Bancul, Bulă și „Conta”

Anul acesta, 2012, a apărut numărul 10 al revistei/cărții trimestriale „Conta”, editată la Piatra-Neamț, în acelaşi format grafic, cu aceeaşi orientare tematică ca şi numerele anterioare. O obișnuință a colectivului de redacție este prezentarea unor dezbateri pe diferite teme culturale, inițiate în special de domnul Adrian Alui Gheorghe, directorul publicației. În numărul  cinci, anul trecut,

Ancheta a avut ca temă Bancul şi literatura. Intervievaţii au răspuns (sau au avut de răspuns) la mai multe întrebări pe tema bancurilor, relaţia lor cu literatura, despre Bulă şi manifestările lui, să spună, desigur în scris, nişte bancuri. Aceste întrebări şi rugăminţi au fost grupate în patru probleme numerotate cu cifre arabe de la 1 la 4.

În cincizeci de pagini, de la 8 la 58, au răspuns la întrebări nouăsprezece scriitori. (Unii, şi-au notat răspunsurile de la 1 la 5 (!?). Un fel de stahanovism literar, literar dacă considerăm răspunsurile literatură. După cât au scris unii, câte patru, cinci pagini, alţii doar câte una, poţi trage şi concluzii privind profilul de gândire al intervievaţilor. Toţi au, însă, o trăsătură comună: vorbind de Bulă, de bancurile spuse în timpurile lui Ceauşescu, au făcut, la unison, critici aspre ceauşismului, socialismului.

 Revista „Conta” şi-a fixat ca obicei ca la sfârşitul fiecărui exemplar să fie o pagină, două cu succinte date biografice a colaboratorilor. Uitându-mă pe această pagină am observat că foarte puţini din cei care au răspuns la ancheta amintită şi-au făcut doar şcoala primară în epoca famată. Scriitori fiind, nu cred că domnii nu au scris măcar un vers, un rând, un text de brigadă artistică de agitaţie, cu laude la adresa epocii de aur. Să nu mai zic că poate au primit şi burse de studii sau şi-au făcut concediile pe la casele de creaţie ale Uniunii Scriitorilor. Cel mai intransigent este constănțeanul Ioan Florin Stanciu. Pentru dumnealui  …Bulă este o consecință firească a imbecilului experiment comunist din România postbelică. O asemenea formulare duce la concluzia că în ţara noastră a mai existat o perioadă comunistă, în România antebelică, sau că a mai existat alt fel de experiment.

Apoi, domnul Stanciu îşi susţine aserţiunea că orice om raţional ştie că ciuma roşie bolşevică, adusă pe şenilele tancurilor ruseşti s-a prăvălit peste ţara noastră într-un moment istoric de graţie, când chiar reuşisem să ne desprindem dintr-un fanariotism intrinsec şi să ne integrăm, firesc, din punct de vedere politic, economic şi spiritual, în Europa.

Am căutat la sfârşitul revistei, la pagina cu autori, să aflu ceva din SV-ul domnului Stanciu. Văzând că este omis, am căutat pe Internet şi am aflat că este profesor de limba română. Poate domnul profesor îşi aduce aminte de fabula Toporul şi pădurea. Poate a și vorbit despre ea la clasă.

 Ce zice în final poetul:
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai noștri, o rudă sau un frate.

 Un copac, chiar dacă este răchită, nu se prinde, nu crește, dacă nu este plantat de cineva, nu este udat. Cât privește integrare noastră din punct de vedere economic și spiritual în Europa, nu este numai o chestiune discutabilă, ci și o afirmație falsă. Eram o țară agrară, cu o populație, în cea mai mare parte care trăia la sate, în case din chirpici, fără lumină electrică cu un număr imens de analfabeți, în care pasta și periuța de dinți nu se cunoșteau, plugul era tras de vite, încălțămintea de bază era opinca din şorici de porc, săpunul era o raritate, bucătăria era şi dormitor, şi adăpost, pentru vite, uneori, pelagra, tuberculoza, frigurile decimau populaţia rurală. Mi-aduc aminte despre spusele unui medic care a avut ca pacient un copil cu prolaps anal şi a fost adus la spital fiindcă fusese muşcat de câine când se dusese în spatele casei pentru necesităţi fiziologice. Şi fiindcă tot discutăm despre bancuri, glume, persiflări, ştiţi din ce era alcătuit un WC la olteni? Dintru-un par de care se ţinea omul şi dintr-un băţ cu care se păzea de câini. Nu-i prea onorabil, dar în grija medicinii primare în acele timpuri era şi controlul dacă ţăranul îşi săpa o groapă şi o înconjura cu ce avea, scânduri, coceni, beldii, pentru activitatea mai puțin plăcută a omului.

Dar să lăsăm, pentru moment politica la o parte şi să ne ocupăm de fenomenul banc şi eroul principal al anchetei, Mister Bulă, cu pură preocupare ştiinţifică, dar nu făcând nu ştiu ce cercetări privind  geneza bancului şi a lui Bulă, funcţiile sociale ce le-a avut pe diferite trepte de evoluţie a omenirii, sau României etc. Mă voi referi doar la câteva din afirmaţiile făcute în această anchetă la care adaug și o modestă părere a mea despre apariția umorului, implicit și a bancului, componentă a acestuia, bineînțeles bancul bun, de calitate. Așa cum nu orice scriere este literatură, chiar dacă autorul o consideră astfel, nu orice banc are umor, chiar dacă cel ce îl spune vrea să ne facă să râdem. Apariţia bancului se află în negura timpurilor, în perioada ludică a omenirii. De la biologie ştim că ontogeneza repetă în mare filogeneza. Copilul de azi este o copie a copilăriei omenirii. Copilului îi plac, mai mult ca omului matur, ghiduşiile, glumele. Pentru a ieşi din situaţii jenante, neplăcute şi omul matur apelează la umor, la glumă. Această manifestare face parte din firea lui, din modul lui de a trăi, din confruntare cu vicisitudinile vieţii. Dar numai cu haz nu scapi de necaz.

Să lăsăm însă politica în seama politicienilor şi să ne ocupăm de Bulă, Bulă cel din revista „Conta”, aşa cum este văzut de autorii opiniilor.

Tăzlăoanul din Bucureşti, Constantin Ardeleanu, după ce zice că numele de Bulă ar fi rezultatul unei pronunţii greşite a studenţilor arabi aflaţi prin România, că ar avea o origine licenţioasă, trage concluzia că Bulă nu este isteţ ca un proverb: mai degrabă suferă de un cretinism inofensiv şi un spirit neprelucrat de mahala, dus până la grobianism. Unii îl consideră un Tonto, dar el e un tăntălău. Mai adaugă domnul Ardeleanu: Pe acest bulangiu care mereu o îmbulinează, predispus la bulimie, nu îl văd decât „transportat” în ambulanţele zâmbetului. I se aduc aiurea tribulaţii somnambulului.

Pe aceeaşi pagină, 10, de pe care am citat ultima parte din articolul domnului Ardeleanu, domnul Arcu (Suceava) îşi intitulează opinia: Despre Bulă numai de bine iar la pagina 13, dând răspuns la întrebarea 4 a Anchetei, înserează: Bulă? E un parşiv de prima mână, frate bun cu Mitică. Nu românul a căpătat ceva din trăsăturile lui Bulă, cred că Bulă s-a născut după chipul şi asemănarea „românului majoritar”. De ce a pus românului majoritar între ghilimele nu ştiu. Îmi dau doar cu presupusul: tagma scriitorilor şi a altora de soiul lor nu ar fi cuprinsă în aceasta sintagmă. Numai peste o pagină domnul Horia Bădescu de la Cluj-Napoca (nu Cluj Napoca) înseriază: Bulă e un fel de Mitică al comunismului. Un personaj pe măsură. Însă Mitică e inteligent. Bulă e prostul care sare din baie. Mitică e simpatic. Bulă e bădăran. Mitică e şmecher. Bulă umblă cu oiştea lui Eremia la el. Mitică are umor. Mitică e defectiv de.(!?) Mitică te face să râzi. De bulă se râde. Mitică e băiat fin. Bulă e primitiv. Mitică e şarmant, e fante, e băiat de dame. Bulă e grobian şi bălos la vorbă.

 După ce omitem cu bună ştiinţă definiţiile domnului Leo Butnaru din Chişinău, desigur Bulă din Basarabia era de neam slav, sovietizat şi vorbea limba moldovenească, să vedem ce zice Dumitru Chioaru din cosmopolitul oraş ardelean Sibiu. Cică, Bulă este românul balcanic care, fiind descurcăreţ, nu se integrează niciunui sistem şi mizează numai pe „geniul” improvizaţiei. Tot dumnealui îl defineşte ca român sadea dar nu şi cetăţean. Mult prea român, spre a fi european. Să reflectăm puţin asupra acestui citat. După domnul Chioaru, Bulă este românul balcanic. Logic, în concepţia dumnealui sunt şi români nebalcanici. Să fim cinstiţi cu noi înşine, originea tuturor românilor este balcanică şi, vrând nevrând, o poartă pe toate meridianele lumii dacă îi vine dor de ducă. Fără balcanism, românul nu mai este român. Apoi, susţine domnul Chioaru că Bulă nu se integrează în nici un sistem din cauză că este descurcăreţ. Din contra, cu această calitate românul se descurcă în toate sistemele. A fost legionar, a devenit repede comunist, acum este liberal, social democrat, trece uşor de la un partid la altul. A fost cu nemţii, i-a trădat, a devenit prieten cu ruşii, acum se închină în faţa americanilor. Caracterul cameleonic al românului este proverbial, dar nu al românului majoritar.

 Categorice sunt afirmaţiile domnului Dochia. După ce dixit că Bulă este din neamul lui Mitică al lui Caragiale. E un alter ego pentru fiecare român care se revoltă contra tristeţii, domnul F.D. decretează: Aşadar, bulă eşti tu, faţă cu realitatea lichefiantă, Bulă eşti tu, cel care calcă-n străchini, îşi bate nevasta sau e (corect:eşti bătut) de ea, fentezi autoritatea, câştigi la loterie ca d. Lefter Popescu…Chiar dacă nu-ţi mai place să-ţi spui pe nume, căci ţi se pare că ai fost integrat în Evropa.

 Deci Bulă sunt eu sau sunteți voi cititori ai articolului domnului Dochia (Ce nume neaoş românesc!), iar dumnealui nu, el face parte din altă speţă. Poate Bulă purta sau mai poartă ochelari legaţi de gât cu lănţişor ca să nu-i piardă, când se poza ca să fie interesant, îi ridica pe frunte, purta barbă şi mustaţă unite de două dungi. De păr, desigur.

Tot un reprezentant al românului majoritar este Bulă și în viziunea domnului D.A. Doman, cu plusuri şi minusuri, de fapt cum sunt toţi oamenii de la noi, adică din România, şi de aiurea. Ce trăsături îi acordă lui Bulă domnul Doman: duplicitar (una zicea şi alta fuma), scăpa de necaz făcând haz, ba făcea pe prostul în cele mai multe cazuri…era corosiv în expresie, oaia neagră a societăţii, elevul obraznic cu metodă(?), funcţionarul pleşcar, activistul de partid luând politica PCR în răspăr…După cum vedem, după domnul Doman, Bulă nu era un fitecine, sau un dobitoc, cum îl consideră alţii.

Bucureşteanul Ioan Groşanu formulează judecăţi categorice, fără pic de echivocuri. Pentru dumnealui totul este clar, precum Bucureştiul este capitala României. Bulă e sinteză a românului,e carpato-danubiano-pontic şi cosmic. El poate avea şi jemanfişismul, cinismul unui mitic bucureştean, şi versatilitatea olteanului, şi „încetineala la minte” a ardeleanului, şi „lirismul” moldoveanului. E mărturia cea mai verosimilă a continuităţii noastre pe aceste meleaguri.

Cea mai insolită părere despre Bulă, fără îndoială, este a domnului Nicolae Sava. E doar din târgul cu pretenţii de metropolă, situat undeva pe Bistriţa într-un feeric peisaj montan care predispune mai mult la lirism decât la satiră şi umor. Şi zice domnul Sava: Cine e Bulă? Cred că e un personaj inventat de securitate, ca să aibă românul încotro să-şi îndrepte atenţia. Drept să vă spun, nu am motiv să nu-i dau crezare. Despre Bulă se pot spune multe, se pot scrie mii de pagini A4 cu care să se ia titluri ştiinţifice, ancheta domnului Adrian Alui Gheorghe fiind o bibliografie de mare folos, aproape obligatorie. Principala mea observaţie, adaos la cele făcute mai înainte, ar fi nedumerirea de ce Bulă l-ar reprezenta pe românul majoritar, majoritari în fascinanta Românie, fascinantă şi prin apariţia lui Bulă, erau şi sunt pălmaşii, şi cu braţele şi cu mintea. Profesorii, medicii, ţăranii, muncitorii, în totalitatea lor, nu pot fi asemuiţi cu Bulă. În sala de operaţii sau la catedră, pe câmp sau pe şantiere, membrii sau nemembri de partid, oamenii nu prea aveau timp de glume a la Bulă şi nici nu se manifestau ca Bulă. Bulă este creaţia lui Bulă, propria sa creaţie. Bulă reprezintă o categorie de pierde-vară, care nu formează în niciun caz majoritatea poporului român. Bulă de dinainte de 1989, decembrie, s-a multiplicat, s-a schimbat, nu mai stă în apartament de două sau trei camere ci are vilă, piscină, are preocupări alese, este patron, neapărat în fotbal, îşi petrece vacanţele la Las Vegas, se însoară de mai multe ori, din bişniţar a devenit investitor, din pecerist a devenit pedelist, liberal, pesedist etc. Dacă îl asociem pe Bulă cu majoritatea românilor, atunci am putea să-i imputăm, ca laturi negative, prea multă răbdare, acceptarea cu stoicism a suferinţei sociale. În nici un caz, poporul român nu poate fi acuzat de prostie, de lene şi alte trăsături pe care le-am citit în eseurile domnilor anchetaţi. Doar  că a fost bătut de prea multe ori de soartă şi a fost condus de oameni de teapa lui Bulă; e drept că uneori şi din proprie cauză.

* * *

În cele 52 de pagini pe care se întinde ancheta domnului Alui Gheorghe se întâlnesc multe idei interesante, unele chiar inedite, dovadă că autorii nu fac parte din lumea lui Bulă. Sau, mai știi! Mă opresc doar asupra câtorva pe care eu, cititorul care face parte din poporul român majoritar, nu le-am prea înţeles. Cavaler cum sunt, nu pot să nu mă opresc întâi asupra afirmaţilor unei doamne, gânditoare în poză, cu mâna sub bărbie (lipseşte aici un accesoriu, ceasul de la mână) şi ochelari prinşi de gât cu lănţişor. Doamna Valeria Manta Tăicuţu din Bacău, oraş în care eu am cunoscut mulţi de-al de Bulă, pe când Bacăul era capitală de regiune iar oraşul Piatra-Neamţ era subordonat acestei regiuni, afirmă în demersul său sapienţial asupra conceptului de umor şi asupra personajului pus în discuţie cu acest prilej,  formulând un silogism: […] dacă bancurile sunt „creaţii populare”, iar creaţiile populare fac parte din literatura unei ţări, atunci şi bancurile sunt literatură, însă construcţia silogistică a doamnei Tăicuţu este puţin greşită, puţin mai mult. Dumneaei porneşte cu premiza minoră, cu o judecată ipotetică iar îndoiala şi-o manifestă nu numai prin conjuncţia dacă, ci şi prin punerea între ghilimele a sintagmei creaţii populare. Premiza majoră păcătuieşte prin extinderea sferei noţiunii de literatură, judecata nu este validă. Nu orice creaţie populară este literatură. Niciun meşter popular de străchini, de cioplit în lemn, de cusut iţari etc. nu va spune că el face literatură, doar dacă va scrie sau va povesti frumos despre meseria lui.

 Tot pentru a-şi susţine afirmaţia, tot ipotetic, doamna din Bacău, dar care funcţionează la Râmnicu Sărat, pornind de la o idee a lui Bergson, formulează următorul silogism: dacă literatura se adresează intelectului, necesitând o „anestezie temporară a inimii” (v. Bergson), o detaşare a receptorului (care râde numai), iar bancurile se adresează aceluiaşi intelect, necesitând aceeaşi detaşare a receptorului (care râde numai), atunci bancurile sunt literatură.

 La Bergson, după informaţia dată, în asimilarea literaturii afectivitatea este anesteziată doar pentru moment. În faţa operei de artă (literatură, teatru, pictură etc.), consumatorul nu trăieşti numai cognitiv ci şi afectiv. Frumosul exprimă căldură, plăcere, te opreşte locului. Frumosul te face să trăieşti, să fii fericit. Fără această dimensiune, viaţa este un non sens. Receptorul care râde înseamnă că trăieşte, că intelectul a transmis informaţia spre coardele sentimentale. Nu poţi să râzi fără să-ţi exprimi o anumită bucurie. Când în urma unui banc se râde, înseamnă că s-a înţeles mesajul iar acesta a fost transmis mai departe spre zona neurală specifică. Literatură numai raţională nu există. Nici ştiinţa nu-i numai raţiune, gândire, cercetătorul în fizică, matematică, în orice domeniu are şi el stări de mulţumiri estetice.

În finalul răspunsului de la punctul 1 al Anchetei, doamna Tăicuţu vine cu o afirmaţie surprinzătoare.

După teoria cu ajutorul silogismelor că bancul este literatură ea anulează tot ce a spus mai înainte şi ne spune: Din fericire pentru noi, cine mai crede azi sau va mai crede cândva în silogism?... Nici Eminescu nu credea, nici Cezar Ivănescu… dar spuneau şi ascultau bancuri pentru că voiau să pună râsul în locul plânsului.

 Interesant, nu? Dar de unde ştii, măi taică, că Eminescu nu credea în silogism. De spus, n-avea cum să îți spună. Poate ai visat. Argumente din studierea operei eminesciene nu puteai să găseşti. Gândirea lui Eminescu a fost influenţată de filosofia kantiană, poetul a tradus din ea, iar kantianismul duce mai departe gândirea lui Aristotel, fondatorul logicii. Dar ce este Logica? Mă refer la logica formală, care cuprinde şi teoria silogismului. Este o ştiinţă, a vorbirii corecte, este ştiinţa despre noţiuni, despre judecăţi, despre raţionamente, implicit despre silogism. Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii, societate în care a activat şi Eminescu, şi principalul sprijinitor al afirmării lui, a fost profesor de logică şi a scris un manual pentru această disciplină școlară.

Dar cine mai crede-n silogism? Şi încă din fericire. Te poţi întreba oare cine mai crede în teoria lui Pitagora sau în geometria lui Tales?

Dacă de la regulile matematicii se abat mai puţini, sunt destui care nu respectă regulile vorbirii corecte, ale logicii. „Conta”, revista, se autodefineşte ca revistă de literatură & arte & atitudini. Noţiunea arte cuprinde în sfera ei noţiunea literatură. Cu alte cuvinte, literatura este o specie a artei şi dacă ai spus că, să zicem, „Conta” este o revistă de arte rezultă că este şi revistă de literatură. O asemenea formulare este tot atât de supărătoare ca şi spusa Trec pe stradă un om şi o femeie, poate şi mai mult, fiindcă în al doilea caz noţiunea om este substituită noţiunii de bărbat, iar expresia este folosită mai mult în lumea neinstruiţilor.

 Dar s-o lăsăm pe doamna Tăicuţu să formuleze silogisme şi să creadă ce vrea ea despre ele, este o chestiune de voinţă, iar voința poate duce la descoperiri celeste pentru sine și pentru omenire, dar și la ratarea eului pornit în căutarea infinitului. Deci, să mergem mai departe și să vedem ce zice bănățeanul din Caransebeş, domnul Remus Valeriu Giorgioni. Este de-a dreptul surprinzător raţionamentul. Dumnealui decretează scurt şi categoric: Cum mitul conţine o doză de realitate istorică, un banc conţine şi el un sâmbure de realitate. O mică confuzie între realitate, între ceea ce vorbim, povestim şi obiectul despre care povestim. Mitul exprimă, reflectă o doză de realitate istorică, nu o conţine. Conceptul de realitate are o sferă foarte largă, desemnează obiecte, acţiuni, procese, deveniri. Şi mitul este o realitate ca existenţă spirituală.

Dacă cuvântului Conţine am putea să-i dăm şi un sens semantic, de reflectare, şi să-i acordăm autorului circumstanţe, în ceea ce priveşte concluzia că un banc conţine şi el un sâmbure de adevăr mi se pare cu totul în afară realităţii. O fi miturile bancuri? Sau bancurile sunt mituri? Nu cred că explicaţiile pe care le formula lumea antică, de pildă, despre propria existență erau glume, iar Bulă nu va sta niciodată alături de Meșterul Manole. Tot din domnul Giorgioni mai cităm următoarea propoziţie: Spirit prin excelenţă, bancul e ceva opus materiei – lipsurilor materiale din comunism şi celor spirituale din capitalism. Ce rezultă din această îmbinare de cuvinte? Bancul este un produs spiritual, dacă nu superior, cel puţin egal cu poezia, cu gândirea filosofică. Nu-i prea mult spus oare? Marea descoperire este însă faptul că bancul e ceva opus materiei. Poate se referă la faptul că politicienii ne hrănesc cu vorbe și nu cu produse, confundă cuvântul brânză, de exemplu, cu brânza ca atare.

Citatul amintit ne poate sugera şi o dezbatere filosofică asupra problemei fundamentale în filozofie, raportul dintre spirit şi materie, lipsurile materiale din comunism, ba şi cele spirituale din capitalism sunt materie. Transpiră aici o rămăşiţă a materialismului istoric, relaţiile de producţie sunt relaţii materiale, dar niciodată nu erau considerate materie, substanţă. Dar ce mai deducem din teza domnului Giorgioni? În comunism lipsea doar hrana pentru trup nu şi cea pentru spirit. În parte are dreptate, numai că unele bunătăţi spirituale comuniste conţineau şi puţină otravă iar altele erau numai nişte fărâmituri. Însă, afirmaţia cea mai revoluţionară este despre existenţa lipsurilor spirituale în capitalism.

Spuneam mai înainte că o părere insolită despre Bulă are domnul Sava. Să citim şi părea dumnealui despre relaţia banc-literatură, aşa, din plăcerea de a vedea logica argumentării. Ţinând mai mult de folclorul oral decât de literatură – ca să răspund strict la întrebare – bancul poate fi considerat literatură (populară, desigur) doar dacă extindem aria acestuia şi la genurile periferice ei, în care am inclus şi epigrama, snoava, epitaful, răvaşul din plăcintă etc. Spun că bancul ţine mai mult de folclor decât de literatură pentru că nu am cunoscut, până acum, niciun autor autentic de bancuri. Evident şi folclorul e tot literatură (Aldinul aparţine autorului articolului).

 Am mai constatat din ancheta despre banc și Bulă preocuparea, aproape ostentativă, a autorilor pentru folosirea unor expresii celebre și a neologismelor. La mai mulți anchetați apar cuvintele liminal și subliminal, termeni folosiți în psihologie în problematica fenomenelor cunoașterii. Întâlnirea lor la mai mulți intervievaţi mă duce cu gândul că au avut aceeași sursă de informare/documentare, ceea ce nu este imputabil. Dar ca şi în cazul lui Bulă, afirmaţiile despre banc sunt contradictorii. Domnul Gelu Dorian situează apodictic mesajul bancului deasupra conştientului. În privinţa mesajului, nu-l putem pune sub pragul conştiinţei, adică a (corect: al) subconştientului, ci mai curând având ca scop hazul sau chiar hazul de necaz, mesajul bancului este unul cu adresa (poate adresă) sau adresabilitate, deci este deasupra conştientului, dacă vrei liminal…

Dar ce desemnează sintagma deasupra conştientului? O fi revelaţie. Bancul o proveni de la o forţă supra naturală. Acest deasupra conştientului este considerat dacă vrei liminal deşi cuvântul acesta nu este acceptat. Deziluzie, cuvântul Liminal l-am găsit pe un DEX online: LIMINAL,-Ă, adj. Care se situează la o limită sau la un prag senzorial, liminar(2). (<fr.liminal). Prin urmare, bancul ar aparţine senzorialului şi nu gândirii ca treaptă de cunoaştere(!). Fiind considerat de unii literatură, nolens-volens ajungem la conceptul de frumos, categorie fundamentală a artei. Dacă bancul este purtător de imagini artistice, de metaforă, atunci este literatură, dacă nu, este o simplă comunicare despre o situaţie politică, socială etc. de la un moment dat.

Tot din citatul domnului Dorian să analizăm mai atenţi prima parte. După dumnealui mesajul bancului nu-l putem pune sub pragul conştiinţei şi imediat conchide adică a(!) subconştientului. Rezultă de aici că sintagma sub pragul conştiinţei exprimă aceeaşi valoare cognitivă ca şi sintagma adică a subconştientului.

Cât priveşte controversa dacă mesajul bancului este liminal sau subliminal, să mai cităm şi să citim din doi participanţi la anchetă. Iată cum este văzută problema, din Câmpina, de domnul Florin Dochia: Chiar dacă de cele mai multe ori nu apare aşa, mesajul (bancului n.n.) este subliminal, căci trece de limitele banalului… Rezultă că faptele banale sunt de domeniul conştientului, a raţiunii, iar cele autentice, în consecinţa şi literatura, oricum ar fi calificată, aparţin subliminalului, subconştientului.

Domnul Chioaru, ardelean fiind, împacă şi capra şi varza. Bancul este o formă de manifestare a umorului. El are întotdeauna un mesaj/un tâlc, care poate fi liminal dar şi subliminal. Desigur, bancul poate fi şi transcendental, aprioric, categoric …

 Drept să vă spun, din Ancheta domnului Alui Gheorghe am avut ce citi, de toate, de la expresii docte, cu pretenții academice, până la cele, triviale, licențioase, de canal, a la Bulă. De la sublim la ridicol nu-i decât un pas.