Din meditaţiile omenirii, de ieri şi de azi, s-au scos multe gânduri care sunt tezaurizate în bibliotecile lumii. Aşa cum în pământ se mai găsesc imense cantităţi de aur şi în gândirea scrisă mai stau ascunse importante idei ce aşteaptă să fie scoase le suprafaţă.
Găsirea
grăuntelui de gând aur este mult mai complicată decât găsire unui grăunte de
aur aur. Intervine aici acea trăsătură a omului care se numeşte subiectivitate,
fiecare gând trece prin propria lui conştiinţă. Nici obiectele în sine nu sunt
scutite de aprecieri diferite din partea omului. Aurul, are altă valoare pentru
un bijutier şi alta pentru un necunoscător. Aurul are valoare ca măsură a
valorii , în confecţionarea de bijuterii
dar chiar dacă s-ar găsi în suficientă cantitate nu are avea valoare pentru
construcţii. Fiecare obiect are valoare la locul potrivit. Dar, şi fiecare
obiect are valoare în măsura în care este apreciat de om. Intră în discuţie şi
numărul de indivizi care apreciază un gând, un obiect, gradul de cultură, de
instrucţie, şi nu în ultimul rând utilitatea acelui obiect pentru un individ
sau altul, interesul.
Sunt valori
mentale acceptabile de mai mulţi indivizi, sau numai de unii. Valorile morale
diferă nu numai de la individ la individ, ci şi de la naţiune la naţiune, de la
epocă istorică la alta. Unele foste valori au devenit nonvalori, sau anti valori,
în decursul istoriei, sau dacă unele viziuni despre lume actuală şi-ar fi făcut
loc cu câtva timp în urmă, de pildă feudalism, ar fi fost taxate ca periculoase
iar comportarea oamenilor pedepsită, repudiată. De ce acest preambul ce pare cu
totul nepotrivit cu titlul de mai sus. Vom vedea
Ioan Socea mi-a fost elev la Liceul industrial
nr. 1 din Piatra Neamţ. Pe vremea aceea în şcoala românească se făcea puţină
filosofie. Doar un trimestru era rezervat pentru câţiva filosofi: Aristotel,
Democrit, materialiştii francezi, Dimitrie Cantemir, Vasile Conta şi, desigur,
Marx, Engels, Lenin. Pentru elevi, şcoala nu era propice pentru meditaţii
metafizice. Existau multe ore de discipline tehnice, de practică iar gândurile
elevilor erau îndreptate spre inginerie. Nici măcar profesori de fizică sau
matematică nu visau la filosofie, de aceea marea mi-a fost mirarea când după
aproape 20 de ani de la absolvirea liceului m-a abordat fostul elev Ioan Socea
şi dintr-o plasă mi-a oferit cartea cu titlul
amintit.
Desigur,
mulţi filosofi, de la Democrit,şi mai înainte, au meditat la problema existenţi
materiale a lumii; domnul Socea se află pe această orbită. Ce loc ocupă nu
importă. Important este că şi-a pus această problemă filosofică, că meditează
şi nu lasă mintea să lâncezească sau să rumege minciuni politice. Citind cartea
ai impresia că domnul Socea este un vajnic ateu cu toate că dumica ia drumul
lăcaşurilor ( nu locaşirilor cum am mai citit într-un ziar
cu tiraj mare din judeţ) de cult ortodox .
Din discuţiile
ce le-am avut cu el, am rămas convins că îşi consideră concepţia aşa cum
este intitulată şi cartea, drept prima
teorie care a reuşit să explice apariţia existenţei. Logic, rezultă că teoria
dumnealui este şi ultima, în carte sunt formulate aserţiuni cu caracter de
adevăr absolut .Dacă eu am spus tot adevărul, rezultă că altul nu mai are ce
spune, Doar viziunea mistică mai are un asemenea caracter. Dumnezeu este şi
primul şi ultimul . Tot ce mai mişcă nu poate avea loc decât în interiorul
acestei dimensiuni spaţio-temporale. În felul acesta Ioan Socea îşi creează
propria religie.
N-am să
formulez judecăţi de valoare asupra conţinutului lucrării, adică să susţin sau
să neg teoria domnului Socea. Deşi cărţile din cărţi se fac, aş aminti că
domnul Socea este un autor, nu zic filosof deoarece această speţă umană are un
număr redus de indivizi, doar câteva duzini iar în România suma acestora nu
depăşeşte suma degetelor de la mâni, deci aş aminti că este un original în
domeniu fiindcă în susţinerea ideilor sale nu apelează la bibliografii ci doar
la argumente de tip logic; este un creator precum este omul de artă.
Cu
posibilităţile mele filosofice, n-am putut depista o oarecare nepartinitate a
enunţurilor. Dacă lucrarea aparţine lui, şi numai lui, trebuie să spun că am
întâlnit o exprimare cu reale valenţe poetice, verbul şi metafora fiind la ele
acasă.. De altfel, fostul elev mi-a oferit surpriza de ai lectura câteva poezii
de o profundă introspecţie a spaţiului său existenţial.
Cartea
debutează cu o dedicaţi surprinzătoare şi care prefigurează viziunea filosofică
a autorului: Închin această carte noului
edificiu spiritual ce se va reconstrui în
pragul Noii Ere şi continuă cu Un fel de introducere în care pune în
discuţie obiectul fizicii moderne. Sintetic, din acest capitol aflăm că
particulele elementare nu pot fi cunoscute decât pe cale teoretică. Calea
experimentală este exclusă. Introducerea se încheie frumos; o poezie postmodernistă: Din negura timpului zbuciumat de frământări şi căutări străbat ca o
lumină gânduri ce limpezesc apele până-n adâncul cel mai adânc din care răsare
lumea.
Pentru a
permite cititorului să pătrundă cât de cât în labirinturile edificiului
construit de Ioan Socea, încă nu afirm că este ridicat pe temelie de nisip sau
pe una de granit, doar viitorul ne va arăta care este realitatea, am să enunţ
câteva din capitolele lucrării amintite, capitole mai incitante:Viziune apocaliptică; Este posibil
„Nimicul”?; Existenţa o certitudine inevitabilă; Marea derută;Cel dintâi şi cel
din urmă, începutul şi sfârşitul; Celălalt tărâm.
Sunt în
total 31 de capitole. Ultimul, intitulat Spiritul
- singura cale, care reprezintă chintesenţa lucrării şi în care se afirmă
fără urmă de tăgadă, victoria spiritului
asupra materiei,, a filosofiei asupra
fizicii, fiind scurt, îl redau în întregime:
Spre mirarea noastră, deşi particulele sunt cele care
reprezintă însăşi existenţa absolută, în mod paradoxal, tocmai ele nu pot fi
cunoscute ca atare, sau din acest punct de vedere absolut. Din acest punct de
vedere, singura posibilitate de cunoaştere a fundamentului lumii noastre sau a
particulelor elementare nu va putea fi posibilă decât făcând abstracţie de
orice mijloace de investigare fizică sau empirică, adică în mod abstract.
Dacă e să tragem o concluzie asupra aceste teorii, am
putea spune că, întrucât demonstrarea celor două tipuri de existenţă opuse sau
a celor două particule elementare s-a
făcut în cea mai radicală ipoteză, de presupunere mai întâi a posibilităţii nimicului, reiese că adoptarea
oricărei alte variante nu se mai poate realiza într-o ipoteză atât de radicală,
adică nu se mai poate bucura de o importanţă atât de mare.
Această teorie a reuşit, apreciază
autorul,
să elaboreze un model interpretativ alparticulelor elementare, ba mai
mult decât atât, a reuşit să explice de ce sunt posibile particulele elementare
sau, mai bine zis, de ce este posibiăl existenţa.
Dacă nu aţi
înţeles prea multe, mai ales din capitolul reprodus (parcă din rândurile
epigonilor lui Nichita Stănescu înţelege cineva ceva!), luaţi şi citiţi cartea
şi veţi constata că şi un absolvent de liceu industrial, devenit inginer
constructor, născut la Piatra Şoimului, într-un sat de munte din judeţul Neamţ,
poate să aspire la galeria spiritelor înalte, a filosofilor şi să enunţe idei care
să ne pună în încurcătură.
