Constantin Rădulescu-Motru

 Hegel, filosoful german trăitor în crucea secolelor XVIII şi XIX, (1770-1831), afirma că filosofia este o fiică a epocii în care a fost scrisă. Aserţiunea poate fi extinsă şi asupra altor domenii ale creaţiei umane: literatură, arte plastice, sociologie. De asemenea, se susţine ideea că istoria societăţii în mersul ei are un singur sens, numai înainte, nu se întoarce. Filosofii au dat diferite interpretări evoluţiei omenirii. De pildă, la noi Vasile Conta înţelegea evoluţia societăţii ca o undă cu

momente, ramuri, de urcuşuri şi coborâşuri. Lucian Blaga explica spiritul românesc prin cunoscuta metaforă, deal-vale. Revenind la Hegel, filosoful dialecticii obiective, vedea mişcarea ca o spirală, ideea trecând prin mai multe stadii, afirmaţie-negaţie-negarea negaţiei sau teză-antiteză-sinteză.

 Deşi istoria nu are marşarier, dacă o asemănăm cu o maşină, putem spune că după ani mai trece prin acelaşi loc. Conducătorul maşini observă unele schimbări, dar nu atât de mari încât să nu mai recunoască locul. Ba unele aspecte nu s-au schimbat deloc, au rămas încremenite. În 1904 Constantin Rădulescu-Motru publică prima lucrare de dimensiuni mai ample, Cultura română şi politicianismul (C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, Editura Eminescu, Bucureşti,1984, p. XI). Eu deţin un volum din opera amintită datat tot 1904, ediția a II-a, ceea ce înseamnă că lucrarea s-a bucurat de o bună primire, chiar de la prima apariţie. Rezultă că scrierea lui C.R.-M. era bine ancorată în problemele timpului, era o fiică a epocii

 Câteva consideraţii de redactare. Cartea cuprinde şapte capitole. Fiecare capitol are la început o casetă cu problemele, numerotate, de fapt subcapitole, care vor fi tratate. Lecturarea acestora înainte de a citi opera îţi oferă o imagine sintetică asupra conţinutului lucrării. Desigur. cititorii operei lui C.R.-M. cunosc acest procedeu al autorului, fiindcă la toate scrierile, mă refer la cele în volum şi de întindere mai mare, este folosit la tehnoredactare. De asemenea, C.R.-M. însoţeşte fiecare din lucrările sale cu o introducere. Amintesc aceste chestiuni fiindcă mi-au fost de mare folos în urmărirea problemei ce m-a interesat, anume politicianismul din timpul lui Motru pe care îl pun faţă în faţă cu politica ce se face astăzi pe Dâmboviţa. După ce am citit cartea şi cunoscând ce se întâmplă astăzi în politica românească îmi permit să spun că totul a fost şi este original la noi, şi ce se întâmpla la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX şi ce se petrece în prezent.

 O altă, problemă tot de redactare, este înserierea titlului pe pagina de carte. Sintagma Cultura română este scrisă cu litere aldine, bold, cum se spune azi la calculator, iar cuvântul politicianismul este scris cu litere mai mici şi normale. Rezultă că în viziunea lui Motru felul de a face politică este subordonat nivelului cultural al individului. Vorbind în termenii Personalismului energetic, opera lui fundamentală, potenţialul energetic de a elabora proiecte politice depinde de gradul de cultură de care dispune acesta. Mergând mai departe cu raţionamentul, deducem că măsurile politice ale unui partid sunt influenţate de calitatea culturală a membrilor săi.

Cea mai mare parte din carte este dedicată problemelor culturii. Dacă în abordarea chestiunilor politice se referă cu precădere la ţara noastră în raport cu comportarea politică din ţările cu o cultură formată (Germania, Franţa, Statele Unite), în problemele de cultură aria geografică cuprinsă este mult mai largă, C.R.-M. ne face o prezentare comparativă dintre cultura din ţările amintite mai sus şi ţări de pe alte continente, Japonia sau China de pildă, care, consideră el, nu au o cultură formată, ci doar o civilizaţie. Cultura română este şi ea în formare şi de aici toate relele ce se abăteau asupra unui popor talentat. Vinovaţi sunt, desigur, cei ce se întorc în patrie, cu studii în străinătate, care s-au rupt de filonul moral sănătos al românului, în special, al ţăranului. Aceştia sunt politicianii  criticaţi dur de C.R.-M. încă din prefaţa cărţii.

Pentru Rădulescu-Motru politicianismul este o practicare meşteşugită a drepturilor politice, prin care câţiva dintre cetăţenii unui Stat, tind şi uneori reuşesc să transforme instituţiunile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum el ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale. În viziunea lui C.R.-M. politicienii îşi realizează acest deziderat nu recurgând la violenţă, ci cu consimţământul acelora, căror este menită să le aducă pagubă. Cetăţenii îi consideră pe politicieni ca pe o plagă şi nu nişte despoţi.

În aceeaşi prefaţă autorul de mai târziu al operei Personalismului energetic are câteva reflecţii de ordin economic. El face deosebire între industriaşi şi capitalişti, ceea ce nu corespunde concepţiilor economice actuale, industriaşii fiind capitalişti, fiind de fapt pilonii societăţii capitaliste, deşi, în ultimul timp, o pondere tot mai mare o are capitalul bancar şi speculativ. Pentru a exista bănci, bursa, a trebuit mai întâi să existe producţia, industria, agricultura, transporturile, comerţul. Mi se pare de profundă pertinenţă şi de reală actualitate afirmaţia că marii capitalişti şi marii industriaşi sunt indiferenţi asupra originii de unde vine câştigul. Pentru ei esenţialul este să fie satisfăcuţi…

In continuare C.R.-M. ne explică - vorbind în termeni economici actuali - cum este posibil exportul de capital, cum sunt posibile investiţiile în alte ţări, cum se obţin profiturile. Uneori se face şi prin constrângere forţată. (Dacă ar fi contemporan cu noi poate scria că nu rare ori se face şi prin constrângere forţată). Dar fiindcă mijloacele violente au mari riscuri se apelează la sprijinul politicianului. Ajutorul acestuia este mai preţios decât orice putere armată. Cu ajutorul politicianului capitalurile trec uşor graniţele ţărilor, acesta fiind, după spusele lui Rădulescu-Motru, duşmanul de moarte al zidurilor chinezeştii. C.R.-M. vedea însă curgerea capitalurilor doar într-o singură direcţie, de la ţările dezvoltate, Germania, Franţa, Statele Unite spre statele tinere, nedezvoltate. De la începutul secolului trecut, când Rădulescu-Motru a scris cartea despre care vorbim, economia capitalistă a făcut paşi uriaşi, geografia economică a lumii este cu totul alta. Acum şi pieţele ţărilor dezvoltate sunt cucerite de capital străin.  Capitalurile asiatice sunt concurente puternice ale capitalului american, german, francez etc. Dar ce este izbitor de actual în afirmaţiile lui Constantin Rădulescu-Motru, cel puţin pentru România, este că politicianul de la noi este gata, pentru a asigura interesul său personal, să facă concesii de orice natură în domeniul afacerilor publice. El este tipul omului care câştigă fără muncă, şi care îndeamnă şi pe alţii să urască munca cinstită. Politicianul este purtătorul spoielii de civilizaţiune, şi prin aceasta dizolvantul cel mai puternic pentru unitatea vieţii naţionale a popoarelor tinere… Numai că românii nu sunt un popor tânăr, ci mai mult îmbătrânit, cu apucături noi.

* * *

 În continuare voi extrage din exegeza lui Rădulescu-Motru şi alte note de ordin politic, de actualitate surprinzătoare. După cum am afirmat mai înainte, lucrarea are ca preponderenţă analiza fenomenului cultural de la noi şi din alte ţări, China, Japonia, de pildă, considerate de el, oarecum pe nedrept, că aveau o cultură în formare.

Perioada peste care C.R.-M. a pus lupa criticii sale este secolul XIX, în special a doua jumătate a acelui secol. Autorul a fost elev al lui Titu Maiorescu şi de aici nu numai admiraţia pentru mentorul său dar şi acceptarea ideilor autorului Beţiei de cuvinte faţă de cultura şi civilizaţia română. Nu înseamnă că Rădulescu-Motru este un epigon al lui Maiorescu, ci are propria lui cale, modul său propriu de gândire. Teoria formelor fără fond, precum şi alte idei maioresciene vor fi integrate viziunilor lui filosofice nu fără unele corecturi proprii. Totuşi, pentru C.R.-M.â, In istoria filosofiei româneşti, Titu Maiorescu, va rămâne un nume distins şi consideră că odată cu T.M. începe trezirea gândirii filosofice româneşti sub influenţa culturii. Gh. Al. Cazan, în studiul , Schiţă a unei vieţi, aşezat ca prefaţă la volumul C. Rădulescu-Motru,  Personalismul energetic şi alte scrieri, ne atrage atenţia că trezirea gândirii filosofice româneşti are ca predecesori pe Dimitrie Cantemir, pe iluminişti şi alţi slujitori de meditaţii metafizice.

De asemenea, ca şi Maiorescu, C.R.-M. va fi influenţat de gândirea, cultura şi civilizaţia germană, Germania fiind ţara în care şi-a făcut studiile de bază, şi-a luat doctoratul, după ce trecuse pe la Ecole de Hautes Etudes, Paris, unde a audiat cursurile mai multor filosofi şi psihologi renumiţi şi a lucrat şi într-un laborator de psihologie experimentală.

Cultura este o condițiune indispensabilă pentru dezvoltarea popoarelor… Poporul fără cultură n-are istorie este crezul lui  Rădulescu-Motru. Citez mai departe alte câteva fragmente, doar câteva, pentru a demonstra importanţa pe care o acorda acesteia şi care-l definesc pe C.R.-M şi un filosof al culturii, un pionier pentru România în acest domeniu, deşi nu cultura a fost preocuparea lui teoretică principală. […] bunurile sufleteşti, din cari e constituită cultura, sunt în realitate singurile baze mai durabile pentru întemeierea unei vieţi sociale.[…] Singure numai bunurile sufleteşti deschid muncii o existenţă superioară şi durabilă; prin mijlocirea lor viaţa individului se înnobilează şi profită obştii.

Credinţele religioase, obiceiurile, instituţiunile şi valorile morale, operile de artă şi adevărurile ştiinţei, sunt singurile cari înving moartea. Definiţiile contemporane includ în conceptul de cultură şi valorile materiale pe care le realizează un popor, (Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1986), dar aceasta este o altă problemă de discutat.

Un subcapitol este rezervat analizei conceptelor de pseudocultură, semicultură şi cultură desăvârşită, pseudocultura, semicultura fiind etape între barbarie şi cultura desăvârşită, evidenţiind trăsăturile popoarelor care se află într-una din ipostazele  arătate mai sus. Nici o creaţiune puternică nu zguduie până la temelii sufletul poporului pseudocult. La dânsul toate se petrec la suprafaţă Totuşi poarele pseudoculte se află pe o treaptă superioară popoarelor aflate în barbarie. În mijlocul poporului pseudocult lupta pentru existenţă este mai potolită şi mai umană. Individul este desrobit de sub tirania instinctelor sociale. Iată însă laturile negative ale individului pseudocult. În momentele grele, când fericirea sa este ameninţată, el are două scopuri sigure: ori schimbarea de loc << ubi bene ibi patria>>; ori protecţia unui popor puternic. Niciun regret nu-l leagă de pământul ce-l locuieşte[…] Pretutindeni este la el acasă.

Dacă pseudocultura, după C.R.-M., este un fapt rău întocmit, semicultura, deşi întâlnim unele deficienţe ale pseudoculturii, este un proces încă neterminat în drumul culturii spre desăvârşire. Dar nu orice popor poate ajunge la cultura adevărată, doar cele cu calităţi deosebite. Care sunt acestea? Educat în şcolile Apusului, este lesne de înţeles. În afară de Germania, Franţa, Anglia, C.R.-M. aminteşte Statele Unite. E puţin straniu că sunt date uitării popoare ca grecii, egiptenii, chinezii, popoarele Orientului Mijlociu, a căror cultură stă la baza culturii şi civilizaţiei europene şi, implicit, şi a Americii.

 În ce situaţie se afla România sfârşitului de secol XIX  şi începutului celui de al XX-lea al existenţei sale. Netăgăduit, până la o cultură desăvârşită nu s-a ridicat niciodată poporul român. Niciuna din creaţiunile sufletului său n-a reuşit să întipărească în istoria omenirii nota individualităţii sale; în nici o ramură de activitate el nu a realizat neîntrecutul. Dar continuă autorul Personalismului energetic, parcă pentru a îndulci situaţia, sau poate că şi-a reamintit că şi el este român iar aşchia seamănă cu trunchiul copacului, poporul român,[…]din timpurile cele mai vechi şi până acum de curând, el s-a menţinut într-o stare de semicultură onorabilă.(subliniere E.B.) În ce constă onorabilitatea românilor:[…] caractere necioplite dar turnate dintr-o bucată. Arta ştiinţa, morala, obiceiurile ţărei, atât cât erau şi cum erau, întregeau de minune sufletul strămoşilor noştri. Când s-a stricat această  situaţie? Ultima generaţie purtătore a tradiţiei strămoşeşti a realizat actul Unirii de la 1859. În locul efortului pentru formarea conştiinţei naţionale, tinerii au găsit calea libertăţilor politice. Sensul era invers, susţine C.R.-M., nu de la dezvoltarea economică, culturală spre libertate, ci de la politică spre civilizaţie. Talismanul era politicianismul. Vinovată este generaţia paşoptistă propovăduitoarea libertăţilor politice. Suprema ţintă a politicianismului şi prin tr-însul a românului, de acum înainte este să placă Europei. Şi ca să placă Europei au tras la indigo instituţiile, ordinea întâlnită în Apus. Motru îi acuză de mimetism, trăsătură caracteristică unor vieţuitoare pentru a putea supravieţui dar şi pentru a obţine avantaje. Tot el ne spune că […]la mimetism n-a luat parte întreg poporul românesc, ci numai pătura sa de sus, elita conducătorilor[…]. Poporul român a rămas şi azi foarte puţin civilizat, pe gustul Europei; dar, în schimb, cât de mare a fost succesul acestei civilizaţiuni în pătura conducătoare! În finalul capitolului, Motru îşi exprimă încrederea în consolidarea culturii române chiar de la începutul secolului XX şi îşi încheie analiza printr-un citat din N. Iorga dintr-un articol apărut în semănătorul Nr 20 (1903): O nouă epocă de cultură trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau altfel vom muri! Și e păcat, căci rânduri lungi de strămoși cinstiți ni stau în urmă și n-avem dreptul să ne înstrăinăm copiii.

După ce în capitolele de la mijlocul cărţii tratează probleme de cultură de ordin general cu referiri la statele din Apus şi Orient, în capitolele de sfârşit revine în deosebi la ţara noastră, cu o critică foarte virulentă la adresa politicii şi politicienilor. În funcţie de interese, susţine el, cetăţeanul român gândeşte una, reprezentaţia este alta, noţiunile îşi schimbă mereu sensurile. Logica lui nu este internă, în creierul său, ci externă, în împrejurări…. Astăzi noţiunea de imoralitate şi noţiunea de dreptate bisericească se resping; mâine se împacă. Şi autorul vine cu multe exemple pentru a ne convinge că afirmaţiile dumnealui sunt adevărate. Vorbele care la alte popoare au un sens, la noi sunt goale de conținut.

 O critică aspră adresează justiţiei. Pentru frumuseţea argumentării redau un fragment mai mare: Justiţia! Instituţiile publice!...- Ai pe cineva la Tribunal? – Ai pe cineva la Prefectură? – Ai pe cineva la Bancă? – Ai pe cineva la Credit?...Acest veşnic cineva! El face şi desface! El este realul, actualul. –Nu pot iubitule, se opune legea. - Dar când vrea cineva… Dacă ai pe acest cineva mai ai strade curate, ai gaz de luminat, ai loc rezervat pentru copilul tău la şcoală, ai pe comisar amabil şi pe judecător complesant, ai în jurul tău o sumă de oameni bine crescuţi… Şi puterea lui acest cineva nu s-a sfârşit.

De la analiza gravă când e vorba de economie, de viaţa socială, C.R.-M. trece la ironie, la umor, când abordează situaţia artei, a literaturii în special. Iată un scurt dialog imaginat, sau poate real, în orice caz care reflecta o realitate, redat în cartea amintită la pagina 140.

- Leneşule, îmi zice unul. care-’mi voia de altfel binele, eşti destul de sănătos şi inteligent ca să-ţi câştigi viaţa. Ci umbli cu versuri şi cu cerşetorii? Te sfătuiesc ca să te apuci de o muncă cumsecade, serioasă…

[….] Am apelat la mintea şi patriotismul tuturor românilor pe cari eram obişnuit a-i vedea represintând puterea statului.

- Suntem în criză, domnule, mi se răspundea pretutindeni, nu avem timp să ne gândim şi la trântori cari visează. Ţara are nevoie de economii urgente

- Dar şi criza literară e o înjosire pe care trebuie să o evităm.

- Criza literară! Cine se ocupă de criza literară? La Berlin, important este să se ştie dacă avem recoltă sau nu. De o fi lipsă de poeţi n-are să ne vină controlul european, dar de o fi lipsă de bani, desigur.(Subliniere E.B.)

- Dar o ţară fără cultură proprie…este o ţară barbară,… este un simplu grânar la dispoziţia străinătăţii…

 Şi îşi încheie Rădulescu-Motru pledoaria sa pentru cultura română. Sărmane poet, odiseea ta e tristă, e foarte tristă. Dar îţi rămâne o cale care să-i pună sfârşit.: este calea pe care ţi-o deschide politicianismul! Cântă gloria acestuia! (sublinierea E.B.)

Calea a fost bătătorită de mulţi alţii. Ea este totuşi singura care te va duce pe sub arcuri de triumf.

Muntenia şi Moldova sfârşitului de secol XIX se deosebeau esenţial de Muntenia şi Moldova începutului aceluiaşi secol. În primul rând că se realizase Unirea de la 1859, pas hotărâtor pentru modernizarea ulterioară a ţării. C.R.-M. subliniază acest fapt şi vinovaţi pentru decăderea ulterioară sunt politicienii care au adus în ţară ideile de libertate, egalitate dreptate ale Apusului. Dezvoltarea economică n-a fost în concordanţă cu formarea şi dezvoltarea culturii naţionale, avuţia nu s-a distribuit corect. […]minoritatea purtătoare a civilizaţiunii, reţine pentru dânsa din bugetul statului un beneficiu prea mare, disproporţionat de mare în comparaţie cu valoarea serviciilor pe cari ea le aduce poporului român. Această minoritate, spune autorul, își permite chiar capriţii şi gusturi de milionar american… şi toate din punga contribuabilului în timp ce acesta care este format din imensa majoritate a poporului român, trăieşte la ţară în bordeie, fără igienă…decimat de mizerie. Minoritatea se bucură de privilegii fără a fi cu ceva superioară poporului. Pentru a-şi întări aserţiunea, C.R.-M. ne dă un citat dintr-un articol scris de Eminescu în „Timpul”, opt aprilie 1882, în care afirmă că păturile superpuse sunt  mult inferioare rasei poporului român.

Ex nihilo nihil . Din nimic nu se creează nimic. Avuţia României s-a realizat pe baza împrumuturilor. Dar acestea vor trebui plătite. Economiile adunate de locuitorii ţărilor mari şi puternice nu se revarsă asupra ţărilor mici, cu scopul de a veni în ajutorul acestora, ci pentru a-şi întregi ele procesul lor de dezvoltare. Ele sunt ca nişte uriaşe fiinţe tentaculare care caută peste tot locul hrană şi adăpost. Ele vin împinse de legea lor de creştere, iar nu de hatârul celor săraci.(Subliniere E.B.)

Referindu-se la reformele politicienilor, C.R.-M. închei capitolul al VI-lea, cu o frază zguduitoare: Reformele săvârşite în România de către politicieni sânt, unele spre folosul aparent al generaţiunilor de astăzi; şi toate spre paguba reală a generaţiunilor de mâine.

În finalul capitolului şapte, Rădulescu-Motru îşi exprimă încrederea că poporul român va găsi calea înlăturări politicianismului, a mizeriei. Vântul unei puternice reacțiuni de sănătate (desigur morală) va goni de pe cerul culturii române nourii cei groşi ai pseudoculturii de astăzi.

 Să avem încredere! îşi încheie el cartea.

* * *

Din 1904, anul apariţiei cărţii Cultura română şi politicianismul şi până în prezent, poporul român a trecut prin multe momente hotărâtoare pentru istoria sa. După felul în care s-a comportat, nu poate fi considerat ca semicult sau, şi mai rău, că ar fi avut o pseudocultură. De altfel, fiecare popor are propria cultură, care nu poate fi considerată nici semicultură, nici pseudocultură. E vorba aici de nivelul de civilizaţie, de care datorită unor împrejurări istorice, unele popoare se bucură mai mult sau mai puţin. Istoria omenirii nu are un mers liniar, unele culturi au devenit istorie ca şi popoarele care le-au făurit şi le-au purtat, altele au luat fiinţă mai târziu şi se află într-o perioadă de înflorire. Judecăţi de valoare asupra uneia sau alteia sunt greu de pronunţat, dacă nu ai o gândire obiectivă.

Cât priveşte aserţiunea lui Constantin Rădulescu-Motru că în perioada de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de al XX-lea poporul român se afla într-o perioadă de pseudocultură este greu de acceptat, trebuie făcută o disjuncţie clară între felul de a fi, de comportament, al celor ajunşi în fruntea ţării, fără a fi oameni de frunte, şi restul poporului. În acel timp au trăit și contribuit la formarea culturii românești Hașdeu, Titu Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Grigorescu, Porumbescu, Haret, Vlaicu, Creangă, Slavici, Ion Ionescu de la Brad, Caragiale, Vasile Conta, se afirma Iorga, iar lista cu personalități din galeria de aur a culturii române nu se termină cu ei. Unii au fost și politicieni și nu de duzină. Nici poporul n-a fost mai prejos în Unirea Principatelor, Războiul de Independenţă, iar mai târziu în Primul Război Mondial.

Perioada dintre cele două războaie mondiale este considerată, pentru România, ca o etapă de vârf în cultura românească. Într-adevăr, dezvoltare ştiinţei, a literaturii, a filosofiei, a învăţământului a făcut paşi mari în aceşti ani. Politicienii, prin comportarea lor în afară de momentul Unirii de la 1918, nu s-au situat însă prea departe de politicienii criticaţi de C.R.-M. Nici poporul, în special lumea satelor nu trăia în condiţii deosebite de cele de la începutul secolului XX. Iar dacă luăm ştiinţa de carte ca element important în însuşirea culturii, situaţia nu se prezintă de loc roză. S-au păstrat elementele de cultură tradiţionale, cele din moşi strămoşi, ca ţesutul, olăritul, prelucrarea lemnului, cusutul, creşterea viermilor de mătase, albinăritul, plutăritul, cu unele mici schimbări. O însuşire masivă a elementelor de cultură modernă creată în ţară sau importate, care să determine schimbări vizibile în modul de viaţă, în special al ţărănimii, nu a existat. Ca trăitor în această perioada, diferenţele dintre cultura română şi cea din Apus le-am văzut-o în modul de comportare al soldaților germani față de cel al românilor. Dar dacă ne gândim la atrocităţile fascismului, săvârşite cu o participare masivă a poporului german, ce fel de cultură avem în faţă? Dar manifestările rasiste din S.U.A., izbucnite în plin secolul XX, în ce fel de cultură le putem include? Fenomenul cultural pare a fi mult mai complex decât l-a tratat C.R.-M., prin împărţirea culturii în pseudocultură, semicultură, cultură desăvârşită, incluzând popoarele ca într-un pat al lui Procust în această triadă. Se pare că nu numai indivizii au momente de rătăcire ci şi popoarele. Că în spatele acestora stau politicieni, şi în spatele politicienilor stau marile trusturi financiare este o realitate a timpurilor moderne.

Să revenim la România şi românii zilelor de acum, acum desemnând sfârşitul de secol douăzeci şi început al secolului XXI. După aproape jumătate de secol de hiatus politic cum poate fi definită perioada comunistă, politicienii au apărut ca ciupercile după ploaie iar politicianismul este în floare, cu multe similitudini cu ceea ce a descris  Rădulescu-Motru în Cultura Română şi politicianismul, dar şi cu unele trăsături specifice acestor vremuri. Ca notă aparte este că politicianul de azi are ca permanentă justificare a neîmplinirilor trecutul comunist, cei mai mulţi dintre ei, fiind ei înşişi foşti înflăcăraţi comunişti. Caracterul cameleonist poate fi considerat ca o notă definitorii a politicianului actual, şi nu numai, că din comunist plin de abnegaţie a devenit liberal, social democrat, ţărănist etc., ci şi prin faptul că trece cu uşurinţă dintr-o tabără politică în alta fără jenă. Goana după bani, etalarea averilor, traiul în huzur par a fi trăsături perene ale politicianului român, elemente de continuitate. Parafrazându-l pe Constantin Rădulescu- Motru, reformele politice de azi sunt vizibil în interesul actorilor (politici) actuali şi spre paguba (în parte) a celor care vor veni; pentru truditori paguba este permanentă.

 Secolul XIX se caracteriza şi prin plecare tinerilor la studii în străinătate. Nu oricine avea această posibilitate. Pentru unii, statul sau diferite organizaţii, mai acordau şi burse. Oricum, odraslele protipendadei, capabile sau nu, îşi făceau studii pe meleaguri străine. Comportarea nu poate fi blamată, în acel timp învăţământul românesc abia se înfiripa. În prezent, exodul la studii în străinătate este impresionant, fără a fi motivat de lipsa de şcoli în ţară sau de existenţa unor tineri supradotaţi care să nu încapă în cămaşa învăţământului autohton. Cei eminenţi nu se întorc în ţară, odraslele politicienilor revin, au confortabile locuri asigurate.

Europa Unită reprezintă Eldorado nu numai pentru românul instruit cu studii superioare ci şi pentru majoritatea populaţiei, devenită slugă în ţările cu democraţie consolidată. Apusul este şi azi ca şi atunci, cu peste o sută de ani în urmă, model, spaţiu de unde se importă şi bune şi rele, după care ne conducem, doar nu inventăm noi apa caldă.

Dacă Constantin Rădulescu-Motru ne-ar fi contemporan ar avea ce scrie despre politicienii de azi. Dacă din punct de vedere al civilizaţiei, al ştiinţei şi tehnicii omenirea a evoluat imens, patrimoniul cultural s-a îmbogăţit, din punct de vedere moral, societatea pare a fi imobilă şi chiar ar fi regresat. Epigonii politici au coborât mult pe scara valorilor morale. Banul a căpătat valenţe atotputernice, noţiunile de patrie, patriotism, morală, cinste, dreptate care au înflăcărat multe minţi în perioada de formare a statului naţional au devenit desuete sau sună fals în discursurile politicienilor români de azi. Tot ce contează este huzurul lor materializat în palate, maşini de lux, distracţii pe ţărmuri străine, drepturi obţinute prin sperjur, prin delapidări, prin înşelăciuni, prin legi făcute pentru ei şi încălcarea lor. Electoralele ne arată în toată splendoarea pe politicianul român şi politica lui.

„Alte măşti, aceeaşi scenă”

Învăţământul de ieri îl cunosc din propria experienţă. Din cei aproape cincizeci de ani de şcoală, ca elev de primară, liceu, student şi profesor, începând din anul 1939 şi până în 1996. când am ieşit la pensie. Învăţământul de azi îl cunosc din diferite surse, presă, televiziuni, mărturisiri ale unor foşti colegi, al unor foşti elevi, azi părinţi de şcolari şi din ceea ce văd pe stradă, mediu care îţi spune mai mult decât cele mai documentate rapoarte ale oficialităţilor.

Anul trecut, Şcoala Nr. 2 din Piatra-Neamţ a aniversat 150 de la înfiinţare. Între anii 1965 şi 1972 am funcţionat şi eu la această şcoală, profesor de limba română La manifestarea organizată cu prilejul aniversării ţinută în sala mare a consiliul judeţean m-am autoinvitat. Din foştii colegi mai trăiesc câţiva. În sala am întâlnit doar unu.

Aniversările îţi reîmprospătează multe amintiri. Pe mine m-a răscolit mai mai mult faptul că mă aflam în sala respectivă. Prin faţa ochilor mi-au trecut hăituielile la care era supuşi profesorii de ştiinţe sociale, Maria Gheorghe, Amza Săceanu, inspectoarea generală Adriana Gagiu şi lingăii care urcau la tribună, aplaudacii lui Ceauşescu. A trebuit însă să fiu atent la cele ce asistam în clipa aceea, la acordarea la fel de fel de diplome. Întâi pentru oficialităţi, reprezentanţi ai unor instituţii judeţene, mai mult sau mai puţin legate de învăţământ, pentru managerii unor firme economice, care erau însoţite de buchetele de flori şi aplauzele de rigoare. La urmă a venit rândul cadrelor didactice. S-a citit  repede, pe deşelate, numele lor şi li s-au înmânat hârtiile. Fără flori, fără felicitări dar cu mai multe aplauze. Este şi aceasta o consolare.

Tot „obraznic” am făcut rost şi de mapa pentru ivitaţii aleşi. Aşa am intrat în posesia vlumului IV din Identitate restituită, carte a domnului Mihai Şurubaru, o monografie a şcolii amintite.

Este o carte de specialitate, făcută de un specialist în istorie, autorul este profesor la disciplina  amintită la şcoala despre care discutăm. Firesc, lucrare cuprinde multe documente, unele de ordin statistic, privind istoria Şcolii Nr. 2.  Lecturându-le analizându-le, cititorul interesat poate să-şi formeze o imagine, clară, zic eu, despre evoluţia şcolii. Creşterea numărului de elevi, al cadrelor didactice, calitatea acestora, situaţia bazei materiale. Cu o aplecare mai atentă aspra documentelor prezentate, lectorul va înţelege şi cum era privită şcoala de statul socialist, cum se raportau cadrele didactice la profesia pe care o practicau, care erau raporturile dintre şcoală şi familie, dintre cadrele didactice şi elevi.

Desigur şcoala Nr. 2 reprezenta o entiate bine individualizată de oamenii care slujeau în această instituţie, dar, făcând parte dintr-un sistem, din cartea domnului Şurubaru putem trage concluzii şi cu caracter general, despre tot învăţământul românesc, părţi pozitive şi racili asemănătoare întâlneai în orice şcoală din ţară.

În bună tradiţie românescă, în urma unor schimbări politice majore, trecutul este numai negru, prezentul este numai luminos. În virtutea acestei concepţii tot ce a fost trebuie negat, schimbat, blamat. Mi s-a reproşat odată de un reprezentat al noului că am educat greşit pe elevi, el fiind un rezultat al educaţiei din acel timp, ajuns în prezent în funcţii de conducere judeţeană şi nu hoţ, traficant de droguri sau de carne vie. Ironia soartei este că soţia dumnealui mi-a fost elevă şi este o doamnă onorabilă, la serviciul pe care îl are este respectată şi nu-mi poate imputa că am învăţat-o să fure, să lenevească sau mai ştiu eu ce prostii să facă.

Se reproşează adesea că organele de partid interveneau brutal în viaţa şcolilor dictând promovabilitatea elevilor. Tabelul Nr 22, pagina 87 din cartea amintită, infirmă această afirmaţie. De pildă la sfârşitul anului şcolar 1965-1966 din 288 elevi înscrişi au rămas repetenţi 16 elevi. În anul următor, din 300 au rămas repetenţi 32. Numărul elevilor rămaşi repetenţi a scăzut până la 0 spre sfârşitul anilor optzeci, deşi populaţia şcolară trecuse de 1000 de elevi. Explicaţii  ar fi mai multe: 1.Creşterea presiunii asupra cadrelor didactice din partea organelor de conducere 2. Schimbarea compoziţiei sociale a elevilor. (Construirea de blocuri în cartierul Mărăţei, aducând o populaţia tânără, interesată de instruirea  copiilor), dar şi 3. o optică  nouă a cadrelor didactice faţă de fenomenul educaţional,  fiind mai interesate de instruirea elevilor.

Şi în privinţa exigenţii faţă de disciplina elevilor au exista atitudini diferite: în anii şaizeci, se puneau note de 5, 6 sau chiar patru şi trei la purtare. În ultimii ani ai dictaturii asemenea fenomene erau foarte rare şi dacă se întâmplau se cereau justificări amănunţite. Explicaţiile sunt multiple.

Pe baza materialului folosit şi studiat, domnul Şurubaru formulează şi o serie de judecăţi de valoare cu caracter general despre felul cum se desfăşura învăţământul în ultima parte a regimului Ceauşescu. Fraza Aceasta a fost politica P.C.R., pe care n-o putem considera decât bună, ca toţi copii  să frecventeze cursurile şcolare se referă la faptul că oraşul era împărţit pe circumscripţii şcolare, că se făcea recensământul copiilor buni de şcoală şi automat toţi aceştia trebuia să urmeze cursurile. Înscrierea copiilor numai la şcoala din circumscripţia în care locuiau limita la maximum posibilitatea ca unii dintre ei să fie pierduţi pe cale birocratică şi să nu urmeze cursurile şcolare. Astfel se asigura o mai mare stabilitate a posturilor şi normelor didactice.(pag. 73)

După ce la subcapitolul Disciplina elevilor ne perezintă pe trei pagini felul în care se puneau notele la purtare, prezentând multiple cazuri de indisciplină, autorul concluzionează: …nota la purtare se punea atât pentru comportamentul din şcoală cât şi pe cel din afara ei. Astăzi, în democraţie, sloganul este altul: în afara şcolii nu profesorii sunt răspunzători pentru comportamentul elevilor. Alfel spus, după ce ies pe uşa şcolii (corect ar fi pe poarta) elevi nu mai sunt elevi. Şi ne mai mirăm că în timp ce pe noi, astăzi, nu ne interesează ce fac elevii în afara şcolii, pe cei mai mulţi părinţi nu-i interesează ce fac copii lor la şcoală.

Observaţii interesante privind învăţământul românesc, pe baza unei analize comparative între trecutul socialist şi prezentul democratic, face domnul Şurubaru în subcapitolul Situaţia şcolară. Subscriind la ideile dumnealui, citez mai pe larg din această parte. Dacă în Epoca Ceauşescu a fost obligatoriu ca toţi copiii recenzaţi ca buni de şcoală să fie înscrişi la şcoală, n-a fost obligatorie şi promovarea lor dintr-o clasă în alta. Obligatorie a fost sarcina cadrelor didactice de a ridica nivelul de pregătire al elevilor astfel încât aceştia să promoveze clasa pe merit. Cât priveşte controversata problemă a meditaţiilor, domnul Şurubaru formulează critici destul de aspre la adresa şcolii de azi şi, implicit, a unor colegi. Apelând la bunăvoinţa cititorului, am să prezint mai multe aserţiuni de ale autorului. Şi atunci au fost elevi care s-au pregătit în particular….dar acest obicei  n-a devenit un fenomen de masă ca astăzi… Era o vreme când mai exista un gram de demnitate şi respect pentru meserie, profesorii nefăcând pregătire în particular măcar cu elevii claselor lor. Astăzi, când se intră la liceu pe baza mediilor din ciclul gimnazial, toţi elevii ştiu că cei care se pregătesc în particular cu profesorul clasei au note mai bune decât cei care, din diferite motive, învaţă singuri, oricât ar fi ei de buni.

In continuare, încă în câteva pagini, domnul Şurubaru vine şi cu alte observaţii critice de care diriguitorii de azi ai şcolii ar trebui să ţină cont.

* * *

Însemnările mele despre Identitate restituită a Şcolii Nr. 2 s-au rezumat în special la perioada 1965-1974 când, după cum am spus, am slujit această şcoală. Desigur, domnul Şurubaru face operă ştiinţifică. Cei care am trăit zi de zi viaţa de dascăl în acea vreme avem în memorie multe fapte vii, care depăşesc graniţele cataloagelor, a rapoartelor. Latinistul Haralambie Mihailescu care a scris un articol în revista şcolii (au apărut două numere) susţinea că numele cartierului, Mărăţei, vine din latinul marat care înseamnă sărac. Întradevăr, condiţiile de viaţă ale multor elevi erau precare, vizitele în calitate de diriginte la domiciliul elevilor erau adevărate aventuri.

Se pot scrie multe despre cum se făceau inspecţiile şcolare, despre rolul organizaţie de partid, despre activitaţiile cu elevii în timpul vacanţelor, despre relaţiile dintre profesori, cum se făcea carte în săli insalubre, dar şi de devotamentul cadrelor didactice, interesul elevilor pentru carte.

La finalul acestui volum, deci și a celorlalte trei anterioare pe care subsemnatul nu le-a citit dar sunt convins că sunt la fel de documentate, și interesante, mai ales că vorbesc despre un timp mai îndepărtat, domnul Șurubaru mărturisește că ar fi vrut să scrie și un al cincilea volum cu scurte biografii ale slujitorilor școlii în decursul timpului. O asemenea întreprindere este mult mai greu de realizat, implicând un efort mental de înlăturare a subiectivismului, deși ar merita făcut pentru întregirea operei. În definitiv, oamenii sunt cei care fac istoria.

 Domnul Mihai Șurubaru își încheie patetic lucrarea, cu regretul că școala nu a căpăta numele inițial, Școala Costache Negri. Pe când eram profesor la Liceul Industrial Electrotehnic am făcut propunerea, scrisă în ziarul Ceahlăul, ca liceului să i se dea numele de Dimitrie Leonida. Nu s-a aceptat, dar erau alte timpuri. Ce pot zice? Doar să reamintesc versul din Glossa lui Eminescu. Alte măşti, aceeaşi scenă.