Inginerul Virgil Savin a ajuns la a treia carte, scrisă după ieșirea la pensie. La anii senectuți (nu-i aşa? tot omul devine povestitor, a trăit destule evenimente despre care poate să spună ceva. Unii le narează cu har, oral, în special bunicii nepoţilor, alţii le şi înregistrează pe hârtie pentru a rămâne şi peste veacuri. În pofida unora care cred că nu mai lor le-a lăsat Dumnezeu (acum, adică după 1989, toţi cei care se declarau atei convinşi ba, căutau şi prozeliţi în ceea ce-i privea, bat metanii,
îngenunchează pe la icoane iar dacă sunt cu dare de mână mai merg la muntele sfânt sau Ierusalim) sau sfânta natură darul de a compune.
Scrisul nu
este chiar o treabă uşoară după cum ar apărea la prima vedere. Trebuie să ai
puţină voinţă, nu de putere a la Nietzsche, ci de a purta tocul pe coala de
hârtie fără să o ostracizezi fără rost. Mai ales că ai putea suferi
consecinţele unui blestem al brazilor. Domnul Savin nu se află într-un asemenea
pericol.
În primele două cărţi, Râuri albe (2009) şi
Călător în timp (2011), personajele sunt autorul și prietenii lui, ne sunt
prezentate pe larg copilăria şi adolescenţa, activitatea de inginer,
confruntările pe care le-a avut cu viaţa în această calitate.
A treia carte se intitulează Dealuri ghindăoane cu subtitlul: Un meleag de istorie şi legendă.
Comuna
Ghindăoani este aşezată într-o zonă de un pitoresc rar întâlnit, nu ştii dacă
locuinţele sunt aşezate pe văi, printre dealuri sau dealurile au răsărit dintre
case. Culmea cea mai înaltă este Hâga, după cum spune autorul. Am urcat și eu pe ea
într-un început de toamnă și mi-am explicat de ce domnul Virgil Savin este atât de
legat de meleagurile natale pe care le defineşte, după cum am văzut, de istorie
şi de legendă. De legendă, fiindcă Ghindăoani se revendică de la vestitul
Hindău unde moldovenii au repurtat, spune autorul, prima mare bătălie împotriva
oştilor străine de dincolo de Carpaţi. De altfel, de pe Hâga se profilează spre
Apus culmea Pleşu cu vestita Cetate Neamţ, renumită pentru rezistenţa împotriva
ungurilor (1391), turcilor (1476), şi apărată eroic de o mână de plăieşi
împotriva vestitului rege polon Ioan Sobieski (1691). Domnul Savin asemuieşte
Hindăul, locurile Ghindăoanilor de azi, cu Posada înfrângerii regelui ungur
Carol I Robert de Anjou de către Basarab I și obținerea
independenței Țării Românești. Alte dealuri descrise de domnul Savin sunt Osoi şi
Dealul Chiruţei. Descrierea succintă a dealurilor, în special situarea lor în
peisajul podişului nemţean, îi prilejuieşte autorului să ne prezinte pe larg
obiceiuri ghindăonene, viaţa insolită a unor familii pe care le-a cunoscut,
precum şi propria copilărie. Autorul ne aduce în faţă tipuri de oameni de altă
dată, preocupări ale acestora, întâmplări inedite. Faptele sunt povestite
frumos, dând cărţi farmec şi interes nu numai pentru cititorul localnic ci şi
pentru cel de aiurea.
Prin faptele
prezentate, unele cu minuţiozitate, cartea domnului Savin este şi o monografie,
sentimentală o denumeşte Cristian Livescu, consilierul editorial al opului.
Sentimentală fiindcă domnul Savin narează cu mult afect, cu multă dragoste
despre Hindăul nostru istoric. Fiind un bun creştin, autorul face dese
incursiuni în credinţa ortodoxă iar sfaturile lui sunt de bun simţ.
O notă
aparte pentru realizarea grafică aparţinând tipografiei Atograf din Piatra
Neamţ şi iconografiei color.
Înainte de
vacanţa de Paşti, cum i se zice acum, sau vacanţa de primăvară cum i se zicea
înainte, adică în timpul comuniştilor – or fi fost oare comunişti? – a existat
anul acesta o săptămână de hoinăreală pentru elevi. A fost botezată pompos Altfel de şcoală, s-a învăţat altceva
sau altfel: sau şi una şi alta.
Eu, după
vreo şaizeci de ani de şcoală de toate felurile am rămas cu o idee fixă, pornind de la concepţia că şcoala este o instituţie de instrucţie
(învăţare) şi educaţie (comportare peste tot şi tot timpul după anumite reguli
şi principii) care se fac la şcoală cu profesorul sau învăţătorul stând la o
masă, care se deosebeşte de masa de acasă sau de la restaurant, numită catedră,
iar lângă catedră, în dreapta, sau în stânga sau în spatele ei, depinde de cum
se uita privitorul, pe perete era o suprafaţă vopsită în negru, eu am văzut-o
vopsită şi în verde, numită tablă. Pe această tablă s-a scris şi se mai scrie
cu un obiect alb numită cretă care lasă urme albe.
De mult, de mult de tot, ştiu o ghicitoare
care mi-a spus-o tata întâi, apoi doamna. Se înţelege, desigur, doamna
învăţătoare (nu doamna învăţător cum se zice acum deşi în toate dicţionarele de
la Şăineanu încoace, şi de mai dinainte, există cuvintele învăţător, masculin,
folosit atunci când ne adresăm unui domn, şi învăţătoare, atunci când ne
adresăm unei doamne sau domnişoare). Ghicitoarea are următorul enunţ: Câmpul alb, oile negre, cin’ le vede nu le
crede/ cin’ le paşte le cunoaşte,. Când e vorba de tabla din şcoală
ghicitoarea ar putea suporta o modificare: câmpul e negru iar oile sunt albe.
Indiferent de culoare câmpului sau a oilor, pentru a învăţa să paşti asemenea
vieţuitoare cu un suflet aparte şi fără spiritul de turmă trebuie să mergi la
şcoală. Deci, repet, după cum ne spune pedagogia, și-a lui Comenius, şi-a lui Pestalozzi, şi-a lui Haret
etc., şcoala este locul, spaţiul, nu locaţia,
necesar, dar nu suficient, pentru instrucţie şi educaţie. Tot de la pedagogii
enumeraţi mai înainte, dar şi din proprie experienţă, ştiu că un rol important
pentru învăţare şi comportare îl are munca, munca ca activitate practică, fie
fizică, fie intelectuală. În sens larg, şi activitatea şcolară este muncă. Sau
stabilit, în decursul timpului, de la Socrate încoace, dacă nu și de mai
înainte, norme, moduri, principii despre ce și cum trebuie să se învețe, ce calități trebuie să
aibă un absolvent de școală. Multe au fost respectate și se mai
respectă. Oricum, învățământul are un caracter conservator, nu se pot face
schimbări majore fără să-i afecteze substanţa. La noi, la români, cel puţin în
ultimi şaizeci, şaptezeci de ani, modificările s-au ţinut lanţ. În bine? Parcă
mai mult în rău.
Conceptul Altfel de şcoală a apărut peste noapte,
s-a dat o săptămână liberă de la buchea cărţii. Din cele ce am aflat de la
copii, de la dascăli, din presă, în această perioadă elevii au vizitat muzee,
au făcut excursii pe dealuri, prin oraş, pentru cunoaşterea mediului etc. În
acea perioadă am avut nevoie să merg la biblioteca judeţeană pentru o carte. La
intrare un grup de elevi, deşi eu am deschis primul uşa, au dat buzna peste
mine şi au ieşit afară. Tot în aceeaşi zi doi tineri, tot de vârstă şcolară, se
urcase cu picioarele pe una din băncile din parc. La o altă bancă un grup
gălăgios umpluse aleea, în faţa lor, cu coji de seminţe. Tot în acea săptămână
a trebuit să mă feresc pe trotuar, iertată-mi fie expresia, din calea unor
turme bipede, iar stăpânul lor, a se citi profesorul, era invizibil. Desigur,
păduri fără uscături nu există!
Dar Altfel de şcoală, ca manifestare a
existat de când mă ştiu într-o relaţie cu şcoala. Cu scuzele de rigoare, am să
vorbesc puţin despre ceea ce făceam eu, modestia nefiind întotdeauna o latură
pozitivă în activitatea omului. Am colindat cu elevii Ceahlăul, munţii din
jurul oraşului. I-am dus pe cei mici la bâlci şi la săniuş, am organizat
excursii în ţară şi străinătate, şi toate fără să deranjez procesul de
învăţământ. Dar poate vă spune domnul Gheorghe Amaici de drumeţiile de duminica
cu bicicleta, sau de expediţiile din Munţii Piatra Craiului, Bucegi etc. Alţi
profesori au făcut expediţii pe urmele călătoriilor lui Calistrat Hogaş, au
urmat cursul Bistriţei de la izvoarele din munţii Rodnei până la vărsarea în
Siret. Vara porţile şcolilor erau deschise pentru activităţi de vacanţă.
Existau tabere ale elevilor cu înclinaţii pe anumite discipline şcolare.
E drept că
pe atunci nu se făceau proiecte, acestea erau rezervate doar constructorilor de
hidrocentrale, oraşe, uzine, profesorul sau învăţătorul făcea activităţi,
definite simplu extraşcolare, adică în afara programei şcolare pentru care nu
semna în condică şi nu primea nici bani. Asemene activităţi se aflau în fiinţa
lui.
Prezentele
note nu se vor o critică la adresa prezentului ci doar o succintă amintire
asupra a ceea ce a fost.
