Fericirea
este înscrisă în codul genetic al omului. Orice individ cu o cantitate
suficientă de materie cenușie şi un număr corespunzător de neuroni tinde spre acea
stare a spiritului în care să se simtă comod, mulţumit de existenţa sa. Asta
este de fapt raţiunea lui de a fi.
Căile de a
ajunge la fericire depind de fiecare în parte, dar şi de organizarea socială
care permite sau nu membrilor săi să trăiască momente de fericire. Indubitabil,
greu e de găsit un exemplar normal care să considere că a fost toată viaţa
fericit.
In decursul
istoriei milenare a omenirii au apărut şi mulţi gânditori care să elaboreze
teorii, concepte despre fericire. Nu există sistem filosofic, doctrină
religioasă, politică, orientare artistică, care să nu cuprindă un capitol şi
despre fericire ca modalitate sine qua non de trăire pe Mapamond.
Ca să fiu în concordanţă cu titlul dat acestei
însemnări am să mă refer pe scurt, foarte pe scurt, la filosofia indiană despre
fericire, şi anume la budism, şi numai atât cât îmi permite pentru a putea face
corelaţii cu fericirea în spaţiul nostru mioritic, carpato-danubiano-pontic, în
care cu mândrie milenară, nedisimulată, afirmăm că suntem fericiţi că trăim.
La starea de fericire, la nirvana, cum este
denumită în budism, omul poate ajunge prin renunţarea la plăceri, prin asceză.
Nirvana este momentul când omul după mai multe reîncarnări ajunge la acea
linişte deplină.
Cred că n-o
să se supere Buddha (Siddhartha Gauthama sau Sakya Muni, cum i se spune)
întemeietorul acestei religii şi filosofii dacă eu adaug conceptului nirvana şi
un sens spaţial. De pildă, România a fost și este un teritoriu în care oamenii au ajuns şi ajung la
acea stare de beatitudine, la nirvana. Dar să nu pornim în expediția noastră
de la Burebista sau Decebal şi nici de la Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul.
ci mai de curând, cam de când eu, autorul articolului, am ajuns la conştiinţa
de sine, într-o exprimare mai puţin pretenţioasă, mi-am dat seama cam ce este
lumea în care trăiesc, și aceasta s-a întâmplat cu puţini ani mai înainte de
jumătatea secolului care a trecut, al XX-lea. Atunci a sosit războiul, Al
II-lea Mondial. După cum se ştie, războinici şi dornici de libertate cum
suntem, am intrat şi noi în această horă căreia i se mai zice conflagraţie
mondială. Nu din plăcere ci pentru a recupera pământul jefuit. La data
momentului cu toţii eram de acord, dar unirea cu o naţie care se credea la
vremea aceea superioară tuturor naţiilor pământului şi care a vrut să cureţe
lumea de neaveniţi nu ne-a oferit prea mari şanse de izbândă. Înfrângerea a
fost usturătoare şi costisitoare, şi nemeritată. O ştie orice cunoscător de
istorie că sorta omenirii, în ultimă instanţă, o hotărăsc cei puternici iar
adevărul şi dreptatea sunt totdeauna de partea lor. Aşa se face că după acea groaznică
măcelărire de oameni nevinovaţi, românii deşi au fost ocupaţi au fost eliberaţi, și aşa ni s-a
impus să fim fericiţi. Imediat s-au găsit şi slujitori întru realizarea acestei
fericiri pe care eu, cu permisiunea lui Buda, o numesc Nirvana socialistă. Propovăduitorii
şi primii înfăptuitori ai nirvanei socialiste s-au numit Gheorghiu-Dej, Chivu
Stoica, Ana Pauker, Pavel Apostol etc. Au mai fost muţi alţii, dar nu-i numesc pentru că lista
ar fi prea lungă. Aceştia, cu trâmbiţe şi surle, anunţau viitorul de aur al
României. Lumina venea de la răsărit şi grânele, petrolul, lemnul curgeau
într-acolo. Jucam cazacioc şi dădeam cote de grâu, de porumb, de lână, de
lapte, de carne, de ouă. Dar aşteptam nirvana. A sosit naționalizarea și tot
poporul a devenit proprietarul principalelor mijloace de producție. Apoi,
s-a făcut colectivizarea. Munca în comun l-a eliberat pe ţăran de animale, de
pământ, l-a făcut stăpân pe propria sa muncă. A renăscut. S-au construit şi s-a
dărâmat oraşe și fiecare român are un pat unde
dormi și face dragoste. Prin urmare, sarcina de partid era ca nația română să
ajungă la un număr de douăzeci și cinci de milioane de capete. A fost o adevărată
fericire pentru procurori şi medicii mamoşi. Totuşi, dragostea cu forţa, o ştie
orice biped raţional, nu dă rezultate. Dacă în domeniul creşterii natalităţii
planurile lunare, anuale, cincinale nu prea au fost îndeplinite, în cel al
economiei, trebuie să recunoaştem, a existat un spor de bogăţie. Mai de voie,
mai de nevoie, mai cu forţa, clasa muncitoare,
clasa conducătoare, în alianţă cu ţărănimea muncitoare şi sprijinită de
intelectualitatea progresistă au construit combinate siderurgice şi
chimice, au sondat pământul şi au găsit aur negru, au scos din măruntaiele
ţării cărbune, aur, cupru, argint, uraniu, sare şi ce au mai găsit pe acolo.
S-a pus zăgaz pâraielor, râurilor şi bătrânului Danubiu şi au scos energie
dătătoare de viaţă, energia electrică, care combinată cu puterea politică
trebuia să ducă la nirvana nirvanelor, cea mai perfectă şi mai dreaptă
orânduire de când a apărut homo sapiens, sau mai exact, de la Adam şi Eva
încoace. Electrificarea + Puterea sovietelor = Comunism, spunea părintele
statului sovietic. Am lucrat și eu pe un astfel de șantier și, tânăr
fiind, credeam chiar că introduc Lampa
lui Ilici în fiecare bordei, dar tata a plătit bani grei pentru o virtuală
instalarea a unui bec în bucătăria care-i ținea loc și de dormitor și a murit tot cu o
lampă chioară, cu petrol, agăţată în peretele de lut.
Prin
Carpaţii noştri dragi Drujba, prietena forestierilor, dansa în ritm de cazacioc
printre brazii falnici dornici să ajungă la cer. Remorcile cărau din zori în
zori iar în fabrici gâfâiau gaterele despicând aurul verde, făcându-l capabil
pentru îmbarcare şi plecare în lumea largă. Munţii erau măcinaţi pentru a se
construi alţi munţi, goi pe dinăuntru ca nişte muşuroaie de termite, numiți blocuri de
locuinţe.
Frenezia
civilizaţiei a cuprins întreaga naţiune.
O cuşcă la oraş, numită apartament, cu buda lângă bucătărie, cu o cameră
numită sufragerie şi alta dormitor, deveni idealul fiecărui român absolvent de
şcoală profesională, de liceu, de universitate, cursuri la zi, la seral sau la
fără frecvenţă, apartament cu parchet
acoperit cu un covor de iută întâi, apoi de lână, ţesut la Cisnădie. Boomul în
construcţii de locuinţe a fost ca o lovitură de domino pentru industria
mobilei. La început mobila populară, apoi mobilă de nuc. Au apărut și dulapurile
rezervate pentru cărţi, dulapuri numite biblioteci. În consecinţă, a urmat un
alt boom, acel al tipăriturilor, în special al cărţilor dedicate marelui erou
al tuturor timpurilor, mai mare decât anticii Burebista şi Decebal, decât
medievalii Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Ce să zic, din Scorniceşti când
sărea, Europa la picioare îi stătea.
Dar de ce nu s-a bucurat românul în nirvana
socialistă. De la Hristos citire, ne-a rămas dictonul, să dăm cezarului ce e al cezarului. Deci să nu vedem numai în negru
viaţa din nirvana dispărută. Fiecare
plod mergea la şcoală, avea cărţi gratuite, se mai dădeau şi burse. Oricum, din
cunoaştere proprie, taxele erau ca şi inexistente, şi nu vorbesc numai de
învăţământul primar gimnazial sau mediu, ci şi de cel universitar. Că în şcoli
se găvărea pe ruseşte, sau se spunea că în Carpaţi s-a născut cel mai mare
geniu al neamului, că românii au creierul cu cea mai mare cantitate de materie
cenuşie, cu cele mai multe circumvoluţiuni, este altceva.
Întreaga
ţară era un Bărăgan plin de holde. Unduia grâul în bătaia vântului, prin
porumbişti nu se vedea cal cu călăreţ cu
tot. Sora soarelui râdea mândră în bătaia soarelui. Colectiviștii, cu mic
cu mare, ajutați de elevi, studenți, soldați, munceau cu sârg și drag să dea pâine, carne, poame care să ajungă în toate
colțurile lumi pentru dolarii împrumutați de la Fondul Monetar Internațional.
Fericit că se plătesc datoriile el stătea la coadă pentru un litru de ulei,
pentru un kilogram de zahăr sau o bucată de pâine, dacă i se dădea când venea
la târg.
Adevărata
fericire o avea românul când de 23 august, sau 1 mai, sau 7 noiembrie, cânta
odă bucuriei, trecând în pas voios prin faţa tribunelor purtând pancarte cu cei
mai iubiţi fii ai poporului, Nicolae cu Ileana lui. Respectul pentru ei era că
din dragoste pentru poporul liber şi stăpân pe soarta sa, aveau grijă să nu ne
îmbolnăvim privind prea mult timp la televizor, că trebuiau să facem copii cât
mai mulţi pentru a avea sprijin la bătrâneţe, să nu mâncăm prea mult pentru a
ne păstra silueta şi a nu deveni obezi. După cum vedeţi şi asceza era trecută
în programul partidului de făurire a societăţii socialiste multilateral
dezvoltate, nirvana nirvanelor cum am mai zis.
Dar de câte
n-au avut grijă dragii noştri conducători socialişti pentru a ne simţi
fericiţi! Îndoctrinare ideologică, închiderea graniţelor pentru a nu cumva să
alunecăm pe panta imperialismului în putrefacţie, duminica eram scoşi la muncă
patriotică obligatorie pentru ca nu cumva
poporul să facă cunoştinţă cu drogul, opiul, numit religie.
Sătui de atâta nirvană, de linişte
sufletească, de fericire, români aflând că fiecare naţiune are nirvana ei şi
curioşi să vadă cum se trăiește în alte părți i-a fugărit pe nirvaniștii socialiști cu gândul
la fericirea deplină... Unii și-au dat și viața pentru fericirea neamului. Şi nirvana a venit.
Carnetele roşii au fost înlocuite cu carnete cu trandafiri, bastoane, ochiuri.
Roşu a devenit portocaliu, albastru sau roşu cu trandafir, fără secere şi
ciocan, fabricile s-au demolat sau s-au dat de pomană. Fiecare a luat cât şi ce
a putut din cooperativele agricole de producţie. Este o adevărată fericire. De
ce să muncești când se poate trăi și fără muncă. E drept cu burta goală. Dar nirvana
democratică are și ea multe fațete. E o adevărată fericire să împuști mistreți fără să ai
nevoie de carne pentru a-ţi potoli foamea. Leul, tigrul, lupul nu omoară de
pomană ci pentru a se hrăni. Omul, şi el un animal, doar ne tragem din
antropoide, omoară pentru simplu motiv că vrea să omoare. Poetul şi-a cerut
iertare căprioarei pentru că a împuşcat-o fiindcă sora lui era bolnavă şi pe moarte, vânătorul modern se duce să facă
chef, să ia premii, să se laude cât este de îndemânatic. Dar vânătoare de
fotbalişti nu este şi ea o fericire? Cumperi şi vinzi ca la piaţă roşii sau
castraveţi. Nirvana românească democratică înseamnă să culegi căpşuni în
Spania, să fii bonă în Italia, şofer în Germania, să o iei razna după parale în
Australia, Canada, Statele Unite, să te
întorci cu picioarele înainte din Afganistan, acoperit de drapelul ţării şi
decorat și înaintat în grad militar fiindcă eşti erou, ai căzut la datorie pentru
apărarea patriei la mii de kilometrii distanţă unde un popor oropsit nu vrea
să-l fericeşti cu nirvana ta. Desigur, copii rămaşi fără tată sunt deosebit de
fericiți că sunt urmaşi de erou. În acelaşi
timp unii îşi extind proprietăţile, se laudă cu echipele lor de fotbal au obţinut nu ştiu ce rezultate,
sunt înălţaţi în grade militare înalte fiindcă ştiu să dea cu piciorul în minge
şi nu să tragă cu puşca. Se moare în floarea vieții departe de ţară întru
apărarea graniţelor pentru ca o Tanţa şi un Costel să-şi poată revendica
copilul, să se certe la televizor. Se
moare în Afganistan pentru ca o Ileană să-şi arate nurii, un Ghiţă să arate că
ştie să tragă şuturi la poartă, dar mai ales pentru ca aleşii ţării să se lăfăie prin străinătăţuri, să-şi ridice
vile somptuoase. Vreo douăzeci de morţi în Afganistan şi alţi pe alte meleaguri
pentru ca să avem succesuri la
Bruxelles, românii să se bată pentru o sarma sau un cârnat, să dea buzna în
magazine pentru un kilogram de zahăr mai ieftin, să moară la porţile spitalelor
Să revenim
la Buddha. Deosebirea dintre el şi budiştii
de pe malul Dâmboviţei este esenţială, diferită ca de la cer la pământ. Buddha
a fost un prinţ care a coborât în mijlocul oamenilor pentru a-i face fericiţi.
Nu formulăm aici judecăţi de valoare asupra doctrinei budiste ci doar amintim un fapt semnificativ. În România, făcând o comparaţie
forţată, toţi eştii şi acoliţii lor au pornit-o invers. Întâi s-au îmbogăţit
ei, trăiesc în lux şi nu numai că propovăduiesc asceza dar o şi forţează. Dar
câte nu se pot spune despre nirvana românului. Tomuri întregi pot fi scrise.
