Mândria de a fi român

Drept să vă spun, de mult, poate niciodată în existenţa mea aflată la conştiinţa de sine de peste şaptezeci de ani, nu m-am simţit aşa de mândru că sunt român ca acum când am citit pe monitoriul computerului două articole scrise de domnul George Liviu Teleoacă. De lemn să fi fost şi, după o asemenea lectură, pulsul inimii tot ajungea la peste optzeci de bătăi pe minut, fără extrasistole, respiraţia mi se întrerupea cel puţin pentru o secundă şi după o revenire spectaculoasă mă ridicam
drepţi, puneam un picior pe Omu Suhardului iar pe celălalt pe Omu Bucegilor, îmi umpleam plămânii cu O3 şi strigam: Sunt valah, sunt român, sunt alfa şi omega, sunt demiurgul.

 La început a fost cuvântul, parcă aşa se spune în Biblie, iar valah, cuvântul nu omul, singularul de la valahi, substantivul care desemnează pe locuitorii Valahiei, denumire dată de străini Ţării Româneşti, uneori şi Moldovei, este Cifrul logosului universal.

 De fapt, despre ce este vorba. Întru studiu intitulat: CUVÂNTUL VALAH - CIFRU AL LOGOSULUI UNIVERSAL, domnul Teleoacă pornind de la un citat din Leibniz şi de la Filosofia formelor simbolice pe care, după afirmaţia dumnealui, este stăpân Ernst Cassier, citându-i şi pe Lucian Blaga şi pe alţi autori, ajunge la concluzia din titlul amintit. Pentru demonstraţie, Domnul Teleoacă introduce în joc cuvântul valac aflat la  originea unor toponime româneşti: Vulcan-Balc-Alac etc., etc., îl amalgamează cu avlake, apelativ prin care armânii definesc de mai multe milenii până astăzi apa curgătoare, cuvânt care  împreună cu metaforele sale, reprezintă în confirmitate cu viziunea lui Ernst Cassire originea graiului uman articulat… După alte afirmaţii despre rolul cuvântului avlake în formarea graiului omenesc, domnul Teleoacă conchide: Aflat, atât la originea cuvinteloer de uz comun, cât şi la originea teonimelor, dar şi la originea toponimelor, ca şi originea etnonimelor lumii, cuvântul AVLAKE dobândeşte caracter Ur-Wort, motiv pentru care etnonimul VALAH, ca varianta sa mai bine cunoscută, poate şi trebuie să fie numit cifru al logosului universal. Atotcuprinzătoarea referire la logosul universal se justifică şi prin aceea că etnonimul Valah, care este unul şi acelaşi cu variantele sale Pelsg adică Pelasg se află înscris la mare cinste în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de unde şi titlul pe deplin justificat de Axis Mundi atribuit de toate civilizaţiile lumii spaţiului carpato-danubiano-pontic şi mai ales Ardealului.

Pentru o trăire deplină a mândriei de a fi român, pentru a savura momente înălţătoare în această perioadă de zbucium economic, mai reproduc din amintitul studiu un citat, e drept cam lung, dar deosebit de concludent pentru susţinerea afirmaţiei din acest paragraf. În cazul dezvoltării de faţă, considerăm incontestabilă marea vechime a toponimelor de pe valea Dunării (de vârstă neolitică şi preneolitic - vezi Vladimir Georgiev) precum şi faptul că seriile toponimelor de vecinătate pun în evidenţă arhetipul AVLAKE. Incontestabil este şi faptul că prin metaforizare şi numai prin metaforizare se pot defini noi şi noi cuvinte. De asemenea, incontestabil este faptul că prin metaforizarea conceptului de râu, denumit până astăzi de aromâni AVLAKE, au apărut cuvintele fundamentale ale lumii urmând gramatici generatitive eternizate prin toponimele româneşti de vecinătate. De aici, incontestabilă este şi concluzia că originea graiului uman articulat s-a păstrat vie şi nealterată în vatra multimilenară a vlahilor, acolo unde în spiritul vital al Tradiţiei Primordiale continuă să se dezvolte neîntrerupt cea mai matură, cea mai bogată şi mai precisă limbă a Europei, limba română.(subliniere E.B.)

Neaşteptată doar pentru cei cărora le lipsesc noţiunile elementare de arheologie, de antropologie sau de geografia resurselor naturale, originea valahică a limbilor se cere însuşită şi valorificată fără rezerve, cu atât mai mult cu cât această origine valahică satisface intertgral şi simultan toate anticipările privind originea graiului uman articulat.

Fiind o trestie gânditoare, îmi permit să mă-ndoiesc de cele susţinute de domnul Teleoacă, pentru a ajunge la concluzia lui Descartes, dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Raţionamentul lui Descartes nefiindu-mi suficient, am început să mă pipăi să văd dacă cu adevăr exist, aşa de mare influenţă au avut cele citite asupra propriei persoane. Convingându-mă că sunt, m-am apucat să-mi amintesc unele cunoştinţe mai vechi pentru a mă integra în trecutul eroic devenit prezent luminos în viziunea domnului Teleoacă. Din cele lecturate cu alte prilejuri şi verificate azi pe cale modernă, cu ajutorul Internetului, reţin că pe glob au existat şi există mai multe limbi, unele apărute şi dispărute din negura vremurilor. Specialiştii, unii şi de la noi, ca de pildă academicianul Marius Sala, le-au studiat, le-au clasificat în funcţie de înrudire sau alte trăsături. Am reţinut că a existat o limbă sumeriană, pe teriotoriul Mesopotamiei ce se vorbea cu mai bine de o mie de ani înainte de Hristos, că a fost continuată cu limba  akkadiană ce o vorbeau oamenii de pe teritoriul Yrakului de azi. Tot limbi vechi, cu existenţă milenară, sunt ebraica, sanscrita, chineza, elina, latina. Ca orice fenomen social, acestea s-au modificat, s-au perfecţionat, au crescut şi a trecut în declin, în funcţie de evoluţia generală a omenirii. Româna este o limbă relativ nouă, având ca suport limba latină vulgară, spun specialiştii. Ceea ce mă face să nu dau crezare ipotezelor domnului Teleoacă despre graiul apărut pe teritoriul de la Danubiu, Carpaţi (Cum i-or fi numit latinii?) şi Pontul Euxin este faptul că majoritatea limbilor de mare anvergură, folosite de o populaţie mai numeroasă şi pe un timp mai îndelungat şi-au creat şi o scriere, un alfabet, mai devreme sau mai târziu. Aceste evenimente s-au întâmplat cu mulţi ani în urmă. Prima scriere în limba română este considerată Scrisoarea lui Neacşu, în 1521, dar cu alfabet greco-slavon. Actualul alfabet cu litere latine şi cu semnele diacritice corespunzătoare exprimării în limba română n-are nici 200 de ani, a fost introdus în timpul domniei lui Cuza, până atunci folosindu-se alfabetul chirilic, din sudul Dunării. Nu ar trebui oare să ne asumăm şi o oarecare dezvoltare înceată a naţiei române şi din punct de vedere a devoltării graiului?

 Ne lăudăm mult cu trecutul nostru milenar. Cu ani în urmă, într-o perioadă de avânt protocronist, am citit într-un almanah că înăintaşii noştri ar fi luptat pe bericadele Troiei alături de Hector pentru apărarea Elenei. Ce zic eu, românii ar fi urmaşi de-ai Elenei. Aşa se explică şi faptul că noi românii avem atâtea Elene, şi frumoase şi deştepte.

 Revenind la treburi mai serioase, trecutul este trecut, prezentul contează. Oare ne putem lăuda că am fost cândva maimuţe. Ele au rămas în copaci, omul a ajuns în Cosmos. Vedele ţin de foame indienilor? Egiptenilor de rând, umbra piramidelor le este de vreun folos. Grecii îşi achită datoriile privind Parthenonul? Americanii au cea mai puternică ecomnomie a lumii. Deşi au o istorie doar de câteva secole nu se simt deloc complexaţi şi hotărăsc în prezent soarta omenirii.

Desigur, aş putea fi acuzat că am dus în derizoriu o problemă atât de serioasă ca istoria popoarelor. Mai important decât trecutul este prezentul cu care intri în istorie.

Dar, domnul Teleoacă nu este numai un om al trecutului ci şi unul al prezentului. Am putea spune că este pentru un prezent care să revoluţioneze măcar Europa. Pornind de la convingerea că teritoriul României este locul de baştină al graiului omenirii, Valah, cuvântul este cheia descifrării tuturor graiurilor de pe Mapamond, odată cu intrarea României în UE ar trebui să avem dreptul de primvenit în vorbirea din organismele organizaţiei. Mai clar spus. Domnul Teleoacă consideră că va exista o limbă unică a Uniunii Europene. Nu una artificială ci una naturală şi aceasta ar trebui să fie limba română, doar pe acest teritoriu cu ceva timp în urmă, prin neolitic, s-a trecut de la grohăit la vorbirea articulată. Cuvintele Valac, valah, avlake ca rădăcină a etnonimelor, teonimelor, hidronimelor din spaţiul românesc, în special Ardeal (o fi domnul Teleoacă ardelean?) ne dau dreptul la realizarea unui asemenea proiect. Super! Măreţ! Viitor de aur ţara noastră are. Dar, nu stând ca râmele, ci acţionând cu curaj, aşa ca domnul Băsescu la întâlnirea cu preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, sau premierul Italiei, Silviu Berlusconi. În felul acesta ne vom umple de succesuri iar Europa va sta la picioarele noastre.

Desigur, proiectul este de durată, fenomernul nu se va întâmpla mâine sau poimâine. Mai întâi, la Sorbona, la Osford şi în celelalate universităţi europene, ba şi în licee, se va introduce studiul limbii române în mod obligatoriu, condiţie sine qua non pentru a circula în voie prin Europa unită, ba şi în lume, doar universul nu se reduce la bătrâna doamnă de la Atlantic, Mediterană şi Caspică.

 Să revenim la seriozitate. Oare să nu se înţăleagă că societatea contemporană, în întregimea ei este sub vremea banilor. Politicienii sunt doar intermediari iar istoria este obiect de vorbire, de laudă, de puţin patriotism pentru unii nostalgici şi nimic mai mult, E bine? E rău? Răspunsul ni-l va oferi timpul.

* * *

P.s. Cu câtva timp în urmă, înainte de a lectura  eseurile domnului George Liviu Teleoacă,  hălăduind pe Internet, am citi o glumă ce mi-a trimis-o un coleg, un  bun patriot.

Cică Armstrong făcând acel pas uriaş pentru omenire a observat pe Selena nişte urme curioase. La un moment dat îi apare în faţă un om. După ce îşi strâng mâinile află că este ardelean, de pe lângă Sibiu.

- Şi cu ce-ai venit? îl întreabă Armstrong.

- Cu brânză, îi răspunde conaţionalul nostru din Carpaţi.