ROgift.ro(magazin de cadouri)

Mihai Niculiță – un elegiac împătimit



Una din marile realizări ale Revoluţiei din Decembrie este obţinerea libertăţii cuvântului, nu numai a celui vorbit ci şi a celui scris, mai ales a acestuia. În consecinţă, în aceşti peste douăzeci de ani din 1989, din preajma sărbătorilor de iarnă, există un adevărat boom  nu numai al apariţiei revistelor scrise ci şi al literaturii cuprinse în cărţi, în volume. E drept că pentru aceasta, pe lângă
obţinerea libertăţii cuvântului, un rol foarte important îl au revoluţionarea mijloacelor de comunicare şi a celor de tipărire, apariţia internetului; maşinile de scris, linotipul, maşinile plane etc. sunt de domeniul istoriei.
Implicit, tot mai mulți scriitori, romancieri, nuveliști, creatori de proză scurtă, dar mai ales poeţi, apar pe firmamentul literaturii române, mulţi din ei „descoperindu-şi” înclinaţiile la anii maturităţii sau senectuţii, după ce şi-au consumat anii în profesiile îmbrăţişate la tinereţe. Am putea conchide că se află în căutarea timpului pierdut. Şi pentru mulţi a fost timp pierdut. Fenomenul nu este văzut cu ochi buni de consacraţi, de unii critici, poate din frică apariţiei unui nou curent, de a-şi pierde locul cucerit şi avantajele. Oricum, le amintesc că, chiar dacă vor fi numai ei, historia va reţine pe atâţia cât merită reţinuţi şi desigur vor fi  şi din noii veniţi, Cazul Lampedusa este destul de concludent.
Mihai Niculiță s-a născut într-o localitate de la limita de nord a judeţului Neamţ, situată pe cursul de mijloc al râului Bistriţa, mărginită, pe stânga curgerii năvalnicului râu, de Culmea Stânișoara iar pe dreapta de Munții Budacu, cunoscuți și sub numele de Munții Bistriței sau Neamțului, munți bine împăduriți de foioase și conifere. Mediul acesta montan cu climă rece, cu un soare care răsare pe vârf de munți și stă mai puțin pe cer, desigur iluzii, duce la apariția unor caractere puternice, dar și la înregistrare unor sentimente de apartenență la locurile natale greu de dislocat, care nu macină ființa umană dar nici nu-i dă pace să trăiască în linişte. Aserțiune valabilă pentru toți locuitorii de la munte, dar mai ales pentru creatorii de frumos, porniți să-și exprime fie în vers, fie în proză, fie pictural, sentimente despre locurile natale.
Domnul Mihai Niculiță, ca mulți alții, ba ca foarte mulți, s-a gândit să-şi publice gândurile poetice la o vârstă care tinde spre senectute. Din 2009, în fiecare an a scos câte o plachetă de versuri. Fereastra zidită; Cerul fluid şi Pomul din curte. Toate trei cu o grafică, aş defini-o, fără să fiu acuzat de laude, impecabilă, cu coperți sobre, care cuprind pe prima pagină picturi ale unor creatori nemţeni consacraţi, ele însele metafore, simboluri, un fel de preludiu la o simfonie, previzionând sintetic ceea ce vei citi în carte.
 Primul volum, reamintesc titlul - Fereastra zidită -, a apărut la Editura „Conta”  din Piatra-Neamţ.
Prima poezie din această carte - o reîntâlnim şi pe pagina patru a coperţii - este un ars poetica dar şi un fel de autobiografie spirituală cu sensuri filosofice:
Despre real nu vă pot spune nimic/Nici într-un caz nu e cel pe care-l văd eu.
 Sau:
Lumea prin care trec se adună în mine şi mă sufocă/Nu mă pot smulge din păienjenişul realităţii.
Aceste mărturisiri se materializează în metafore, devin versuri elegiace ale omului dislocat din locurile natale:
Să bat în poartă ca un necunoscut,/Căci nimeni n-o să mă mai ştie,/În camera în care m-am născut/Să stau o oră cu chirie.
(Casa părintească).
Titlul volumului este un sinonim al titlului poeziei Fereastra zidită. Versurile ne aduc aminte de Ana şi de Meşterul Manole:
Nu poţi zidi la nesfârşit/Fără să-ngropi în zid tot ce-ai iubit
Apoi: 
Scările îţi vor fi luate fără milă/Şi aripi îţi vor da din îndoielnică şindrilă.
Dar poetul Mihai Niculiţă, deşi şi el este „zidar”, doctor inginer în consolidări şi restaurări obiective din patrimoniul cultural, nu stă neputincios în faţa destinului, în finalul poeziei „decretează”:
Dărâmă-n grabă ce-ai zidit/Pereţii să-ţi restituie tot ce-ai iubit.
Partea a doua a volumului poartă numele de Revolta apei şi începe cu poezia cu acest titlu. Un vers, frumos conceput, sugerează condiţia sine qua non a fiinţării lumii, existenţa apei, Zâmbetul apei pe pământ e viaţă iar pentru frumuseţea îmbinării cuvintelor mai redau şi distihul:
Plutirea cerului pe apă e malul/Iar pleoapa-nlăcrimată e pocalul,
În restul volumului domnul Niculiţă dă „verdicte” filosofice:
Simţim secunda ca un ghimp./Ne macină cuvântul timp
(Calendar)
Ori:
Piatra-i ferită de încercări/ Frământarea-i pentru lumile vii/Doar oamenii trăiesc tristeţi şi-nseninări,/Stâncile sunt ocolite de melancolii.
(Piatra supusă)
Şi:
Pământul e o capelă cu prapuri şi icoane de sfinţi./În care toţi veghem, plânşi şi cerniţi.
(Cer).
Îşi metaforizează dezamăgirile în dragoste exprimată în poezia Liceu, îşi aduce aminte cu nostalgie de locurile natale.
Volumul al doilea, pe care l-a scos după un an la Editura Crigarux din Piatra-Neamţ, se bucură de o postfaţă a criticului dr. Cristian Livescu: O surpriză plăcută ne-a produs lectura poemelor semnate de Mihai Niculiţă, dorinţa de a „citi” – sub vraja lirismului – viaţa trăită, viaţa din imediat.
Această postfaţă intitulată O poezie confesivă, cu năzuinţa vizionarului se încheie cu fraza: De un intimism elegiac, toate aceste caligrafii, locuite de fantasme blânde, menţin năzuinţa vizionarului.
Deşi este conceput pe aceleaşi coordonate de prozodie şi sentimente ca şi primul, trăirile dezrădăcinării sânt transfigurate mai profund, caracterul elegiac coboară noi trepte în adâncul sinelui:
Să locuieşti în casa ce azi nu mai există,/În care doar îngerii de pază mai subzistă,/Să participi zilnic la loteria supravieţuirii,/Reprimând sub pleoapă lacrima privirii.
Cerul de deasupra satului este fluid, alcătuit numai din nori care pătau cu umbre şi lumini căsuţa mea cât o batistă. În satul lui Mihai Niculiţă
Nu mai bate nimeni toaca, nu mai bate nimeni coasa,/
Drumul e pustiu, e-ncuiată casa.
Deşi nu mai trăieşte în satul natal, Mihai Niculiţă este încă un muntean, neîmpăcat cu impurităţile nu neapărat ale oraşului, deşi 
Copilăria vine înspre mine/Cu amintirea cojilor de pâine (Coji de pâine) face corp inestricabil cu mediul natural. Melancolia începutului de timp autumnal este transfigurată în versuri de o mare sensibilitate:
Îngălbenesc şi teii şi salcâmii/Plopii se îmbolnăvesc de toamnă primii (Autumnală)
Dar poezia lui M.N nu este numai o poezie de regrete după copilărie şi locurile natale, (Autorul articolului a fost fascinat şi el de aceste locuri precum Mihail Sadoveanu sau Alexandru Vlahuţă), obraznicul Cupidon s-a furişat şi el în viaţa lui, marcându-i adolescenţa:
Într-o sală goală îţi scriam cu cretă:/Ce trăim acum  nu se mai repetă. (Prepoziţie).
Multe din poeziile sale sunt reacţii ale acelui timp, arătându-ne că Mihai Niculiţă fiinţează încă în amor, iar una din poeziile sale, Aminteşte-ţi Maria… este dedicată soţiei. Şi, desigur, şi poezia Marie, Marie pe care o încheie cu distihul: Marie, Marie/Dragoste târzie.
 Ultimul volum, consiliat tot de Cristian Livescu şi scos tot la Editura Crigarux din Piatra Neamţ, din titlu, Pomul din curte, cine a citit şi celelalte volume anterioare, se gândeşte direct la o poezie elegiacă, despre locurile natale. În mare nu greşeşte, spiritul lui M.N. n-a epuizat încă dorurile, preocuparea să transfigureze, să transforme în metafore propria existenţă de copil şi adolescent. Dar şi în acest volum ca şi în celelalte întâlnim meditaţii asupra rostului vieţii:
Fulgii care ard în palmele întinse/Sunt stelele ce-au ars de mult pe cer/Şi-acum sunt toate mici şi stinse,/Şi lasă-n sufletele noastre ger.
(Stele stinse)
Parcă e ceva din Eminescu aici; precum şi din Bacovia în Liceu: vârstă ingrată şi ani posomorâţi. În alte poezii îl simţi pe Coşbuc sau pe Esenin. Dar a-i căuta influenţele înseamnă a căuta nod în papură. Adesea se afirmă Cărţile din cărţi se fac. S-a inventat chiar intertextualitatea. De la Homer, de la Platon. sau cu mult mai înainte, ce mai este inedit. Doar Nietzsche considera că vor trece secole până ce alţii vor mai spune ce a zis el, sau cum a zis el.
 Mihai Niculiţă nu este numai un prezent al trecutului, ci şi un prezent al prezentului. În multe din creaţiile sale cuprinse în aceste trei plachete se răzvrăteşte împotriva ordinei în dezordine în care trăim:
Urcăm pe culmi înalte, dând din coate,/Uităm de caracter, uităm de demnitate/Schimbăm ambarcaţiunea, schimbăm stăpânii,/Facem grămadă la pupatul mânii,spune el în Parlamentarii iar în Protest, protest scris cu un an mai înainte zice:
Aici ne cerem voie să trăim,/Plată n-avem pe munca noastră, /Câştigul nostru îl cerşim,/Trudim să îmbogăţim o castă.
 Asemene versuri manifest mai întâlnim multe în cărţile domnului Niculiţă.
În Dicţionarul de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti, Cristina Ionescu scrie că Distihul este cea mai simplă unitate poematică. Grupul de două versuri care alcătuiesc o strofă ar fi fost folosit cu precădere în elegii de greci şi latini de unde a fost preluat de Schiller, Goethe, Hölderlin… Pentru George Călinescu, spune autoarea, Distihul este unitatea poetică minimă; „versificaţia începe de la distih, de la prima simetrie”. Am căuta prin mai multe volume de poezie și am întâlnit strofe formate doar din două versuri la Mihai Eminescu (Horia), la Octavian Goga (De demult, A murit), la George Coşbuc (Costea). Desigur se întâlnesc şi la alţi poeţi, cunoscuţi sau necunoscuţi de mine, sau cei citaţi or avea şi alte poezii cu distihuri. La Mihai Niculiţă, o mare parte din poeme sunt alcătuite în acest mod. Strofele formate din două versuri parcă ajung mai repede la suflet, imaginea poetică pare mai vie, mesajul transmis este mai direct. Şi versetele biblice se unesc în entităţi cognoscibile concentrate. Să fie distihul forma de poezie primară? Sar putea. Japonezii folosesc pentru transfigurarea lumi - natură, stări sufleteşti, sentimente - diferite genuri de poezie, mai cunoscută fiind pentru europeni, şi nu numai, haiku-ul, poezia din trei versuri foarte scurte, Şi în distihurile domnului Niculiţă întâlnim aceeaşi concentraţie de idei, unele strofe din două versuri deşi fac parte dintr-o unitate poematică mai mare, pot fi considerate poezii de sine stătătoare, pot căpăta caracter de maximă, sau, ca parte  a poeziei, poate lipsi fără să afecteze întregul.
 Mihai Niculiţă este un poet între poeţi. Fără a-l include într-o şcoală anume, mai ales modernă, poezia sa poate suporta critici şi laude, ba chiar există, unele cu caracter limită, însă fără a mă adjudeca în critic, în descoperitor de talente, spun că poetul M.N. se distinge prin folosirea distihului ca modalitate de a ajunge mai repede la inima cititorului. Şi o face cu succes.
Domnul Niculiţă ne oferă pe tavă prăjituri fără reţete complicate dar după ce le-ai consumat doreşti să le afli secretele. Oricum, simţi că ţi-ai alimentat sufletul cu multă alinare dar şi destulă amărăciune despre lumea în care trăim.

Vanzari icoane ortodoxe

 
 
 
eXTReMe Tracker