ROgift.ro(magazin de cadouri)

Nirvana românească



Fericirea este înscrisă în codul genetic al omului. Orice individ cu o cantitate suficientă de materie cenușie şi un număr corespunzător de neuroni tinde spre acea stare a spiritului în care să se simtă comod, mulţumit de existenţa sa. Asta este de fapt raţiunea lui de a fi.
Căile de a ajunge la fericire depind de fiecare în parte, dar şi de organizarea socială care permite sau nu membrilor săi să trăiască momente de fericire. Indubitabil, greu e de găsit un exemplar normal care să considere că a fost toată viaţa fericit.

In decursul istoriei milenare a omenirii au apărut şi mulţi gânditori care să elaboreze teorii, concepte despre fericire. Nu există sistem filosofic, doctrină religioasă, politică, orientare artistică, care să nu cuprindă un capitol şi despre fericire ca modalitate sine qua non de trăire pe Mapamond.
 Ca să fiu în concordanţă cu titlul dat acestei însemnări am să mă refer pe scurt, foarte pe scurt, la filosofia indiană despre fericire, şi anume la budism, şi numai atât cât îmi permite pentru a putea face corelaţii cu fericirea în spaţiul nostru mioritic, carpato-danubiano-pontic, în care cu mândrie milenară, nedisimulată, afirmăm că suntem fericiţi că trăim.
 La starea de fericire, la nirvana, cum este denumită în budism, omul poate ajunge prin renunţarea la plăceri, prin asceză. Nirvana este momentul când omul după mai multe reîncarnări ajunge la acea linişte deplină.
Cred că n-o să se supere Buddha (Siddhartha Gauthama sau Sakya Muni, cum i se spune) întemeietorul acestei religii şi filosofii dacă eu adaug conceptului nirvana şi un sens spaţial. De pildă, România a fost și este un teritoriu în care oamenii au ajuns şi ajung la acea stare de beatitudine, la nirvana. Dar să nu pornim în expediția noastră de la Burebista sau Decebal şi nici de la Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. ci mai de curând, cam de când eu, autorul articolului, am ajuns la conştiinţa de sine, într-o exprimare mai puţin pretenţioasă, mi-am dat seama cam ce este lumea în care trăiesc, și aceasta s-a întâmplat cu puţini ani mai înainte de jumătatea secolului care a trecut, al XX-lea. Atunci a sosit războiul, Al II-lea Mondial. După cum se ştie, războinici şi dornici de libertate cum suntem, am intrat şi noi în această horă căreia i se mai zice conflagraţie mondială. Nu din plăcere ci pentru a recupera pământul jefuit. La data momentului cu toţii eram de acord, dar unirea cu o naţie care se credea la vremea aceea superioară tuturor naţiilor pământului şi care a vrut cureţe lumea de neaveniţi nu ne-a oferit prea mari şanse de izbândă. Înfrângerea a fost usturătoare şi costisitoare, şi nemeritată. O ştie orice cunoscător de istorie că sorta omenirii, în ultimă instanţă, o hotărăsc cei puternici iar adevărul şi dreptatea sunt totdeauna de partea lor. Aşa se face că după acea groaznică măcelărire de oameni nevinovaţi, românii deşi au fost ocupaţi au fost eliberaţi, și aşa ni s-a impus să fim fericiţi. Imediat s-au găsit şi slujitori întru realizarea acestei fericiri pe care eu, cu permisiunea lui Buda, o numesc Nirvana socialistă. Propovăduitorii şi primii înfăptuitori ai nirvanei socialiste s-au numit Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Ana Pauker, Pavel Apostol etc. Au mai fost  muţi alţii, dar nu-i numesc pentru că lista ar fi prea lungă. Aceştia, cu trâmbiţe şi surle, anunţau viitorul de aur al României. Lumina venea de la răsărit şi grânele, petrolul, lemnul curgeau într-acolo. Jucam cazacioc şi dădeam cote de grâu, de porumb, de lână, de lapte, de carne, de ouă. Dar aşteptam nirvana. A sosit naționalizarea și tot poporul a devenit proprietarul principalelor mijloace de producție. Apoi, s-a făcut colectivizarea. Munca în comun l-a eliberat pe ţăran de animale, de pământ, l-a făcut stăpân pe propria sa muncă. A renăscut. S-au construit şi s-a dărâmat oraşe și fiecare  român are un pat unde dormi și face dragoste. Prin urmare, sarcina de partid era ca nația română să ajungă la un număr de douăzeci și cinci de milioane de capete. A fost o adevărată fericire pentru procurori şi medicii mamoşi. Totuşi, dragostea cu forţa, o ştie orice biped raţional, nu dă rezultate. Dacă în domeniul creşterii natalităţii planurile lunare, anuale, cincinale nu prea au fost îndeplinite, în cel al economiei, trebuie să recunoaştem, a existat un spor de bogăţie. Mai de voie, mai de nevoie, mai cu forţa, clasa muncitoare, clasa conducătoare, în alianţă cu ţărănimea muncitoare şi sprijinită de intelectualitatea progresistă au construit combinate siderurgice şi chimice, au sondat pământul şi au găsit aur negru, au scos din măruntaiele ţării cărbune, aur, cupru, argint, uraniu, sare şi ce au mai găsit pe acolo. S-a pus zăgaz pâraielor, râurilor şi bătrânului Danubiu şi au scos energie dătătoare de viaţă, energia electrică, care combinată cu puterea politică trebuia să ducă la nirvana nirvanelor, cea mai perfectă şi mai dreaptă orânduire de când a apărut homo sapiens, sau mai exact, de la Adam şi Eva încoace. Electrificarea + Puterea sovietelor = Comunism, spunea părintele statului sovietic. Am lucrat și eu pe un astfel de șantier și, tânăr fiind, credeam chiar că introduc Lampa lui Ilici în fiecare bordei, dar tata a plătit bani grei pentru o virtuală instalarea a unui bec în bucătăria care-i ținea loc și de dormitor și a murit  tot cu o lampă chioară, cu petrol, agăţată în peretele de lut.
Prin Carpaţii noştri dragi Drujba, prietena forestierilor, dansa în ritm de cazacioc printre brazii falnici dornici să ajungă la cer. Remorcile cărau din zori în zori iar în fabrici gâfâiau gaterele despicând aurul verde, făcându-l capabil pentru îmbarcare şi plecare în lumea largă. Munţii erau măcinaţi pentru a se construi alţi munţi, goi pe dinăuntru ca nişte muşuroaie de termite, numiți blocuri de locuinţe.
Frenezia civilizaţiei a cuprins întreaga naţiune.  O cuşcă la oraş, numită apartament, cu buda lângă bucătărie, cu o cameră numită sufragerie şi alta dormitor, deveni idealul fiecărui român absolvent de şcoală profesională, de liceu, de universitate, cursuri la zi, la seral sau la fără frecvenţă, apartament  cu parchet acoperit cu un covor de iută întâi, apoi de lână, ţesut la Cisnădie. Boomul în construcţii de locuinţe a fost ca o lovitură de domino pentru industria mobilei. La început mobila populară, apoi mobilă de nuc. Au apărut și dulapurile rezervate pentru cărţi, dulapuri numite biblioteci. În consecinţă, a urmat un alt boom, acel al tipăriturilor, în special al cărţilor dedicate marelui erou al tuturor timpurilor, mai mare decât anticii Burebista şi Decebal, decât medievalii Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Ce să zic, din Scorniceşti când sărea, Europa la picioare îi stătea.
Dar  de ce nu s-a bucurat românul în nirvana socialistă. De la Hristos citire, ne-a rămas dictonul, să dăm cezarului ce e al cezarului. Deci să nu vedem numai în negru viaţa  din nirvana dispărută. Fiecare plod mergea la şcoală, avea cărţi gratuite, se mai dădeau şi burse. Oricum, din cunoaştere proprie, taxele erau ca şi inexistente, şi nu vorbesc numai de învăţământul primar gimnazial sau mediu, ci şi de cel universitar. Că în şcoli se găvărea pe ruseşte, sau se spunea că în Carpaţi s-a născut cel mai mare geniu al neamului, că românii au creierul cu cea mai mare cantitate de materie cenuşie, cu cele mai multe circumvoluţiuni, este altceva.
Întreaga ţară era un Bărăgan plin de holde. Unduia grâul în bătaia vântului, prin porumbişti nu se vedea cal cu călăreţ cu tot. Sora soarelui râdea mândră în bătaia soarelui. Colectiviștii, cu mic cu mare, ajutați de elevi, studenți, soldați, munceau cu sârg și drag să dea pâine, carne, poame care să ajungă în toate colțurile lumi pentru dolarii împrumutați de la Fondul Monetar Internațional. Fericit că se plătesc datoriile el stătea la coadă pentru un litru de ulei, pentru un kilogram de zahăr sau o bucată de pâine, dacă i se dădea când venea la târg.
Adevărata fericire o avea românul când de 23 august, sau 1 mai, sau 7 noiembrie, cânta odă bucuriei, trecând în pas voios prin faţa tribunelor purtând pancarte cu cei mai iubiţi fii ai poporului, Nicolae cu Ileana lui. Respectul pentru ei era că din dragoste pentru poporul liber şi stăpân pe soarta sa, aveau grijă să nu ne îmbolnăvim privind prea mult timp la televizor, că trebuiau să facem copii cât mai mulţi pentru a avea sprijin la bătrâneţe, să nu mâncăm prea mult pentru a ne păstra silueta şi a nu deveni obezi. După cum vedeţi şi asceza era trecută în programul partidului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, nirvana nirvanelor cum am mai zis.
Dar de câte n-au avut grijă dragii noştri conducători socialişti pentru a ne simţi fericiţi! Îndoctrinare ideologică, închiderea graniţelor pentru a nu cumva să alunecăm pe panta imperialismului în putrefacţie, duminica eram scoşi la muncă patriotică obligatorie pentru ca nu cumva  poporul să facă cunoştinţă cu drogul, opiul, numit religie.
 Sătui de atâta nirvană, de linişte sufletească, de fericire, români aflând că fiecare naţiune are nirvana ei şi curioşi să vadă cum se trăiește în alte părți i-a fugărit pe nirvaniștii socialiști cu gândul la fericirea deplină... Unii și-au dat și viața pentru fericirea neamului. Şi nirvana a venit. Carnetele roşii au fost înlocuite cu carnete cu trandafiri, bastoane, ochiuri. Roşu a devenit portocaliu, albastru sau roşu cu trandafir, fără secere şi ciocan, fabricile s-au demolat sau s-au dat de pomană. Fiecare a luat cât şi ce a putut din cooperativele agricole de producţie. Este o adevărată fericire. De ce să muncești când se poate trăi și fără muncă. E drept cu burta goală. Dar nirvana democratică are și ea multe fațete. E o adevărată fericire să împuști mistreți fără să ai nevoie de carne pentru a-ţi potoli foamea. Leul, tigrul, lupul nu omoară de pomană ci pentru a se hrăni. Omul, şi el un animal, doar ne tragem din antropoide, omoară pentru simplu motiv că vrea să omoare. Poetul şi-a cerut iertare căprioarei pentru că a împuşcat-o fiindcă sora lui era bolnavă şi pe moarte, vânătorul modern se duce să facă chef, să ia premii, să se laude cât este de îndemânatic. Dar vânătoare de fotbalişti nu este şi ea o fericire? Cumperi şi vinzi ca la piaţă roşii sau castraveţi. Nirvana românească democratică înseamnă să culegi căpşuni în Spania, să fii bonă în Italia, şofer în Germania, să o iei razna după parale în Australia, Canada,  Statele Unite, să te întorci cu picioarele înainte din Afganistan, acoperit de drapelul ţării şi decorat și înaintat în grad militar fiindcă eşti erou, ai căzut la datorie pentru apărarea patriei la mii de kilometrii distanţă unde un popor oropsit nu vrea să-l fericeşti cu nirvana ta. Desigur, copii rămaşi fără tată sunt deosebit de fericiți că sunt urmaşi de erou. În acelaşi  timp unii îşi extind proprietăţile, se laudă cu echipele lor  de fotbal au obţinut nu ştiu ce rezultate, sunt înălţaţi în grade militare înalte fiindcă ştiu să dea cu piciorul în minge şi nu să tragă cu puşca. Se moare în floarea vieții departe de ţară întru apărarea graniţelor pentru ca o Tanţa şi un Costel să-şi poată revendica copilul, să se certe  la televizor. Se moare în Afganistan pentru ca o Ileană să-şi arate nurii, un Ghiţă să arate că ştie să tragă şuturi la poartă, dar mai ales pentru ca aleşii ţării  să se lăfăie prin străinătăţuri, să-şi ridice vile somptuoase. Vreo douăzeci de morţi în Afganistan şi alţi pe alte meleaguri pentru ca să avem succesuri la Bruxelles, românii să se bată pentru o sarma sau un cârnat, să dea buzna în magazine pentru un kilogram de zahăr mai ieftin, să moară la porţile spitalelor
Să revenim la Buddha. Deosebirea dintre el şi budiştii de pe malul Dâmboviţei este esenţială, diferită ca de la cer la pământ. Buddha a fost un prinţ care a coborât în mijlocul oamenilor pentru a-i face fericiţi. Nu formulăm aici judecăţi de valoare asupra doctrinei budiste ci doar  amintim un fapt  semnificativ. În România, făcând o comparaţie forţată, toţi eştii şi acoliţii lor au pornit-o invers. Întâi s-au îmbogăţit ei, trăiesc în lux şi nu numai că propovăduiesc asceza dar o şi forţează. Dar câte nu se pot spune despre nirvana românului. Tomuri întregi pot fi scrise.

Vanzari icoane ortodoxe

 
 
 
eXTReMe Tracker