Apolinic şi
dionisiac sunt Categorii estetice
formulate de Nietzsche în lucrarea Die Geburt der trag
die au dem geist der
muzik - Naşterea tragediei din spiritul muzicii – (1872). Ele reflectă, pe plan
estetic, opoziţia dintre cei doi zei ai artei la greci: Apollo, un dintre cele
mai mari divinităţi ale mitologiei greceşti, zeul muzicii, al poeziei, al
lumini, al artelor frumoase, al fanteziei, visului şi profeţiei, era
identificat adesea cu soarele; Dionysos, tumultosul zeu al beţiei extatice
(extatic de la extaz), patronul muzicii şi poeziei lirico-ditirambice,
sărbătorit în cântări şi dansuri cu caracter orgiastic, reprezintă principiul
sumbru şi iraţional, dominat de instincte. Dionysos, ca zeu al extazului, al
misterelor, personifică tulburarea, zbuciumul plin de fervoare, bahic. (Mircea Angelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu – Dicţionar de
termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti)
Cu alte
cuvinte, creatorii de artă, poeţii, muzicienii, pictorii etcetera, se manifestă
în spirit apolinic sau dionisiac, realizează opere care pot fi încadrate în
unul din aceste curente. Există şi situaţii când scriitorul, muzicianul,
pictorul pot exprima în operele lor atât spirit apolinic cât şi spirit
dionisiac, o demarcaţie definitivă în modul lor de manifestare nu există, poate
fi visător, gânditor, căutător de adevăruri în stele, dar se poate găsi şi
într-o ipostază bahică, a beţiei extatice, manifestându-se în cântări şi
dansuri orgiastice. Din starea momentană, unii zic momentală, sau generală a
creatorului rezultă şi caracterul operei de artă.
Aceeași autori,
citați mai sus, ne dau ca exemplu de creație apolinică poezia Sara
pe deal de Mihai Eminescu iar de creație dionisiacă o poezie de Lucian Blaga. Eu citind cărţile
mai multor scriitori, gândesc că în unele opere sunt apolinici iar în altele
dionisiaci. Şi opera lui Ion Creangă poate fi privită prin prisma acestor
categorii estetice. În Amintiri
întâlnim accente apolinice, în Moş
Nichifor coţcarul este de-a dreptul dionisiac. Pe postmodernişti mi-i greu
să-i încadrez într-un curent sau altul, atât de sofisticate le sunt versurile
de nu mai ştii ce vor să spună: că le este dor de casă, de o Ileană, că le este
foame, că vor să schimbe lumea, să se schimbe pe ei, că le plac munţii şi
marea…, nu-i uşor de descifrat
De semnalat
că spiritul apolinic şi spiritul dionisiac coexistă şi în afara artelor. Orice
individ se află în asemenea ipostaze, uneori visează, alte ori acţionează ferm
pentru a realiza fapte pământene, sau pur şi simplu se află în stare bahică. Interesant
că după un chef, după o stare euforică la început, unii devin melancolici,
visează vrute şi nevrute, şi o pot termina dramatic, într-un şanţ sau la
urgenţa spitalului. Sunt şi cazuri când o stare normală, să-i zicem, forţat,
lirică, devine comică, apoi dramatică şi se termină tragic. Aş concluziona că
genurile literare, creaţii subiective, nu sunt decât o reflectare obiectivă a
ceea ce este omul. Se poate vorbi, însă, și în spirit platonic, să admitem că genurile literare,
categoriile estetice au o existență de sine stătătoare, sunt idei înnăscute, aflate undeva
într-un spaţiu celest, iar creaţiile oamenilor nu sunt decât copii, umbre ale
acestor idei: dramă, tragedie, poezie lirică sau epică, etc. O asemenea ipoteză
este mai greu de admis de omul obişnuit, doar filosofii caută să despice firul
de păr în patru sau în mai multe părţi, pentru a le reuni apoi, spunând că este
altceva. Din fericire, filosofi sunt destul de puţini, oamenii sunt strâns
legaţi de pământ, mai aproape de gândirea lui Aristotel şi mai departe de a lui
Platon.
Dar să trec
de la expunerea de tip eseu, să zicem a criticului de artă, calitate pentru
care nu emit pretenţii, la cea de gazetar, de reporter, prezentând fapte reale,
mai aproape de spiritul cititorului obişnuit, preocupat de treburile zilnice,
banale. Fără să mă laud, meseria de observator al cotidianului, de gazetar, o
mai păstrez în sânge, cândva am mâncat pâine dulce-amară de pe urma practicării
ei, făcându-mi mulţi prieteni, dar şi mai mulţi duşmani prin scrisul ce îl
făceam. Trebuia să fiu mai mult dionisiac, să scriu și să militez
pentru drepturile oamenilor, drepturi care, după cum știe fiecare,
nu sunt celeste, ci pământene.
Majoritatea scriitorilor, în special a celor
începători, după apariţia unei cărţi încearcă să se facă cunoscuţi publicului
prin aşa-zisa Lansare de carte. Nu
zic toţi fiindcă sunt şi din cei care nu o preferă, motive sunt multe împotriva
unei asemenea acţiuni. Poate din zgârcenie, poate din modestie, sau poate din
pesimism, că orice-ar face, cartea tot nu se vinde. Sunt şi din cei care cu
această ocazie caută să obţină şi ceva bănuţi, să-şi scoată o parte din
cheltuieli. Consacraţii au şi alte posibilităţi, participă la târguri de carte,
au relaţii cu editurile, sunt colaboratori pe la edituri, pe la televiziuni.
Lansarea
unei cărţi, cu mici excepţii, cuprinde două părţi, ambele importante, care se
desfăşoară după un anumit tipic, hai să-i zicem canon, că doar ne aflăm în
sferele literaturii. Întâi, pe nişte scaune, cu masă sau fără masă în faţă, se
aşează prezentatorul, autorul şi criticii, de regulă cam aceeaşi. Depinde de
localitate, de numărul subiecților preocupați cu scrisul și de cei care trăiesc de pe urma scrisului. Se spun mai
multe sau mai puţine cuvinte despre carte, despre autor, de cele mai multe ori
sunt laude urmate de aplauze. Din motive lesne de înţeles, nici nu poate fi
altfel. Doar n-ai să-l inviţi, uneori să-l şi plăteşti, pe critic să te înjure.
La sfârşit vorbeşte şi autorul, mulţumeşte publicului, prezentatorilor cărţii, se
mai laudă şi el şi… invită pe participanţi la a doua parte a activităţii.
Autorul oferă, după posibilităţi, după propriile lui pretenţii, o gustare din
plăcinte poale-n brâu (dacă fenomenul are loc prin Moldova; la ardeleni s-o fi
dând pită şi slană iar la olteni praz cu… nu ştiu ce), sendvişuri cu muşchi rromanesc, prăjituri de la cofetărie,
biscuiţi, alune americane, udate, tot după posibilităţi, cu vin, uneori făcut
în propria gospodărie, apă minerală, sucuri, coca-cola. Prima parte este
liniştită, publicul ascultă ce spun vorbitorii, participanţii mai vorbesc între
ei, unii mai vorbesc cu ei înşişi despre grijile zilei de mâine. Alţii visează
la figurat şi la propriu. Ca peste tot unde există adunări, de pildă,
Parlamentul României. Toate acestea le știu de la televizor, din cele citite prin ziare și din cele
văzute cu proprii ochi, auzite cu propriile urechi, prin participarea la
asemenea manifestări culturale în propria urbe. Cred că şi alţii le cunosc tot
aşa de bine ca şi mine.
Oameni de
artă, din cei care n-au ce face, care cam trag mâța de coadă, (deși nu prea
este voie, ești pasibil de o pedeapsă din partea celor de la protecția
animalelor), adică scriitori, de ordinul câtorva zeci, sunt și în județul Neamț. Muzicianul
cu vioara lui mai cântă la o nuntă, pictorul mai face un tablou, dar poeţii,
scriitorii în general, nu-şi prea găsesc un derviş în societate, mai ales acum
în timp de criză. Poate criticii mai bagă ceva în buzunar, pentru o cronică, o
prefață sau postfață, cuvânt înainte, cuvânt înapoi. Sunt și din cei
care câștigă: patronii de edituri, nu toți, numai unii mai de soi.
Veniturile pentru un Cip, un ISBN, nu sunt de ici de colo. Dar, să nu
fim cârcotași, văzut-aţi ce s-a întâmplat cu unul din ei, şi să revenim la apolinic şi
la dionisiac. Mai mult la dionisiac.
La
Piatra-Neamţ, oraş turistic zic unii că este, ba chiar că ar fi perla Moldovei,
(nu ştiu dacă este vorba de o perlă naturală sau una artificială de pe care,
după ce este purtată la gât câtva timp, se duce o pojghiţă de pe ea şi rămâne
ca un câine care năpârleşte), la Piatra-Neamţ, repet locația, există ca în toate judeţele o bibliotecă… judeţeană (nu știu cum se
va numi după ce se va face reîmpărțirea administrativa gen Băsescu) şi şeful ei, managerul
cum se zice acum cu ifose de capitalism postmodernist, este domnul Constantin
Bostan. Acest domn, foarte simpatic și priceput, oferă găzduire literaților de
toate soiurile fără discriminare de ochi dulci, de sex, preferințe sexuale,
de vârstă, de culoare, apetență gastronomică, starea sănătății, că sunt
membri sau nu ai Uniunii Scriitorilor sau altor organizaţii de acest gen, mai
pe scurt, într-o democraţie perfectă, pentru a-şi lansa gândurile scrise pe
hârtie indiferent de format, A5 sau A4, cursiv sau drept, aldin (Bold) sau normal.
Pentru aceste activităţi sunt două săli, una mai mare, mai comodă ce se află la
etajul trei sau patru, precis nu ştiu, în orice caz la cucurigu, Sala Teatrului
de Joacă (De ce se numeşte aşa drept vă spun că nu ştiu. Biblioteca are în
încadrare un regizor şi o formaţie de teatru de copii dar nu ştiu dacă există
teatru în care nu se joacă sau dacă teatrul este o joacă. Poate pentru copii,
da.) şi Sala Cupola. Numele acesteia îmi este explicabil. Biblioteca din Piatra
Neamţ are o cupolă mare din sticlă, sală în care vara este cald şi iarna frig.
Sala de fapt este un hol mare din care se intră în birouri şi nişte săli de
lectură.
În aceste
săli cu trei dimensiuni, a patra intelighenţia, sau talentul, nu o discut, au
loc lansările de cărţi cu cele două părţi despre care am făcut zicere. Eu
semnatarul de mai jos, sau de mai sus, după vruta secretarului de redacţie, am
participat la multe asemenea activităţi, culturale desigur, asistând, sau
participând numai în parte, cu de la mine voinţă de putere, la multe momente
apolinice şi dionisiace. O anumită structură stomacală m-a făcut ca în
momentele cu manifestări dionisiace de care erau cuprinşi participanţii eu să
devin apolinic, să meditez la condiţiile existenţiale al omului modern, nu fără
ciudă însă de propria mea stare a firii. O observaţie pe care am receptat-o şi
care consider că trebuie cunoscută şi de alţi hominizi, nu numai nemţeni ci şi
din alte colţuri de ţară, şi mie mi se pare interesantă, este trecerea rapidă
de la apolinic la dionisiac, parcă am fi fost după Revoluţia din Decembrie,
când trecerea comuniştilor la democraţi s-a făcut într-o singură noapte.
Asemenea
treceri de la apolinic la dionisiac, la Piatra-Neamţ, nu se întâmplă numai la
Biblioteca judeţean ci şi la Galeriile de Artă „Lascăr Vorel”, la Casa
Memorială „Calistrat Hogaş”, la Casa Învăţătorului sau Muzeul de Istorie. După
cum am afirmat, am participat la multe lansări de carte sau vernisaje de
pictură, una mi s-a părut însă cea mai de soi în ceea ce priveşte momentul
dionisiac.
Renumitul
profesor de limba şi literatura română Mihai Emilian Mancaş şi-a lansat în
toamna care a trecut, blândă şi bogată, la Biblioteca judeţeană a judeţului
Neamţ, desigur, instituţie ce poartă numele lui Gh.Th. Kirileanu, o carte care
poartă titlul: „Mămăliga”. Autorul, într-unul din capitolele volumului, prin
multe fapte povestite şi multe argumente, susţine că mămăliga este un brand al
României (eu aş zice că este mai ceva decât frunza doamnei Udrea),
personalizează poporul român şi trebuie să fim mândri pentru că suntem… mămăligari. Un ultim argument al
susţinerii cu aplomb a afirmaţiilor sale a fost că în partea a doua a
activităţii, adică partea dionisiacă, după cum am denumito, domnul Mancaş, sa
prezentat în Sala Cupola cu o mămăligă mare, adusă de doi voinici pe o targă
trainică, şi cu o cratiţă din cele care se folosesc pe la praznice, plină cu
tochitură de porc (bucăţi de slănină amestecate cu bucăţi de carne macră
prăjite în suc propriu). În jurul acestor bunătăţi se îngrămădiseră fraţii ca
la ajutoarele date de edilul Constanţei. După ce burţile au fost puse la cale,
fiecare cu cât a apucat, bucatele au fost udate cu vin din acela negru, puterea
ursului. Ce a urmat? Pe unii i-a cuprins melancolia, pe alţii o stare euforică,
conform structurii psihice a fiecăruia.
