţă de cea de aici, pe lângă alte fericiri, şi pe aceea de a fi nemuritoare pentru restul vremii, dacă cel puţin cele ce se spun sunt adevărate.
Dar şi voi, judecătorilor, s-ar cădea să fiţi cu bune nădejdi faţă de moarte şi un lucru mai ales să-1 adânciţi ca pe un adevăr: că pentru omul drept nimic nu este rău, nimic în viaţă, nimic după ce moare; chiar treburile lui nu sunt lăsate în părăsire de zei. Cele ce mi se fac mie acum, să nu credeţi că sunt din întâmplare; eu sunt încredinţat că cel mai bun lucru pentru mine este să mor acum, şi cu aceasta să scap de toate grijile. Iată de ce glasul tainic nu mi s-a împotrivit deloc de astă dată. Drept aceea, nu mă pot deloc supăra pe cei ce m-au osândit, ca şi pe cei ce m-au pârât, deşi gândul lor, când mă osândeau şi mă pârâu, n-a fost să-mi facă bine, ci aveau toată voinţa să-mi facă rău. Şi singurul lucru la înălţimea mustrării mele acesta este.
Dar oricum, îi voi ruga măcar atât: pe copiii mei, când vor fi vârstnici, să-i pedepsiţi, bărbaţi, şi să le pricinuiţi aceeaşi mâhnire pe care şi eu v-am pricinuit-o vouă, ori de câte ori veţi găsi că se îngrijesc fie de averi, fie de altele mai mult ca de virtute; şi să-i certaţi, cum şi eu v-am certat, de câte ori se vor arăta a fi ceva, nefiind nimic. Aceasta, pentru că nu se îngrijesc de cele ce trebuie şi-şi închipuie că este ceva de capul lor, când în fapt n-ar fi vrednici de nimic. Şi dacă-mi vor împlini dorinţa aceasta, voi socoti că am îndurat pe bună dreptate ce-am îndurat de la ei — şi eu şi copiii mei.
Acum este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din noi păşeşte spre lucru mai bun, nimeni nu ştie, fără de numai Zeul.

Vanzari icoane ortodoxe

 
 
 
eXTReMe Tracker