ROgift.ro(magazin de cadouri)

Nemuritorii din Agapia De Constantin Virgil Gheorgh


Aflăm că romancierul este urmaşul preotului Constantin Gheorghiu, la rândul lui tot fiu şi nepot de preot. În actele privind data şi locul de naştere apar unele incertitudini, iar acestea prevestesc viaţa plină de evnimente a scriitorului. Tânărul Ghiorghiu, cu o viaţă tumultoasă încă de la naştere, familia nu-i declară venirea pe lume în timpul prevăzut de lege, este îndrumat pentru a avea o carieră militară, urmează Liceul Militar din Chişinău şi colegiul Militar din Cernăţi. Ajuns la Bucureşti
urmează Facultatea de Litere şi Filozofie, se ocupă intens de publicistică, intră în relaţii cu scriitorii timpului. Declanşarea răboilui îl readuce sub hainele militare şi scrie ample reportaje de pe front, de pildă Ard malurile Nistrului şi Şi eu am luptat în Crimeia. Ajunge ataşat pe lângă abasada Romaniei în Croaţia iar când Armata română face stângaîmprejur, întorcând armele împotriva foştilor aliaţi, nu se mai întoarce în ţară. După multe peripeţii ajunge la Paris şi i se deschide larg drumul spre afirmare şi recunoaştere literară, desigur în străinătate. Face călătorii prin America de Sud, este primit de preşedintele Argentinei, ţine coferinţe în faţa universitarilor, ajunge în Liban şi Coreea de Sud. În 1963, 23 mai, scrie Biograful Băileşteanu, În Biserica ortodoxă română Sf. Arhangheli  din Paris (Biserica era din Paris şi nu arhanghelii)  are loc oficierea investirii lui  C.V. Gheorghiu („ordinaţion sacerdotale”), săvârşită de fostul paroh Teofil Ionescu. După trei ani este ridicat în grad de econom-stravofor de patriahul Iustinian al României. Dacă îmi aduc bine aminte, faptul nu este primit cu simpatie de către comunişti. În fruntea partidului şi a ţării se instalase Nicolae Ceauşescu. C.V. Gheorghiu moare în 1992 la 22 iunie.
Ceea ce am scris până aici nu este decât o introducere la prezentarea, nu în extenso, a romanului amintit la început.
La lansarea cărţii, în faţa unui public destul de numeros, dovadă a faptului că interesul pentru cultură, în speţă pentru literatură, se află în creştere, traducătorul, domnul Virgil Răzeşu, doctor în medicină, un septogenar, afirma că este cea mai bună carte pe care a citit-o iar criticul Cristian Livescu, doctor cu o teză despre poezia lui Eminescu, îl asemuia pe C. V. Gheorghiu cu încoronatul cu premiul Nobel pentru Literatură, Mario Vergas Liosa. Incitat de asemenea aprecieri, m-am apucat imediat şi am citit cartea chiar în aceeaşi zi şi noapte. Deduceţi din această afirmaţie că Nemuritorii din Agapia este o carte captivantă, citibilă. Este un roman poliţist, cu acţiune condensată la câteva nopţi şi zile, pornind de la uciderea în situaţii suspecte a unui tânăr soldat. Autorul reuşeşte să conducă acţiunea în aşa fel încât îl obligă pe cititor să dea pagină după pagină până la aflarea criminalului. Finalul este însă dezarmant. Uciderea tânărului Tuniadi, fiul unuia din asupritorii micului orăşel cu gară dar cu un singur birjar, nu se face determinat de ura locuitorilor săraci lipiţi pământului, ci dintr-un motiv banal, întîlnirea fiului cu amantul mamei sale şi un conflict inopinant. Pentru cititorul din afara spaţiului mioritic, Nemuritorii din Agapia este o carte atractivă, o carte de buzunar, de citit în tren când peisajul este monoton sau discuţia cu partenerii de drum este plictisitoare. Pentru cititorul român cu o anumită cultură şi cu o aparteneţă vizibilă la neamul din care face parte se pun altfel problemele, va considera că îi sunt lezate sentimentele de aparteneţă la naţiune.
În roman se fac referiri, uneori cu obstinenţă la strămoşii daci, la concepţia acestora că sunt nemuritori, că viaţa pe pământ reprezintă doar o etapă în existenţa lor. Dar cine sunt nemuritorii din Agapia, urmaşi ai nemuritorilor daci. Personajul principal, Sava Mold este un om lipsit de cultură, un analfabet iar fmilia lui formată din soţie, Smaranda, şi şase copii trăiesc într-o sărăcie, aproape de sălbăticie, ba au şi manifestări aşişderea. Sava Mold este un ucigaş, dar crima o face după ce ajunge la limita suferinţelor, după ce este  zdrobit în bătaie de Tuniade seniorul, proprietarul unui castel, proprietar denumit de autor satrap, demn urmaş al fanarioţilor de la care se trage tot răul moldovenilor. Răbdarea lui Sava Mold aminteşte de părerea vehiculată şi azi, că românul este răbdător, că mămăliga plesneşte greu. C.V.Gheorghiu preot, venit dintr-o spiţă de preoţi, vede salvarea de sărăcie a eroilor săi doar în credinţa în Dumnezeu, ori istoria neamului îl contrazice, cu credinţa în ceruri, mai întâi dacii, apoi urmaşii lor, nu s-au supus fără împotrivire vrăjmaşilor. Până la urmă şi Sava Mold personajul principal, ajuns în situaţie limită, încercarea de a i se lua toporul, unealta cu care îşi asigura mizerabila existenţă, îi crapă capul vrăjmaşului.
Alţi „nemuritori” sunt comisarul Filaret cunoscător al vieţii agapeţilor (locuitorii din Agapia), a comportării lor, a ceea ce sunt în stare sau nu să facă aceştia, judecătorul Cosma Damian, fost şi el un sărac, crescut la orfelinat şi unit prin aceasta cu soarta celor din Agapia, intrat în joc chiar din prima zi de mandatar al înfăptuirii justiţiei, şi lipoveanul Ismail, singurul birjar din Agapia. Despre el, autorul ne spune că este expatriat din partea de Nord a Mării Negre, unde ar fi trăit o populaţie, scopţii, cu obiceiuri bizare, castrarea bărbaţilor după ce aveau primul copil. Greu de crezut că ar fi existat asemenea sectă. Este adevărat că în ţinutul Neamţului, al Petrodavei cum este definit în roman, sunt lipoveni. Este interesant că aceştia, în zonă, se ocupă cu grădinăritul, au familii numeroase, sunt de stil vechi, şi ca locuitor în spaţiul nemţean nu am auzit de asemenea manifestări la ei.
În oralitatea locului, la Piatra-Neamţ, localitate care s-ar fi ridicat pe ruinele Petrodavei dacice (Agapia din romanul lui C. V. Gheorghiu este situată în judeţul Petrodava), pe când eram elev de liceu şi stăteam în gazdă la un cismar (se ştie că atelierele cismarilor ca şi ale frizerilor, croitorilor etc. erau locuri unde se vehiculau nu numai idei politice ci şi culturale) se transmitea părerea că birjarii pentru a feri odraslele boiereşti de pericolul siluirii erau castraţi. Auzitele mele întâmplătoare mi se par mai plauzibile decât afirmaţiile din roman iar edictul dat de domnitorul Nicolae Mavracordat pentru pedepsirea violurilor îmi întăresc convingerea.
Desigur, fragmentul acesta este de coloratură în structura romanului, precum şi a articolului. Revenind la problemele mai de substanţă, trebuie să arăt că noţiunea nemuritor are cel puţin un dublu sens. Cel arătat mai înainte, că moartea este doar pentru trup, sufletul este veşnic. Al doilea sens, cu caracter laic, nemuritori sunt acei oameni care prin acţiunile lor participă la crearea istoriei unui popor. Creatorii de valori materiale, spirituale sunt nemuritori. Bălcescu, Eminescu, Iorga, toată galeria de elită a oamenilor de cultură a unei naţii intră în categoria nemuritorilor fiindcă intră în memoria neamului. Deşi anonimi, nemuritori sunt eroii de la Mărăşeşti, de la Plevna şi în multe alte locuri pentru apărarea ţării. Nemuritorii de la Agapia nu sunt astfel de oameni. Dacă ar fi existat, romanul ar fi căpăta alte valenţe şi poate şi critica ar fi fost alta. În niciun caz, bigotismul, sugerat în roman, pentru a-i da un aspect exotic, vorbind ca despre o ţară aflată la margine de lume, nu geografic ci din punct de vedere al mentalităţilor, nu caracterizează poporul român.
O explicaţie a unei asemenea tratări despre români, pe lângă faptul că C.V.Gheorghiu era preot, ar fi şi acela că era un exilat, un opozant intrasigent al comunismului. Romanul apare în Franţa în 1964. Stalinismul mai trăia în ideologia comunistă şi avea efecte nocive în sateliţii Uniunii Sovietice. Deşi, în roman se vorbeşte despre satrapi străini, urmaşi ai fanarioţilor, noii satrapi nu erau cu nimic mai prejos, numai că în noile situaţii date, moldovenii s-au opus cu dârzeie acestora. Chiar într-o comumnă vecină cu localitatea natală a autorului s-au petrecut dure ciocniri.
Nemuritorii din Agapia este şi un roman despre sărăcie cauzată de vicistitudinile istoriei, în special dominaţia fanarioţilor. Lucien Guissard, în „La Croix” susţine că Romanul lui C.V.Gheorghiu este strigătul fără sfârşit al sărăciei, eterna victimă într-o lume bântuită de fantasme…(Citat de pe pagina patru a copertei, notat de criticul Cristian Livescu).
 Dacă avem în vedere ca actiunea se petrece intr-o perioada când existau trenuri şi telefonie mi se pare că motivaţia este subţirică, cauzele sărăciei românilor sunt şi de altă natură, se află în structura intimă a unor grupuri rupte de poporul căruia istoric, doar istoric, îi aparţin. Devoalarea sărăciei nu rezultă însă din nararea faptelor şi descrierea personajelor, ci mai mult dintr-o prezentare directă, nişte logosuri ţinute de comisarul Filaret, de ocnaşul Sava Mold, sau chiar de autor. Citind cartea, aveam impresia că mă aflu într-o sală de clasă la o lecţie de istorie a unui profesor cu talent oratoric. Sau mai nou, asistam la una din emisiunile posturile de televiziune Realitatea, Antena 3 sau OTV.
 Uneori scriitorul preia imagini  despre sărăcie şi nedreptate întâlnite şi în alte cărţi, de pildă botniţele din Desculţ de Zaharia Stancu. Primitivismul în care trăia familia lui Sava Mold îl regăsim  povestit şi de  Calistrat Hogaş  în  Pe drumuri de munte, cu deosebirea  că o face, după propria-mi opinie, cu mai mult talent.
De reţinut că acţiunea nu se petrece după cum s-ar crede din titlul romanului la Mânăstirea Agapia, a cărei biserică a fost pictată de Nicolae Grigorescu. Agapia este un orăşel, o ficţiune, situat, ca şi mânăstirea omonimă, tot în ţinutul Neamţului, în carte în districtul Petrodava, la poalele Ceahlăului. Spaţiul ales a fost bine gândit de autor, care mai are şi alte cărţi ale caror acţiuni se petrec în acest spaţiu nu numai mirific ci şi plin de legende. Ceahlăul este un fel de Olimp al românilor, o creaţie aparte a lui Dumnezeu, dar aici mişună şi duhuri rele. Nemuritorii din Agapia sunt oameni paşnici. Pentru a explica actele nelegiiute, uciderea celor doi Tuniade, tatăl şi fiul, autorul introduce şi un element fantastic, un vânt, considerat rău, care, când bate, le tulbură minţile, îi face să încalce regulile sociale. C.V.Gheorghiu vorbeşte despre un asemenea vânt ca existând fizic, confundându-l cu föhn-ul din Alpi. Cel puţin, aşa susţin traducătorul şi editorul, care fiind oameni ai locului, cetăţeni ai urbei Piatra-Neamţ, îl înlocuiesc cu un vânt nedefinit, denumindu-l vântul cel rău. Sintagma vânt rău am întâlnit-o adesea în această parte a ţării, dar este ca un fel de duh, ceva invizibil, nu este un fenomen natural cum se sugerează în roman.
Fără a stabili locul atât al autorului cât şi al romanului în literatura naţională sau universală, consider că este o carte ce merită citită și în această perioadă de boum al informațiilor, recte și al literaturii.

Vanzari icoane ortodoxe

 
 
 
eXTReMe Tracker