De la 1 decembrie 1918 – ziua
în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul
Regelui dezrobitor Ferdinand I – şi până în timpul de faţă, fiecare cetăţean al
României întrgite a avut prilej să asculte ori să citească diferite lămuriri cu
privire la felul cum s-a înfăptuit Unirea aceasta şi la temeiurile care îi
garantează trăinicia.
Nu erau însa şi nu sunt toate
lămuririle izvorâte dintr-o cunoştinţă deplina a împrejurărilor, nici dintr-o
neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales
străinii care nu au văzut din capul locului cu ochi buni întregirea României,
urmăresc scopul de a înfăţişa Unirea aceasta în aşa fel încât să trezească în
sufletul celor slabi de înger îndoială, spunând că ea nu ar putea să fie
trainică sau că nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei neamului românesc.
Se întâmplă să auzim câteodată
astfel de păreri nu numai din partea străinilor, cu gânduri potrivnice, ci şi
din partea unor români care – deşi socotiţi ca oameni de ispravă şi buni
patrioţi – nu-şi vor fi luat osteneala să cugete mai îndelung şi mai pătrunzător,
înainte de a fi rostit păreri puţin lămurite cu privire la temeiurile Unirii
naţional-politice a tuturor românilor.
Unirea naţional-politică, de la
anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc
din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare,
răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu
s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor
de stăpânire ungurească, austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte
ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor
de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de
putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană. De
aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca
urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora
acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit
să-şi apere cu uimitoare stăruinţă „ sărăcia şi nevoile şi neamul"
(M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),rămânând împotriva, tuturor năvălirilor
barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu
pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti
traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul român, întregit
în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice,
având temeiuri adânci şi nezguduite
în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi
în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti întărite prin
unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în
asemănarea nedesminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni
şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de
care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri.
Să cercetăm, pe rând, aceste
temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare în parte şi
toate laolaltă pentru a întări clădirea de unire naţional-politică a românilor.
În vara anului 1914, după ce
arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la
Sarajevo, împreună cu soţia sa Sofia de Chotek, de către studentul sârb Gavril
Prinkipo, a izbucnit războiul cel mare, zis războiul mondial. Sufletul românilor
subjugaţi din Transilvania, Bucovina şi Basarabia se zbătea cumplit între
temeri grele şi frumoase nădejdi de izbăvire. Mulţi erau îngroziţi de gândul că
vor fi siliţi să lupte sub steaguri străine, împotriva fraţilor de acelaşi
sânge şi aceeaşi credinţă. Se mângâiau însă cu nădejdea că nu vor putea fi
spulberate în deşert toate jertfele şi suferinţele lor, ci cu ajutorul lui
Dumnezeu se va răscumpăra, în sfârşit, întreg neamul românesc din jugul robiei
de veacuri.
În mintea şi inima tuturor
încolţise presimţirea că războiul acesta va face să răsară şi pentru ei soarele dreptăţii. Celor încinşi în hora
de moarte a înfricoşatului război le venea câte un cuvânt de îmbărbătare, ca
acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul „Neamul
Românesc": „Să fiţi voioşi aceia, care în strigăte de comandă străină sub
steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică în măsura, în care voi vă
cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele vostru tânăr. El se ridică tot mai înalt,
tot mai larg, săltat în sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a
puterii voastre, care se stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care
în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi
sfinţit, vor fi toţi împreună!".
Regele Carol, ca domnitor
constituţional, a ţinut să cunoască în împrejurările grele de atunci părerea
celor mai încercaţi sfetnici ai săi, pe care i-a chemat într-un consiliu de
Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului
austro-român care, în articolul 2, spunea lămurit: „Dacă România ar fi atacată,
fără vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligată a-i da în timp
util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi
atacată în împrejurări asemănătoare din vreo parte a statelor vecine cu
România, obligaţia de a sări în ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta
din urma". Din cuprinsul acestui articol se vedea că România nu putea fi
îndatorată la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce
Austro-Ungaria nu fusese atacată din nici o parte, ci ea pornise la atac
împotriva Serbiei.
La 4/17 august 1916 tratatul de
alianţă între România, de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia. De
altă parte, a fost semnat. Prin acest tratat România se lega să atace
Austro-Ungaria; Puterile Aliate în „Înţelegerea cordială" garantau în
schimb integritatea teritorială a Regatului Român, recunoscându-i totodată dreptul
să-şi alipească, la sfârşitul războiului, toate ţinuturile locuite de români
din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu încheie pace separată,
nici pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.
Cu 10 zile în urmă, în
consiliul de Coroană, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august
1916, şeful guvernului Ion I. C. Brătianu propunea ca România să declare război
Austro-Ungariei, arătând că are datoria morală să facă pasul acesta, chiar dacă
s-ar întâmpla să rămână învinsă.
După astfel de pregătiri şi de
hotărâri, în ziua de 15/28 august 1916 a început războiul pentru dezrobirea
românilor subjugaţi. Nespus de grea a fost situaţia armatei române, chiar de la
început slab sprijinită, iar mai târziu trădată de ruşi, împinsă la lupte inegale
pe frontul de sud împotriva bulgarilor aliaţi cu germanii şi cu turcii, pe cel
de nord împotriva maghiarilor, austriecilor şi germanilor, iar la sfârşit pe
frontul de răsărit împotriva ruşilor.
Trei luni de zile au luptat
vitejeşte, înaintând cu repeziciune uimitoare în Transilvania şi în Banat. După
înfrângerile de la Turtucaia, Sibiu şi Neajlov, a fost însă nevoită a se
retrage spre Moldova, lăsând capitala şi doua treimi din pământul ţării sub
ocupaţia duşmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, ţara şi poporul,
fără nici o cruţare. Se împliniseră 317 ani de când oştenii lui Mihai Viteazul,
porniţi pe aceeaşi cale a dezrobirii, încununară la început cu biruinţe
fulgerătoare înaintarea pe care o pândea la scurtă trecere de vreme înfrângerea
de la Mirăslău şi uciderea eroului pe câmpia de la Turda. De astă dată, însă
cursul istoriei avea să fie tocmai dimpotrivă: pomenitele înfrângeri ale
armatei române, asupra căreia tăbărâseră cele mai oţelite divizii germane,
austro-maghiare, bulgare şi turceşti, urmau să fie preschimbate, în timpul
celor trei ani de suferinţă şi de jertfe nepregetate ale războiului, într-o
strălucită izbândă, dintr-odată cu biruinţa hotărâtoare a Marilor Aliaţi asupra
Puterilor Centrale.
Regele Ferdinand a rămas
neclintit în vârtejul celor mai grele încercări, fără a fi şovăit o clipă şi
fără a-i fi părut rău de pasul făcut pentru întregirea naţional-politică a
României. Răposatul membru al Academiei
franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale câteva cuvinte pline de
înţeles, auzite din însuşi glasul Regelui Ferdinand. Aceste cuvinte sunt
vrednice de amintit, fiindcă ele dau putinţa să se înţeleagă lupta cumplită a
unui suflet, care se destăinuia destul de rar. „În trista dimineaţă – scrie de
Flers – când trupele austro-germane, victorioase pe Argeş, intrau în Bucureşti,
îl revăd pe Regele Ferdinand în pragul primăriei din Buzău cum se îndreaptă
spre unul din ofiţerii noştri şi-l aud: << Colonele, ai să te întâlneşti
cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! - << Ei bine! Spune-i, te rog,
că nu regret nimic şi că încrederea mea rămâne neschimbată!>> - Cele mai
grozave nenorociri: înfrângerea, molima şi foametea nu izbutiră să doboare
hotărârea Regelui, nici să-i insufle vreo părere de rău.
- Vedeţi, binevoi regele să-mi
spună, în cele mai triste zile, oricât ar fi de grele încercările pe care le
îndurăm, tot ce am făcut – auziţi-mă bine – aş face din nou. Stătusem pe
gânduri întâi, nu zărisem o vreme care era adevărata, graua mea datorie, dar
când m-am convins că România, fiind de rasă şi de chemare latină, îşi are locul
alături de Puterile Înţelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul
permanent istoric trebuia s-o aşeze lângă aceste popoare, că ne nesocotind
această chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp îndelungat, vasală
altei puteri şi că ar renunţa la ceea ce constituie mai presus de toate mândria
şi nobleţea unei ţări, independenţa ei – atunci am găsit un mare sprijin,
fiindcă vedeam cu siguranţă drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus
de toate… Eu, am zis: Datoria mea mai
presus de toate!…"
Astfel a vorbit şi a lucrat
Regele Ferdinand, izbutind atât în cursul războiului, cât şi în alte
împrejurări zbucimate, la toate răspântiile mari ale vieţii, să pună datoria sa
de Suveran mai presus de orice altă socotinţă. Aceasta va face ca personalitatea
lui să trăiască în amintirea poporului român înfăşurată în aureola unui mucenic al datoriei. Credinţa creştină
din care izvorăşte porunca împlinirii datoriei în orice împrejurare, cu orice
jertfe – este trăsătura de căpetenie pentru întreaga făptură sufletească a
Regelui Ferdinand. Aceasta l-a îndemnat să nu dea nici o clipă uitării
făgăduinţa ce făcuse la sfârşitul lui septembrie 1914 înaintea Reprezentanţei
naţionale că va fi bun român. Şi tot
în credinţa aceasta, de care era străbătută înţelepciunea lui regală a aflat
izvorul tăriei nebiruite, care l-a ajutat să se învingă adeseori pe sine, ca să
poată învinge la vreme de nevoie şi pe alţii, oricât de puternici şi numeroşi
duşmanii-ar fi fost aceşti alţii lui sau ţării, pentru a cărei întregire n-a
stat la îndoială să aducă întreagă jertfa fiinţei sale sufleteşti.
Armata înfrângerii din toamna
anului 1916 s-a schimbat în armata biruinţei din vara anului următor, când un
martor nepărtinitor ca generalul Monkéwitz, şeful statului major al Armatei a
IV-a ruseşti, putea face mărturisirea că armata română reorganizată era
însufleţită de un măreţ avânt războinic, ofiţeri şi soldaţi aşteptând cu
nerăbdare bătălia, spre a se răzbuna de înfrângerile din 1916 şi spre a dezrobi
teritoriul cotropit.
Opera de refacere a armatei
române s-a încheiat cu cea dintâi manifestarea unităţii naţionale depline, când
prizonierii transilvăneni şi bucovineni din prinsoarea rusească, înrolaţi în
batalioane de voluntari, sosiră Iaşi spre a se înfrăţi cu trupele române şi a
porni împreună la luptă eroică.
Cu toate nenorocirile din
toamna şi iarna anului 1916, sufletul mulţimii şi-a păstrat neatinsă puterea şi
curăţenia. Şi în retragerea din Moldova, ca şi pe câmpul de bătălie, ostaşul român
a dat dovada celei mai neînfricate împotriviri, fiind în stare să îndure cu
seninătate toate lipsurile, să înfrunte orice primejdie, fără a se revolta, ca
tovarăşul său rus, contra celor din adăpostul cartierelor, pe care se mulţumea
doar sa-i atingă cu pleasna ironiei în formă de cântec: „Noi suferim amputaţii / Iar
ei iau decoraţii…".
Cinstea şi patriotismul
soldaţilor simpli a fost în stare să zădărnicească urmările trădării săvârşite
de colonelul Sturza, care să fie primite în gărzile din Transilvania, dar i s-a
răspuns că sub steag românesc nu este loc pentru trădători.
Pentru primăvara anului 1917
fusese plănuită ofensiva contra Puterilor Centrale pe întreg frontul
ruso-român. Izbucnirea revoluţiei ruseşti, în martie, a zădărnicit însă
împlinirea acestui plan de la care armata română, refăcută, aştepta cu
nezdruncinată încredere în puterile sale, victoria hotărâtoare. Situaţia ce i
s-a creat prin trădarea, recunoscută oficial, a armatei ruseşti era fără
asemănare în istoria războaielor. Cu toate aceste, românii au luptat cu vitejie
uimitoare, atât în ofensiva victorioasă de la Mărăşti, cât şi în defensiva
neuitată de la Mărăşeşti şi Oituz, în vreme ce ruşii, demoralizaţi, părăseau
frontul, uneori pornind chiar la atacuri pe furiş contra foştilor tovarăşi de
luptă.
La Mărăşti, armata română, care
trecuse timp de 11 luni prin o mulţime de lovituri grele, s-a ridicat deodată
la culmea vitejiei, măsurându-se cu cele
mai solide trupe din lume, necontenit biruitoare până atunci, şi izbutind a le
înfrânge şi pune pe fugă, cum nu au mai fost fugărite trupele germane în nici un
punct al teatrului de luptă, în cursul războiului mondial.
În seara zilei de 6 august
1917, când ruşii la Mărăşeşti părăseau frontul, înspăimântaţi de violentul atac
al trupelor feldmarşalului prusac Mackensen, pe podul Siretului de la Costeşti
se întâlneau cu românii, hotărâţi la suprema jertfă pentru a smulge biruinţa.
Fără a se lăsa o clipă măcar abătuţi de spaima retragerii ruseşti, ei alergau
spre front şi, ca să poată sosi mai repede în linia de foc, se văzură nevoiţi
a-şi face cu mitraliera loc printre ruşii care fugeau în neorânduială. Astfel
s-a întâmplat că bătălia pe care germanii o începuseră la Mărăşeşti împotriva
ruşilor, o sfârşiseră pe acelaşi front într-o dramatică încăierare cu românii.
Generalul german von Morgen arată în memoriile sale că „împotrivirea românilor
a fost neobişnuit de dârză şi s-a arătat prin 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte
grele". Iar Hans Carossa scrie în amintirile sale de război: „Ai noştri
vorbesc cu admiraţie de dispreţul de moarte cu care luptă românii: ori de câte
ori se pregăteşte un atac, soldaţii se reped ca nebunii".
Campania din vara anului 1917,
cu durata ei de 50 de zile, a adus numeroase dovezi de simţul de jertfă şi
datorie al armatei române care, luptând în împrejurări şi cu mijloace
deopotrivă, nu erau întru nimic mai prejos decât oricare armată. Pe frontul din
Moldova a căzut şi eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu (3 septembrie 1917) şi
profesorul de istorie, bucovineanul Ioan Grămadă, străpuns de două gloanţe în
bătălia de la Cireşoaia (9 – 11 septembrie).
Procesul de destrămare al
armatei ruseşti nu a mai putut fi oprit după izbucnirea revoluţiei bolşevice de
la Petrograd, cu dualitatea Lenin-Trotzki în frunte (7 noiembrie 1917).
Ostilităţile fură întrerupte pe frontul Siretului, ca şi pe celelalte fronturi
ale ruşilor. Generalul Scerbacew se văzu silit să încheie armistiţiul de la
Focşani – salutat cu bucurie de trupele austro-germane, primit însă cu mânie de
armata română, nevoită să lase armele „nu înfrântă de duşmani, ci trădată de
aliaţi".
Întinsul imperiu al
Romanovilor, clădit cu sabia şi menţinut cu cnutul, începuse a se risipi în
bucăţi. În Basarabia, Sfatul Ţării, alcătuit din 84 de români şi 36 de
reprezentanţi ai minorităţilor etnice, a proclamat, la 15 decembrie 1917, Republica
democratică moldovenească. Opera de naţionalizare culturală a Basarabiei a
fost ajutată de ardelenii şi bucovinenii pribegi – „adevăraţi misionari ai
românismului peste Prut, unde, la 24
ianuarie 1918, s-a proclamat Republica
moldovenească independentă. Cu trei zile mai târziu armata română, chemată
în Basarabia s-o apere contra bolşevicilor, a intrat în Chişinău şi, după
câteva ciocniri, a izbutit a curăţa provincia aceasta de resturile armatei
ruseşti, ajungând până la începutul lui martie să ia în primire şi Cetatea
Albă.
Bucovina s-a unit cu România la
28 noiembrie. Regele Ferdinand s-a întors cu întreaga-i suită la Bucureşti în
ziua de 1 decembrie, când românii din Transilvania şi Banat proclamau, cu
nespusă însufleţire, în Adunarea Naţională de la Alba Iulia, unirea pe veci cu
patria mamă.
Italianul Mazzini prorocise
românilor, încă dinainte de 1848, că nu vor izbuti să-şi cucerească neatârnarea, libertatea şi dreptatea,
decât după ce vor fi căzut ţarul Rusiei şi împăratul Austriei.
Sfârşitul războiului mondial a
adus împrejurările de neapărată trebuinţă pentru împlinirea prorociei lui Iosif
Mazzini mai presus de cele mai îndrăzneţe speranţe ce ar fi putut nutri Regele
Ferdinand în clipa când România şi-a început războiul de întregire naţională.
Proclamaţia regală nu putea să amintească atunci nici un singur cuvânt despre
Basarabia îngenuncheată sub stăpânirea ţarului rusesc. Scopul războiului era
hotărât numai în aceste cuvinte: „să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii
noştri de peste munţi şi din plaiurile
Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci". Sprijinindu-şi
România, în acest război de întregire naţională, acţiunea diplomatică şi
militară pe alianţa ce se încheiase cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia, era
firesc să-şi aibă ca scop mărturisit numai dezrobirea provinciilor româneşti
înglobate în veacurile al XVII – lea şi al XVIII – lea sub pajura cu două
capete al monarhiei habsburgice. Chiar speranţa recâştigării lor ajunsese, cum
am văzut, aproape cu desăvârşire întunecată de biruinţele armatelor
austro-germane, gata să dicteze României o pace umilitoare ori să-i îmbie ca
ultim loc de adăpost faimosul „triunghi
al morţii" între râurile Siret şi Prut în regiunea dintre Iaşi, Vaslui şi
Huşi.
Atunci, în una din clipele de
cea mai grea cumpănă din istoria românilor, după ce s-a prăbuşit ţarismul
rusesc (1917), începu să mijească de la răsărit cea dintâi rază a soarelui
dreptăţii: desfacerea Basarabiei din cătuşele ţariste, spre a se organiza mai
întâi ca republică democratică moldovenească, apoi ca republică neatârnată,
după care a urmat hotărârea de la 27
martie (9 aprilie)1918 prin care Sfatul Ţării din Chişinău „în puterea dreptului istoric şi dreptului de
neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta
lor", a declarat că Basarabia se uneşte
pentru totdeauna „cu mama sa România", de care fusese dezlipită fără
voia ei într-un timp când capetele încoronate se credeau în drept să dispună de
soarta ţărilor şi a popoarelor care nu le aparţineau. În textul acestei
declaraţii erau cuprinse şi câteva condiţii, asupra cărora Sfatul Ţării a
revenit, declarând după unirea Bucovinei şi a Transilvaniei, că renunţă la ele
„fiind încredinţat că în România tuturor românilor regimul curat democratic
este asigurat" (27 noiembrie – 10 decembrie 1918). Sfatul coloniştilor
germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu România (7 martie
1919).
Prăbuşindu-se revoluţia din
octombrie 1918 şi monarhia austro-ungară, li s-a dat românilor din Bucovina, ca
şi celor din Transilvania şi Banat putinţă să-şi rostească şi ei cuvântul,
arătând, în temeiul drepturilor de proprie hotărâre, cum vor să fie organizate
şi cârmuite în viitor provinciile locuite de dânşii. Voinţa lor de viaţă
laolaltă, sub o singură stăpânire naţională s-a rostit măreţ prin Congresul general al Bucovinei care, s-a
întrunit în sala sinodală a palatului metropolitan din Cernăuţi la 15 – 28
noiembrie şi „întrupând suprema putere
legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale" a hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a
Bucovinei în vechile ei hotare până la Cermuş, Colaciu şi Nistru cu regatul
României". În aceeaşi zi, s-a rostit şi Sfatul naţional al germanilor din Bucovina pentru unirea acestei
provincii cu România.
În ce priveşte pe
transilvănenii şi bănăţenii rămaşi în cuprinsul graniţelor Ungariei, în cursul
războiului sub stare de asediu, ei nu aveau putinţa să-şi rostească liber
gândul de unire cu fraţii de peste
Carpaţi. Dar cei ce au pornit în pribegie, adăpostindu-se în Regatul României,
au luat o parte hotărâtoare la adâncirea unei mişcări sufleteşti prielnice
ideii de libertate şi unitate naţională a tuturor românilor. Simţind primejdia
cel aşteaptă contele Ştefan Tisza, fiind ministru-preşedinte al guvernului de
la Budapesta, a stors l a începutul anului 1917 câtorva arhierei şi
intelectuali români mărturisirea mincinoasă că transilvănenii şi bănăţenii nu
vor să fie eliberaţi de sub jugul austro-ungar. Dar aceste declaraţii nu au
avut nici o valoare politica deoarece au izvorât din spaima unor suflete
nelămurite şi care nu au fost împuternicite să facă astfel de mărturisiri
politice în numele poporului. Trebuie să menţionăm totuşi faptul că deşi se aflau
sub control poliţienesc, ameninţaţi cu deportarea sau privarea de libertate
câţiva cărturari români au avut curajul să nu-şi dea semnătura când le-a fost
prezentat textul declaraţiei comandate de contele Tisza.
Cei rămaşi acasă nemaifiind în
stare a-şi arăta liber voinţa, în numele lor a înţeles a se rosti, chiar în
cursul războiului, mulţimea prizonierilor ardeleni şi bănăţeni concentraţi în
marea tabără rusească de la Darniţa. Aici au redactat un memoriu pe care l-au
trimis birourilor de presă ruseşti, franceze, engleze, italiene şi române,
mărturisind în cuvinte răspicate convingerea că în cadrul monarhiei
austro-ungare orice păreri, orice legi, orice garanţii – nu pot fi socotite
decât ca nişte simple minciuni, menite să fie călcate în picioare a doua zi.
La sfârşitul războiului
mondial, redobândindu-şi factorii de conducere politică ai românilor din
Transilvania şi Banat libertatea de rostire şi acţiune, au putut să-şi spună şi
ei cuvântul potrivit cu dorinţa din tabăra de la Darniţa şi care era
intr-adevăr dorinţa milioanelor de suflete româneşti dintre Tisa şi Carpaţi.
Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Banat, întrunit l a Oradea
Mare, în ziua de 12 octombrie 1918, prin condeiul iscusit al lui Vasile Goldiş
a făcut o încheiere, arătând că numai recunoaşte parlamentului şi guvernului
din Budapesta dreptul să reprezinte naţiunea română şi cerând pe seama acesteia
drepturile nestrămutate şi de neînstrăinat la viaţa naţională deplină. Această încheiere a fost înaintată
parlamentului ungar de către Alexandru Vaida, la 18 octombrie, după ce, cu o zi
înainte, contele Tisza rostise cuvântul de prohodire: am pierdut războiul – cuvânt despre care prezentatorul încheierii
de la Oradea spunea că ar fi ajutat cauzei româneşti mai mult decât ar fi putut
sa-i ajute ei (autorii încheierii) prin lupte de zeci de ani.
„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească", întrunită la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1
decembrie st. n.) 1918, a decretat „Unirea
acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România".
Punctul de căpetenie al Adunării de la Alba Iulia a fost cuvântarea măiastră a
lui Vasile Goldiş, care a înfăţişat temeiurile istorice şi politice ale acestei
hotărâri epocale. Din fiecare frază a clasicului discurs se simte ritmul grăbit
al vremii, pornirea năvalnică a sufletelor doritoare să vâslească spre limanul
mântuirii. Motivarea istorică este mai concisă, mai sintetică, dar în acelaşi
timp cuprinzătoare, fiindcă nu se mărgineşte a îmbrăţişa numai trecutul
Transilvaniei, cum făcea Simion Bărnuţiu în discursul său din 1848, ci priveşte
interesele totalităţii neamului românesc, încercând să le aducă în legătură cu
istoria lumii: „Naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi
sub dominaţiuni răzleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopcierea cu
fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă
dispare de la suprafaţa conştiinţei umane". Când încopcierea pierdută fu
regăsită iarăşi, „conştiinţa naţională săvârşi la 1859 Unirea Principatelor
Române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta
vitejie împotriva păgânilor, la 1877, scutură şi cele din urmă zale ale
lanţului, care lega România de Constantinopol şi, la 10 mai 1881, Carol de
Hohenzolern aşeză pe capul său coroana de Rege al României libere şi
independente". Această privire istorică duce numai la încheierea politică:
„Naţiunile trebuie liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română
din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl
recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar,
odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai
firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei
naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească…". Bătrânul Gheorghe Pop
de Băseşti, la vârsta de 83 de ani, a avut fericirea să prezideze Adunarea de
la Alba Iulia, rostind la sfârşitul ei cuvintele biblice ale dreptului Simion:
„Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace, căci văzură ochii mei
mântuirea neamului românesc!"
Spre deosebire de Congresul general al Bucovinei, care se
mulţumise a proclama „Unirea necondiţionată", Adunarea de la Alba Iulia a
mai adăugat câteva „principii
fundamentale la alcătuirea noului stat român", principii cuprinse în 6
puncte, despre rostul şi însemnătatea cărora
s-au format în cursul timpului multe păreri greşite. S-a făcut
încercarea de a le înfăţişa ca puncte dintr-un pretins program de partid.
Împotriva acestei încercări a
protestat însuşi autorul care, publicându-şi mai târziu discursul, însoţit de
câteva „adnotaţiuni", spune lămurit că „nu s-a dat prin hotărârea de la
Alba Iulia un program politic de partid, ci s-a tâlcuit noua evanghelie a
civilizaţiei umane… Nu este aici un program, ci este o doctrină, o concepţie de
Stat, un ideal… Cei iniţiaţi în studiul ştiinţelor sociale vor găsi lesne
documentarea acestui ideal al civilizaţiei. Deci răspunderea istorică şi politică pentru hotărârea de la Alba Iulia
n-o are vreun partid politic, ci o are înaintea tuturor autorul, care s-a simţit
alături de sufletul poporului român, cu adevărat iubitor de dreptate şi de
libertate. Punctul 1 din art. III, acel cu libertate naţională pentru toate
popoarelor este transcris aproape textual din broşura aceluiaşi autor, tipărită
la Arad în anul 1912, în limba maghiară, despre Problema naţionalităţii. Am propovăduit aceste credinţe, când
făceam parte dintr-un neam asuprit, nu le-am renegat şi nu le reneg nici acum,
când cu ajutorul lui Dumnezeu fac parte dintr-o naţiune stăpânitoare asupra sa
în statul său propriu" (V. Goldiş, Discursuri,
Bucureşti, 1928, pp.24-25).
Dându-şi seama de urmările
politice ale hotărârii de la Alba Iulia, saşii din Transilvania au hotărât la
Mediaş pe data de 8 ianuarie 1919 să se considere membrii ai „imperiului
român". La fel au făcut şi şvabii din Banat care, întrunindu-se la Timişoara
în ziua de 10 august 1919.
Astfel s-a desfăşurat procesul
de izbăvire a Transilvaniei şi Banatului de sub cârmuirea străină, deodată cu
acela de prăbuşire a monarhiei habsburgice, luând parte amândouă aceste procese
împreună la îndeplinirea unei porunci istorice, care nu mai putea fi întârziată
prin piedici nefireşti.
Dintre toate manifestările
„suveranităţii naţionale", fărâmiţate prin graniţele nedrepte ale
împărăţiilor prăbuşite, cea mai măreaţă a fost, fără îndoială, Adunarea de la
Alba Iulia, nu numai prin covârşitoarea mulţime care a luat parte la ea, dar şi
prin însufleţirea şi prin demnitatea cetăţenească a celor ce aduceau acum la
matca României întrgite partea cea mai de preţ a Daciei lui Traian, pământul şi
poporul care prin vitregiile soartei a fost ţinut timp mai îndelungat în
lanţurile cârmuirilor străine şi împiedicat a-şi urma cursul firesc al unei
dezvoltări nestingherite, în cadrele aceleiaşi organizaţii politice cu restul
neamului.
Basarabia mitropolitul Gavriil
Bănulescu şi a darnicului boier Vasile Stroescu aducea, pe lângă mântuirea
suferinţelor de 106 ani sub cârmuirea muscălească, bogăţia lanurilor întinse şi
adâncimea sufletului pornit spre credinţă, care în straturile ţărăneşti s-a
putut păstra mai ferit de înrâuriri străine decât în cele orăşeneşti. Bucovina
Hurmuzăcheştilor şi a lui Silvestru Morariu aducea îndărăt, prin hotărârea sa
de unire necondiţionată, la coroana de oţel a României un „diamant din stema
lui Ştefan cel Mare", după nimeritul cuvânt al lui Mihail Eminescu. Iar
Transilvania lui Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu,
împreună cu Banatul lui Eftimie Murgu veneau să încoroneze, prin însufleţita
hotărâre de la Alba Iulia, cu răsplata dreptăţii nemuritoare, luptele şi
suferinţele de veacuri ale unei naţiuni martirizate, în stare să înfrunte în o
mie de ani de primejdii fără a-şi pierde nădejdea într-o viitoare izbăvire, pe
care o aşteaptă de unde i-a şi sosit: de la fraţii de peste Carpaţi! România
liberă se obişnuiseră de multă vreme transilvănenii şi bănăţenii s-o cinstească
şi iubească în taina sufletului lor ca pe un pământ al făgăduinţei, spre care se îndreptau toate nădejdile lor
de libertate şi de progres.
De aceea, bucuria de care a
fost cuprins atunci, la sfârşitul anului 1918, sufletul poporului român se
rostea în cele mai mişcătoare feluri, în toate ţinuturile, în toate centrele
culturale şi chiar în toate satele româneşti. Un soare nou li se părea tuturor că a răsărit în iarna aceea aspră,
pe orizontul vieţii lor sufleteşti. Şi nu găseau cuvinte să-şi arate îndeajuns
mulţumirea şi recunoştinţa faţă de gloriosul ei comandant Ferdinand
Dezrobitorul, faţă de Regina Maria şi întreaga dinastie. În avântul dinastiei.
În avântul bucuriei, o ţărancă de pe valea Hârtibaciului chiuia, dănţuia în
piaţa Sibiului, frânturi de versuri plăsmuite în clipa aceea şi dintre care
unele nu erau lipsite de subînţelesuri politice, ca de pildă: „Vai, săracii unguri / Se uită ca taurii, /
Că regina-i ca o floare / Unguru' de ciudă moare…".
La 14 decembrie a fost
înaintată hotărârea de la Alba Iulia Regelui Ferdinand, care rostea cu
mulţumire deplină următoarele cuvinte: „În frumoasa sa cuvântare, d-l Goldiş a
spus astăzi că Unirea tuturor românilor era o necesitate istorică. Această
necesitate a fost înţeleasă de toţi oamenii cu inimă patriotică de dincoace şi
de dincolo de Carpaţi, de la Nistru până la Tisa. Dar… evoluţia istorică avea
nevoie de instrumente. Dumnezeu, care a ocrotit necontenit în cursul veacurilor
poporul românesc, i-a dat bărbaţi care au ţinut sub stindardul ideii naţionale,
lor le-a dăruit suflet românesc, le-a întărit mintea şi le-a oţelit braţul ca
să ducă barca românismului prin toate vitejiile vremurilor până la limanul
dorit, unde după atâtea trude şi suferinţe culegem roadele binemeritate ale
unei lupte de veacuri. Azi, când vedem… săvârşită clădirea măreaţă ce Mihai
Viteazul începuse… aduc prinosul meu de recunoştinţă tuturor acelor care în
toate colţurile unde sună dulcele grai românesc au pus sufletul şi puterile lor
în slujba idealului naţional. După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o
piatră din cele mai scumpe: Transilvania cu ţinuturile din Ungaria locuite de
români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem
privi cu încredere în viitor, căci temeliile
sunt puternice… Ele sunt cimentate prin credinţa
nestrămutată a unui şir întreg de generaţii de apostoli ai idealului naţional,
ele sunt şi sfinţite prin sângele
vitejilor mei ostaşi, care au luptat şi au murit pentru Unire…".
Dar foştii cârmuitori străini
nu se puteau împăca cu noile stări politice făurite în temeiul dreptului de
autodeterminare, prin hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia,
Mediaş şi Timişoara. Înfuriaţi de pierderea unor teritorii, pe care se
obişnuiseră a le stoarce fără milă, mulţi dintre ei s-au dedat la cruzimi
înfiorătoare, omorând cu nemiluita fiinţe nevinovate, cum a fost împuşcat
preotul Opriş (din judeţul Turda) în clipa când ieşea de la biserică, ţăranul
Ioan Arion în drum spre Adunarea din Alba Iulia, preoţii Cornel Popescu şi Cornel
Leucuţa din judeţul Aradului, avocaţii Ioan Ciordaş Şi N. Bolcaş – îngropaţi de
vii -, basarabenii Murafa şi Mateevici, precum şi mulţimea ţăranilor de la
Beliş (Iosikafalva, azi Bălceşti, aproape de Huedin, judeţul Cluj), unde moşia
latifundiarului Urmaczi (care s-a sinucis la Budapesta în 1936) au fost arşi pe
rug peste 40 de ţărani români.
Regele Ferdinand înţelegea
greutatea stării în care ajunsese România, împresurată de bolşevici şi la
răsărit pe graniţa Nistrului, şi la apus de-a lungul Tisei. De aceea îşi arăta
în cuvinte lămurite părerea că, dacă nu va fi împotrivirea armatei române
destul de puternică, fiinţa Europei întregi va fi ameninţată.