La 1 martie, de ziua mărțișorului, anul acesta, s-au împlinit 175 de ani de când Smaranda Creangă, soţia lui Ştefan Apetrei Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, a născut copilul care a devenit, fără discuţii, cel mai mare povestitor al românilor.
După o
copilărie frumoasă, plină de peripeţii, petrecută la Humuleşti pe malul Ozanei,
apa în care se scălda, după cum ne spune însuşi Ion Creangă în Amintiri şi
unele povestiri, după ani de
şcoală nelipsiţi nici ei de evenimente inedite,
ajunge în sfârşit diacon, îndeplinind dorinţa mamei şi mai puţin pe a lui. Îşi
exercită „meseria” însă pentru puţin timp, va deveni învăţător, profesie pentru care se pare, una
din ursite a suflat cu harul pedagogului. Dacă ar fi fost ca să rămână numai cu
această calitate, Ion Creangă ar fi intrat totuşi în galeria elitelor
româneşti. Dar în leagăn, o altă ursită, din altă lume, a suflat asupra lui şi
l-a hărăzit cu darul născocirilor de tot felul, multe de la lume adunate şi
apoi la lume date, pe care apoi să le povestească prietenilor, dar mai ales
copiilor. Aşa a ajuns Ion Creangă, e drept cam târzior, în lumea spiritelor
înalte, având ca prieten pe cel mai român dintre români, pe Mihai Eminescu. A
debutat în anul 1868 luna a 9-a, ziua 22, în „Metoda nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primare”,
scriere la care era coautor, cu o poezie, pe care pe vremea copilăriei mele,
când nu era nici radio, nici televiziune, iar casele oamenilor, precum şi
şcolile şi alte instituţii săteşti erau luminate cu lămpi cu gaz, era cunoscută
nu din citit, ci din gură în gură, oral cum se zice ştiinţificeşte. Este vorba
de poezia Păsărica în timpul ierni.
Ca
dimensiune, opera lui Ion Creangă este relativ restrânsă. Trecerea în lumea
umbrelor la o vârstă relativ tânără, 52 de ani, la care ar fi meritat să fie în
deplinătatea forțelor fizice, precum şi desele stări lungi de boală, l-au
împiedecat pe Ion Creangă să-şi etaleze întregul bagaj de inspiraţii posibile
atât în planul pedagogiei cât şi al literaturii. Lungimea vieţii unui om, însă,
nu se măsoară numai în ani, ci şi în evenimentele trăite. Şi când acestea sunt
fapte ce intră în conştiinţa neamului, putem zice, că omul respectiv nu numai
că a avut o viaţă matusalemică, ci că este nemuritor. Şi Ion Creangă este
nemuritor, dovadă fiind permanentele comemorări şi aniversări legate de cele
două momente ce ne marchează inexorabil viaţa: naşterea şi moartea. Adaug la
acestea, desele editări ale operei sale, cum rar se mai întâlneşte în
literatura noastră şi de aiurea la autori a cărui viaţă scriitoricească se
întinde pe zeci de ani. Pentru români, poate Eminescu să-l întreacă. Cu tot
respectul pentru luceafărul poeziei româneşti, pentru profunzimea filosofică şi
socială a operei sale, trebuie să recunoaştem că întâi se citeşte Creangă şi
apoi Eminescu. Şi paşii în cultură au acelaşi sens. Creangă este la baza
piramidei, Eminescu este în vârful ei. Pentru amândoi, şi nu numai pentru ei,
izvorul îl constituie Mioriţa, Meşterul Manole, Toma Alimoş…
S-a scris
mult despre Ion Creangă și se va mai scrie. În Ion
Creangă, Opere, Colecția Scriitori români,
Editura „Minerva”, București 1970, lucrare apărută sub îngrijirea lui Iorgu Iorda și Elisabetei
Brâncuși, capitolul Referințe cuprinde 6o de pagini. Numai Mihail Sadoveanu este
amintit de 27 de ori cu diferite articole. În aceeași carte
capitolul despre editarea operei lui Creangă cuprinde 70 de pagini de informații. Dar câte
cărți nu s-or fi editat după aceea, și câte articole nu s-or fi scris în încă 40 de ani de
existență românească.
Aceeași carte
cuprinde două pagini cu autori care au prelucrat din opera humuleșteanului,
dramatizând poveștile, povestirile sau din Amintiri din copilărie. Şi a şaptea artă, cinematografia, s-a înfruptat din Ion Creangă, realizându-se
filme şi roluri de succes, creând şi lansând actori. Din această perspectivă,
Ion Creangă poate fi afiliat şi marilor dramaturgi ai ţării, în special pe
linia lui Vasile Alecsandri şi Lui I. L. Caragiale, chiar dacă, expres n-a
scris o piesă de teatru. Doar, modalitate de exprimare, proza, ne face să nu
fie trecut şi în rândul dramaturgilor. Dialogurile din poveştile şi povestirile
sale sunt mai suculente decât în multe comedii calificate cu acest titlu.
Ion Creangă
este şi un creator de limbă românească. În aceeaşi perioadă, la Ghindăoani,
satul natal al lui Vasile Conta, la vreo
zece kilometri distanţă de Humuleşti, mai la vale, spre Piatra Neamţ, a trăit
un ţăran autodidact, Toader M. Ștefan, care a ţinut un jurnal. În anul 1974 a fost
publicat de editura „Eminescu”, cu titlul Memoriul
meu. Ghindăoanii şi Humuleştii fac
parte din acelaşi topos lingvistic. Memoriul
meu este un document şi din acest punct de vedere. Opera lui Creangă, mă
refer în primul rând la Amintiri, este
o lucrare de literatură cultă, nu este numai memorialistică, este şi multă
ficţiune, Creangă îmbogăţeşte limba populară
cu expresii proprii. Însă, prin ceea ce se distinge Creangă nu este
multitudinea de expresii populare, ci prin modul cum a ştiut să combine
cuvintele, formulând propoziţii de o rară frumuseţe, adevărate perle poetice,
cu profund sens filosofic. Amintirile lui
Creangă sunt o odă închinată copilăriei, sunt o simfonie a fericirii şi
bucuriei ale acestei etape din viaţa omului.
Nemţenii se
simt mândrii că din ogorul lor a răsărit asemenea plantă rară, plină de
vitalitate şi voinţă literară. Dar nu numai că sunt mândri ci şi o îngrijesc, cu
regrete însă, nu întotdeauna cu suficientă răspundere. Se alătură lor ieşenii,
locuitorii urbei unde Creangă s-a afirmat şi şi-a consumat anii maturităţii.
Unul din cei mai buni şi apreciaţi biografi ai lui Creangă, este G. T,
Kirileanu. Ediţia Ion Creangă scoasă
de el este, după părerea exegeţilor nemţeni, cea mai completă. Motivaţia este
că fostul bibliotecar de la Fundaţiile Regale, a publicat pentru prima dată
năstruşnicele poveşti, botezate corozive, sau licenţioase. Laudele vin, desigur
după Revoluţia din Decembrie, când românii au devenit mai democraţi, mai puţini
pudici, mai liberi la vorbe, chiar cu vrute şi nevrute; uneori şi la fapte.
Cazul celor două povestiri a devenit subiect
de dezbateri academice, chestiune de virtute naţională, model de exprimare, cu
speranţa unui Premiu Nobel. Subsemnatul, nu crede decât că Nică, ludic prin
toată fiinţa lui, nu a făcut decât o nouă şotie, pentru un spaţiu restrâns, aşa
cum făceau humuleştencele pe la şezători. S-ar putea ca poveştile amintite să
fie culese din gura acestora, căci bune erau nu numai la făcut sumani, l-a
alungatul furtunilor cu înfiptul toporului în pragul uşii, sau la descântatul
de deochi făcând benchiuri pe frunţi. Apoi, Ionică
cel prost nu este chiar atât de licenţioasă. În timpul pudibondismului
comunist s-au publicat cărţi cu scene mult mai deocheate, de pildă, în Maidanul cu dragoste de George Mihail
Zamfirescu. Doar faptul că scrierile lui Creangă intră pe mâinile copiilor i-a
făcut pe editori să fie reţinuţi. Şi bine au făcut, şi cred că aşa e bine să se
procedeze în continuare. Fiecare vârstă cu drepturile şi obligaţiile ei.
Exacerbarea dezbaterilor pe tema acestor
poveşti, precum şi publicarea lor, uneori în ediţii de lux, cu ilustraţii cum a
făcut Editura „Humanitas”, de cele mai multe ori din interese pecuniare, aduce
o umbră asupra creaţiei lui Creangă, ştirbesc din imaginea acestuia şi nu o
întregesc. Învăţătorul Creangă, cu siguranţă, nu ar fi publicat asemenea năzbâtii.
În ultimii
ani am participat la mai multe activităţi dedicate vieţii şi operei lui Ion
Creangă. În afară de problema subliniată mai sus în alte trei chestiuni mi se
pare că se exagerează când se discută despre el.
La manifestările la care am participat a fost
prezentă şi biserica. Nu numai cu slujbe ci şi cu referate, eseuri. Desigur,
Creangă a fost un bun creştin, originea lui ţărănească, educaţia din familie au
contribuit la aceasta. Dar faptul că îi ia pe preoţi în răspăr, îi cam
beşteleşte, ne vorbeşte despre o atitudine critică a lui Creangă faţă de clerici.
Creangă făcea deosebire între credinţa în Dumnezeu şi slujitorii lui pe pământ.
Această atitudine critică prin satirizare caută s-o şteargă clericii de azi.
Mâine, poimâine vom azi, poate, de o canonizare a lui Creangă, aşa cum s-a
propus cu Eminescu. O similitudine, oricât ar părea de nepotrivită apropierea,
am întâlnit-o la Friedrich Nietzsche, fiu de pastor protestant, care însă a
extins critica de la clerici la dogmă.
O altă
prezentare permanentă a lui Ion Creangă este înclinaţia lui spre cele ale gurii,
de te întrebi dacă participi la o dezbatere literară sau una gastronomică.
Nimic din ceea ce este omenesc lui Creangă nu i-a fost străin. E adevărat că în
scrieri, cât şi în viaţă, de altfel, Creangă a avut de a face cu Dionysos; în Amintiri din copilărie este consider, şi apolinic. Dar dacă ne
interesează atât de mult viaţa particulară a scriitorului, poate ar fi
interesantă şi viaţa lui amoroasă. Mai ales că Nică îi purta sâmbetele
Smărăndiţei de când începuse să înveţe buchile. Dar, Ionică cel prost n-o fi chiar el bătându-şi joc de prostia
omenească? Oricum, picanteriile despre scriitori nu pot fi trecute în
activitate de cercetare literară, ci doar în rândul cancanurilor sau ca mijloc
de întreţinere a bunei dispoziţii la o întâlnire bahică, uneori după
simpozioane. Am văzut şi aşa ceva.
În perioada
comunistă, opera lui Ion Creangă a fost interpretată în interesul regimului.
Povestitorul era omul din popor care și-a pus talentul în slujba poporului, demascând viața grea a țăranului
român, exploatarea acestuia. Unele interpretări, erau de-a dreptul ridicole, ca
de pildă, lupul din Capra cu trei iezi
era asociat chiaburului care suge sângele ţăranului.. Existau și altfel de
exagerări proletcultiste. În 1964, un secretar de a partid cu propaganda, funcție care avea
în subordine cultura și învățământul, la o adunare dedicată încercării desprinderii
relative de sub influenţa politică a Uniunii Sovietice, propunea să nu mai fie
citit Lev Tolstoi fiindcă îl aveam pe Creangă al nostru. Astăzi există destui
şi din cei care nici nu mai amintesc de el, personalităţile lor nu se pot
coborî de la un Eliade, Cioran, Monica Lovinescu Patapevici la banalul Creangă.
Pentru a te convinge e suficient să vizitezi librăriile Humanitas. De altfel
nici Eminescu nu se bucură de mai multă atenţie. E de domeniul ridicolului, că
în una din expoziţiile cu vânzare al editurii amintite din întreaga literatură
română clasică se afla doar poveștile citate mai sus, în ediție de lux,
Mai
năstruşnică ni se pare folosirea lui Creangă ca agent electoral, ca ajutor
politic în gospodărirea târgurilor.
Domnul profesor Ion I. Berghia, moldovean din Moldova de peste Prut, stabilit
în Moldova de dincoace de Prut, la Iaşi, scrie în numărul din decembrie al revistei
pe care o patronează, Dor de Basarabia,
un articol intitulat Creangă e cu noi?
Desigur că e cu noi, că n-o fi cu turcii sau ruşii. Dar în acest articol după
ce arată unele realizări de prin Basarabia, şi rolul scrisului lui Creangă în
menţinerea conştiinţei româneşti, autorul banalizează menirea operei marelui
povestitor trecând la critica unor neajunsuri cotidiene , unele chiar mărunte,
precum că în Copou sunt multe ciori, că avem manelişti, că măicuţele devin
mame, că elevii bat pe profesori, că sunt mulţi băieţi deştepţi cu multe maşini,
scriitorii se înjură în public, mânăstirile au saune, aparate de asculta
vizitatorii, că sunt mulţi câni maidanezi în jurul teiului lui Eminescu...
Desigur, un Ion Creangă actual n-ar fi de acord cu asemenea neajunsuri şi le-ar
satiriza, precum n-ar fi de acord nici cu faptul că domnul Berghia laudă, nu
fără interes, ce nu a văzut la Piatra Neamţ şi Târgul Neamţ şi a văzut la Iaşi,
sau invers: a văzut la Neamţ şi nu a văzut la Iaşi. Dar să cităm din articol:
[…] Am fost de mai multe ori la
Piatra-Neamţ şi Târgul-Neamţ unde nu am văzut nici câini maidanezi, nici
boschetari, nici cerşetori, nici hârtii şi chiştoace aruncate oriunde…Străzile
de acolo erau de fiecare dată curate, aerul, la fel curat.Ca şi sufletele
oamenilor pe care i-am întâlnit, în timp ce în aşa-numita capitală culturală a
României parcă eşti în…Bucureşti. Dacă nu mă credeţi, veniţi pe strada Codrescu
din Iaşi unde gropile şi praful sunt la ele acasă… Strada Sărăriei din care se
coboară spre”Bojdeuca” lui Creangă aproape că nu se deosebeşte de strada
Codrescu. În continuare pentru a sublinia realizările din Neamţ şi legătura
lor cu Ion Creangă, domnul Berghia îl întreabă pe cititor: […]Ai auzit de Fundaţia Culturală „Ion Creangă”
condusă de părintele Viorel Cojocaru? Dar de primarul Decebal Arnăutu, de
Zilele Culturii Nemţene „Ion Creangă” de acolo? Dacă răspunsul tău este
negativ, s-ar putea ca spiritul lui Ion Creangă să nu fie cu tine şi atunci
eşti în mare pierdere.
Desigur,
nici nu se poate scrie altfel, căci Domnul Berghia, împreună cu alţi ieşeni şi
basarabeni, invitaţi de onoare la manifestările Creangă, se bucură de găzduire
aleasă, cu mese la restaurante.
* * *
Dar fiind
vorba de nemţenii şi de publicarea operelor lui Creangă sau a scrierilor despre
el şi opera sa, la capitolul merite îl amintim pe Cristian Livescu care, prin
editura Crigarux, a cărui patron este, a publicat:
Al. Piru, Ion Creangă. Ediție tematică,
prefață și tabel cronologic de Cristian Livescu;
N. Iorga, Despre Creangă, Ediție tematică,
studiu și tabel cronologic de Cristian
Livescu;
Gânditorul de la
Humuleşti. Eseuri, studii, exegeze asupra vieţii şi operei lui Ion
Creangă. Selecţie şi suport cric de Cristian Livescu.
Nicolae
Căruceru, De ale lui Ion Creangă.
Amintiri/Povestiri… povestite în versuri;
Vladimir Străinu,
Ion Creangă, Ediţie critică, studiu
introductiv şi tabel cronologic de Cristian Livescu;
Ion Creangă, Opere. Ediţie de G.T. Kirileanu, însoţită de cel mai cuprinzător
glosar cu o Addendă: Povestiri corozive,
însoţite de consideraţii critice de la G. Călinescu la Luca Piţu şi N.
Manolescu. Întocmire şi aparat critic de Cristian Livescu.
Tot la merite nemţene adăugăm că pe 1 martie
a.c. Complexul Muzeal judeţean Neamţ a organizat un simpozion aniversar Ion
Creangă – 175. Au susţinut comunicări pietreni Rocsana Josanu, Despre data naşterii lui Ion Creangă;
Raluca Naclad – Simboluri culturale şi
semiologie medicală în povestea lui Arap-Alb; Dan Iacob – Ion Creangă, ezoterismul şi gândirea
tradiţională; Constantin Tomşa – Ediţii
ale operei lui Ion Creangă;Adrian Alui Gheorghe – Modelul Ion creangă pentru literatura română actuală; Cristian
Livescu – Receptarea operei lui Ion
Creangă azi.
După cum se
vede din unele titluri, a fost o adevărată sesiune ştiinţifică. Eu ca muritor
de rând, trăitor cu Creangă din copilărie şi până acum, la senectute, aş fi
gustat sufleteşte o lectură din poveşti sau Amintiri. Sau o dramatizare, un
film. Doar se ştie, parafrazând o altă sintagmă, comunicările din comunicări se
fac, iar uneori sunt nişte compilaţii. Umila mea părere poate fi valabilă şi
pentru Anul Caragiale.
