Aflăm că romancierul este urmaşul preotului Constantin Gheorghiu, la rândul lui tot fiu şi nepot de preot. În actele privind data şi locul de naştere apar unele incertitudini, iar acestea prevestesc viaţa plină de evnimente a scriitorului. Tânărul Ghiorghiu, cu o viaţă tumultoasă încă de la naştere, familia nu-i declară venirea pe lume în timpul prevăzut de lege, este îndrumat pentru a avea o carieră militară, urmează Liceul Militar din Chişinău şi colegiul Militar din Cernăţi. Ajuns la Bucureşti
urmează Facultatea de Litere şi Filozofie, se ocupă intens de publicistică, intră în relaţii cu scriitorii timpului. Declanşarea răboilui îl readuce sub hainele militare şi scrie ample reportaje de pe front, de pildă Ard malurile Nistrului şi Şi eu am luptat în Crimeia. Ajunge ataşat pe lângă abasada Romaniei în Croaţia iar când Armata română face stângaîmprejur, întorcând armele împotriva foştilor aliaţi, nu se mai întoarce în ţară. După multe peripeţii ajunge la Paris şi i se deschide larg drumul spre afirmare şi recunoaştere literară, desigur în străinătate. Face călătorii prin America de Sud, este primit de preşedintele Argentinei, ţine coferinţe în faţa universitarilor, ajunge în Liban şi Coreea de Sud. În 1963, 23 mai, scrie Biograful Băileşteanu, În Biserica ortodoxă română Sf. Arhangheli din Paris (Biserica era din Paris şi nu arhanghelii) are loc oficierea investirii lui C.V. Gheorghiu („ordinaţion sacerdotale”), săvârşită de fostul paroh Teofil Ionescu. După trei ani este ridicat în grad de econom-stravofor de patriahul Iustinian al României. Dacă îmi aduc bine aminte, faptul nu este primit cu simpatie de către comunişti. În fruntea partidului şi a ţării se instalase Nicolae Ceauşescu. C.V. Gheorghiu moare în 1992 la 22 iunie.
Ceea ce am
scris până aici nu este decât o introducere la prezentarea, nu în extenso, a
romanului amintit la început.
La lansarea
cărţii, în faţa unui public destul de numeros, dovadă a faptului că interesul
pentru cultură, în speţă pentru literatură, se află în creştere, traducătorul,
domnul Virgil Răzeşu, doctor în medicină, un septogenar, afirma că este cea mai
bună carte pe care a citit-o iar criticul Cristian Livescu, doctor cu o teză
despre poezia lui Eminescu, îl asemuia pe C. V. Gheorghiu cu încoronatul cu
premiul Nobel pentru Literatură, Mario Vergas Liosa. Incitat de asemenea
aprecieri, m-am apucat imediat şi am citit cartea chiar în aceeaşi zi şi
noapte. Deduceţi din această afirmaţie că Nemuritorii
din Agapia este o carte captivantă, citibilă. Este un roman poliţist, cu
acţiune condensată la câteva nopţi şi zile, pornind de la uciderea în situaţii
suspecte a unui tânăr soldat. Autorul reuşeşte să conducă acţiunea în aşa fel
încât îl obligă pe cititor să dea pagină după pagină până la aflarea
criminalului. Finalul este însă dezarmant. Uciderea tânărului Tuniadi, fiul
unuia din asupritorii micului orăşel cu gară dar cu un singur birjar, nu se
face determinat de ura locuitorilor săraci lipiţi pământului, ci dintr-un motiv
banal, întîlnirea fiului cu amantul mamei sale şi un conflict inopinant. Pentru
cititorul din afara spaţiului mioritic, Nemuritorii
din Agapia este o carte atractivă, o carte de buzunar, de citit în tren
când peisajul este monoton sau discuţia cu partenerii de drum este
plictisitoare. Pentru cititorul român cu o anumită cultură şi cu o aparteneţă
vizibilă la neamul din care face parte se pun altfel problemele, va considera
că îi sunt lezate sentimentele de aparteneţă la naţiune.
În roman se
fac referiri, uneori cu obstinenţă la strămoşii daci, la concepţia acestora că
sunt nemuritori, că viaţa pe pământ reprezintă doar o etapă în existenţa lor.
Dar cine sunt nemuritorii din Agapia, urmaşi ai nemuritorilor daci. Personajul
principal, Sava Mold este un om lipsit de cultură, un analfabet iar fmilia lui
formată din soţie, Smaranda, şi şase copii trăiesc într-o sărăcie, aproape de
sălbăticie, ba au şi manifestări aşişderea. Sava Mold este un ucigaş, dar crima
o face după ce ajunge la limita suferinţelor, după ce este zdrobit în bătaie de Tuniade seniorul,
proprietarul unui castel, proprietar denumit de autor satrap, demn urmaş al
fanarioţilor de la care se trage tot răul moldovenilor. Răbdarea lui Sava Mold
aminteşte de părerea vehiculată şi azi, că românul este răbdător, că mămăliga
plesneşte greu. C.V.Gheorghiu preot, venit dintr-o spiţă de preoţi, vede
salvarea de sărăcie a eroilor săi doar în credinţa în Dumnezeu, ori istoria
neamului îl contrazice, cu credinţa în ceruri, mai întâi dacii, apoi urmaşii
lor, nu s-au supus fără împotrivire vrăjmaşilor. Până la urmă şi Sava Mold
personajul principal, ajuns în situaţie limită, încercarea de a i se lua
toporul, unealta cu care îşi asigura mizerabila existenţă, îi crapă capul
vrăjmaşului.
Alţi
„nemuritori” sunt comisarul Filaret cunoscător al vieţii agapeţilor (locuitorii
din Agapia), a comportării lor, a ceea ce sunt în stare sau nu să facă aceştia,
judecătorul Cosma Damian, fost şi el un sărac, crescut la orfelinat şi unit
prin aceasta cu soarta celor din Agapia, intrat în joc chiar din prima zi de
mandatar al înfăptuirii justiţiei, şi lipoveanul Ismail, singurul birjar din
Agapia. Despre el, autorul ne spune că este expatriat din partea de Nord a
Mării Negre, unde ar fi trăit o populaţie, scopţii, cu obiceiuri bizare,
castrarea bărbaţilor după ce aveau primul copil. Greu de crezut că ar fi
existat asemenea sectă. Este adevărat că în ţinutul Neamţului, al Petrodavei
cum este definit în roman, sunt lipoveni. Este interesant că aceştia, în zonă,
se ocupă cu grădinăritul, au familii numeroase, sunt de stil vechi, şi ca
locuitor în spaţiul nemţean nu am auzit de asemenea manifestări la ei.
În
oralitatea locului, la Piatra-Neamţ, localitate care s-ar fi ridicat pe ruinele
Petrodavei dacice (Agapia din romanul lui C. V. Gheorghiu este situată în
judeţul Petrodava), pe când eram elev de liceu şi stăteam în gazdă la un cismar
(se ştie că atelierele cismarilor ca şi ale frizerilor, croitorilor etc. erau
locuri unde se vehiculau nu numai idei politice ci şi culturale) se transmitea
părerea că birjarii pentru a feri odraslele boiereşti de pericolul siluirii
erau castraţi. Auzitele mele întâmplătoare mi se par mai plauzibile decât
afirmaţiile din roman iar edictul dat de domnitorul Nicolae Mavracordat pentru
pedepsirea violurilor îmi întăresc convingerea.
Desigur,
fragmentul acesta este de coloratură în structura romanului, precum şi a
articolului. Revenind la problemele mai de substanţă, trebuie să arăt că
noţiunea nemuritor are cel puţin un dublu sens. Cel arătat mai înainte, că
moartea este doar pentru trup, sufletul este veşnic. Al doilea sens, cu
caracter laic, nemuritori sunt acei oameni care prin acţiunile lor participă la
crearea istoriei unui popor. Creatorii de valori materiale, spirituale sunt
nemuritori. Bălcescu, Eminescu, Iorga, toată galeria de elită a oamenilor de
cultură a unei naţii intră în categoria nemuritorilor fiindcă intră în memoria
neamului. Deşi anonimi, nemuritori sunt eroii de la Mărăşeşti, de la Plevna şi
în multe alte locuri pentru apărarea ţării. Nemuritorii de la Agapia nu sunt
astfel de oameni. Dacă ar fi existat, romanul ar fi căpăta alte valenţe şi
poate şi critica ar fi fost alta. În niciun caz, bigotismul, sugerat în roman,
pentru a-i da un aspect exotic, vorbind ca despre o ţară aflată la margine de
lume, nu geografic ci din punct de vedere al mentalităţilor, nu caracterizează
poporul român.
O explicaţie
a unei asemenea tratări despre români, pe lângă faptul că C.V.Gheorghiu era
preot, ar fi şi acela că era un exilat, un opozant intrasigent al comunismului.
Romanul apare în Franţa în 1964. Stalinismul mai trăia în ideologia comunistă
şi avea efecte nocive în sateliţii Uniunii Sovietice. Deşi, în roman se
vorbeşte despre satrapi străini, urmaşi ai fanarioţilor, noii satrapi nu erau
cu nimic mai prejos, numai că în noile situaţii date, moldovenii s-au opus cu
dârzeie acestora. Chiar într-o comumnă vecină cu localitatea natală a autorului
s-au petrecut dure ciocniri.
Nemuritorii din Agapia este şi un roman despre
sărăcie cauzată de vicistitudinile istoriei, în special dominaţia fanarioţilor.
Lucien Guissard, în „La Croix” susţine că Romanul
lui C.V.Gheorghiu este strigătul fără sfârşit al sărăciei, eterna victimă
într-o lume bântuită de fantasme…(Citat de pe pagina patru a copertei,
notat de criticul Cristian Livescu).
Dacă avem în vedere ca actiunea se petrece
intr-o perioada când existau trenuri şi telefonie mi se pare că motivaţia este
subţirică, cauzele sărăciei românilor sunt şi de altă natură, se află în
structura intimă a unor grupuri rupte de poporul căruia istoric, doar istoric,
îi aparţin. Devoalarea sărăciei nu rezultă însă din nararea faptelor şi
descrierea personajelor, ci mai mult dintr-o prezentare directă, nişte logosuri
ţinute de comisarul Filaret, de ocnaşul Sava Mold, sau chiar de autor. Citind
cartea, aveam impresia că mă aflu într-o sală de clasă la o lecţie de istorie a
unui profesor cu talent oratoric. Sau mai nou, asistam la una din emisiunile
posturile de televiziune Realitatea, Antena 3 sau OTV.
Uneori scriitorul preia imagini despre sărăcie şi nedreptate întâlnite şi în
alte cărţi, de pildă botniţele din Desculţ de Zaharia Stancu. Primitivismul în
care trăia familia lui Sava Mold îl regăsim
povestit şi de Calistrat
Hogaş în
Pe drumuri de munte, cu
deosebirea că o face, după propria-mi
opinie, cu mai mult talent.
De reţinut
că acţiunea nu se petrece după cum s-ar crede din titlul romanului la
Mânăstirea Agapia, a cărei biserică a fost pictată de Nicolae Grigorescu.
Agapia este un orăşel, o ficţiune, situat, ca şi mânăstirea omonimă, tot în
ţinutul Neamţului, în carte în districtul Petrodava, la poalele Ceahlăului.
Spaţiul ales a fost bine gândit de autor, care mai are şi alte cărţi ale caror
acţiuni se petrec în acest spaţiu nu numai mirific ci şi plin de legende.
Ceahlăul este un fel de Olimp al românilor, o creaţie aparte a lui Dumnezeu,
dar aici mişună şi duhuri rele. Nemuritorii din Agapia sunt oameni paşnici.
Pentru a explica actele nelegiiute, uciderea celor doi Tuniade, tatăl şi fiul,
autorul introduce şi un element fantastic, un vânt, considerat rău, care, când
bate, le tulbură minţile, îi face să încalce regulile sociale. C.V.Gheorghiu vorbeşte
despre un asemenea vânt ca existând fizic, confundându-l cu föhn-ul din Alpi.
Cel puţin, aşa susţin traducătorul şi editorul, care fiind oameni ai locului,
cetăţeni ai urbei Piatra-Neamţ, îl înlocuiesc cu un vânt nedefinit, denumindu-l
vântul cel rău. Sintagma vânt rău am întâlnit-o adesea în această
parte a ţării, dar este ca un fel de duh, ceva invizibil, nu este un fenomen
natural cum se sugerează în roman.
Fără a
stabili locul atât al autorului cât şi al romanului în literatura naţională sau
universală, consider că este o carte ce merită citită și în această
perioadă de boum al informațiilor, recte și al literaturii.
