ROgift.ro(magazin de cadouri)

A F E C T I V I T A T E A

1. Definirea si specificul proceselor afective
2. Proprietatile proceselor afective
3. Rolul afectivitatii
4. Clasificarea proceselor afective


                  1.  DEFINIREA  SI  SPECIFICUL  PROCESELOR  AFECTIVE 

Intre stimulii interni (care formeaza motivatia persoanei) si realitatea inconjuratoare au loc confruntari si ciocniri ale caror efecte sunt  procesele afective. Astfel, aprobarea sau satisfacerea cerintelor interne genereaza placere, multumire, entuziasm, bucurie, in timp ce contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplacere, nemultumire, indignare, tristete etc.
Starile afective nu sunt doar simple “umbre” ale trebuintelor, proiectii in constiinta ale unor stari organice, sau “dublete” gratuite ale unor dezechilibre fiziologice.
Dupa Paul Popescu – Neveanu  “afectivitatea este fenomenul de rezonanta a lumii in subiect si care se produce in masura si pe masura dispozitivelor rezonante ale subiectului si este totodata vibratia expresiva a subiectului social in lumea sa, o launtrica melodie existentiala care erupe in actiune si reorganizeaza lumea. Emotia este nu numai traire subiectiva dar si comunicare evaluativa, este nu numai o functie dinamico-energetica subiectiva, vectoriala, dar si o conduita afectiva” ( P. Popescu – Neveanu, Curs de psihologie, 1976, 1977).
In cadrul proceselor afective pe prim plan se afla nu atat obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care o are acesta pentru subiect, relatia dintre obiect si subiect, in care obiectul capata semnificatie in functie de gradul si durata satisfacerii trebuintelor. Aceasta ne ajuta sa intelegem de ce acelasi obiect poate produce stari afective diferite unor persoane diferite, sau chiar aceleiasi persoane, atunci cand el a satisfacut integral trebuintele acesteia,  doar partial sau deloc.
Relationarea unica sau repetata a individului cu diverse obiecte, fenomene, evenimente etc. se soldeza cu construirea treptata, in plan subiectiv, a unor trairi si atitudini, care reprezinta pozitii fata de acestea si care pot fi oricand redeclansate.
Procesele psihice care sunt generate de relatiile dintre obiect si subiect sub forma de trairi, uneori atitudinale, poarta denumirea de procese afective.
Desi strans legate de toate celelalte fenomene psihice, procesele afective au anumite proprietati specifice, care tin de relatiile intre afectivitate si cognitie, afectivitate si motivatie, afectivitate si alte functii psihice.     
              
                   a.)  Afectivitate si cognitie
Multi autori au demonstrat legatura intre afectiv si cognitiv.
Herbert a aratat inca din 1825 ca emotiile nu pot exista in afara actelor intelectuale, ele fiind produsul ciocnirii reprezentarilor. Astfel, emotiile sunt declansate de informatiile care vin din mediul extern, insa prin natura lor sunt trairi tensionale generate direct de motivatie.
Piaget considera ca inteligenta si afectivitatea sunt inseparabile. Dupa opinia lui, afectivitatea joaca rol de sursa energetica de care depinde functionarea inteligentei; energetica conduitei releva afectivitatea, in timp ce structurile ei releva functiile cognitive.    
 Interesanta este si comparatia care s-a facut intre “stadiile dezvoltarii intelectuale” ale lui Piaget si “stadiile dezvoltarii afective” a copilului, creionate de Freud.
Intre cele doua teorii exista o serie de deosebiri, care pot fi analizate dupa urmatoarele criterii:
 - dupa gradul de organizare: la Freud stadiile se afla in permanenta stare de organizare si dezorganizare,   interfereaza, lasand in urma lor sedimente, puncte de fixatie, pe cand la Piaget ele sunt paliere de echilibru dinamic intre structurile cognitive formate, care nu lasa urme dupa ce au fost depasite;
 - dupa reversibilitatea proceselor : la Piaget evolutia este ireversibila, copii nu revin la stadiile intelectuale deja parcurse, in timp ce la Freud exista nenumarate miscari regresive, tranzitorii sau permanente; se pare  insa ca in aceste stadii copilul regreseaza si in plan intelectual;
 - dupa cronologia stadiilor : in timp ce la Piaget exista o cronologie logica a stadiilor, la Freud, chiar daca exista o anumita cronologie, ea nu este obligatorie.
Pe langa aceste deosebiri, exista si asemanari  intre cele doua teorii, ca de exemplu:
 - mecanismele de perceptie, incorporare si  introectie ale lui Freud sunt vecine si complementare cu asimilarea lui Piaget;
 - mecanismul “identificarii” presupune in esenta o transformare, si de aceea se apropie de mecanismul acomodarii.
In esenta, cele doua modele sunt dinamice, fundamentate pe interactiunea permanenta dintre subiectul in formare si mediul sau. De fiecare data cand un fapt (cognitiv sau afectiv) este interiorizat, el va modifica subiectul care il receptioneza si din aceasta cauza el se va afla intr-o dispozitie fuctionala diferita pentru interiorizarile ulterioare.
Psihologia moderna a evidentiat o serie de diferente intre procesele afective si procesele cognitive.
De exemplu, daca in procesele cognitive omul opereaza cu instrumente specializate (in gandire cu instrumentele analizei si sintezei, al abstractizarii si generalizarii, in imaginatie cu cel al aglutizarii si tipizarii, diminuarii si divizarii etc.), in procesele afective el reactioneaza cu intreaga fiinta.
Afectivitatea este o vibratie concomitent organica, psihica si comportamentala, ea este tensiunea intregului organism cu efecte de atractie sau respingere, cautare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului cu lumea si cu sine, cu ambianta exterioara dar si cu ceea ce se produce in propriul lui organism, cu evenimente prezente dar si cu cele reamintite sau imaginate.
Daca in procesele cognitive subiectul se subordoneaza obiectului, pe care incearca sa il epuizeze cognitiv, in procesele afective subiectul se subordoneaza relatiei, intr-un fel chiar siesi, pentru ca el este cel care “introduce” o anumita valoare sau semnificatie emotionala in obiectul reflectat.
Apoi, desi procesele afective sunt declansate prin fapte cognitive (ca vederea unei carti, auditia unei bucati muzicale, reamintirea unei intamplari), ele nu sunt reductibile la acestea. Ceea ce conteza nu sunt potentele si organizarea cognitiva a indivizilor, ci organizarea lor motivationala, raportul obiectului (perceput, gandit sau imaginat) cu trebuintele, cu gradul lor de satisfacere.
Desi procesele afective sunt diferite de procesele cognitive, ele sunt in stransa interactiune cu ele.
Astfel, atunci cand conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emotii, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv produs de ciocnirea ideilor, a conceptiilor si modalitatilor de rezolvare se obtine un randament al activitatii intelectuale mai mare. Dimpotriva, daca tensiunea afectiva scade, ajungandu-se pana la starea de indiferenta, se va reduce si capacitatea individului de a solutiona probleme noi.
Dezacordul dintre rational si afectiv duce la dezadaptarea tranzitorie, mai ales atunci cand un nivel intelectual superior se asociaza cu emotii primare, violente, oarbe.  

               b.)  Afectivitate si motivatie
O prezentare sugestiva a relatiei dintre cele doua procese ii apartine lui Vasile Pavelcu.
El arata ca afectivitatea nu este un simplu insotitor al motivului, desi el are proprietati motivationale (de exemplu, sentimentul poate avea o mare valoare propulsatoare pentru conduita umana); pe de alta parte, motivul devine afectiv si tensional in procesul realizarii scopului.
“Afectul se naste in momentul in care impulsul este franat sau suspendat de o alta forta externa sau interna. Astfel se creeaza campul afectiv si dinamic, tensiunea afectiva” ( V. Pavelcu, “Din viata sentimentelor”, 1969).
Alti psihologi, inspirandu-se din conceptia lui Pavelcu, incearca sa stabileasca o distinctie intre afectivitate si motivatie si demonstreaza ca motivul are caracter de “vector”, iar procesul afectiv are aspect de “camp” ; astfel, emotia nu este derivata din motive, ci este si cauza, si efect al motivatiei.
Aceasta contrazice teoria emotiei ca “dezorganizatoare” a conduitei, care reduce afectivitatea la “excesul de motivatie”, pierzand din vedere emotiile pozitive, stenice, care insotesc ramura ascendenta a curbei performantei.
Paul Popescu – Neveanu arata ca procesele afective sunt motive activate si desfasurate intr-o situatie data, iar motivele sunt procese afective cristalizate, “solidificate”. 
Relatia dintre afectivitate si motivatie poate fi demonstrata printr-un experiment foarte simplu: impartind un grup de copii care au, timp de cateva zile, cateva sarcini simple de rezolvat in trei grupe carora li se aplica pe parcursul experimentului tratamente diferite: unii sunt laudati, altii dojeniti iar altii ignorati ( E. B. Hurlock). Rezultatele demonstreaza ca lauda este cea mai eficace, deoarece se asociaza cu stari afective pozitive, tonifiante; utilitatea dojanei scade pe masura ce ea este utilizata continuu, deoarece genereaza stari afective neplacute, negative, iar ignorarea este cea mai neeficienta, deoarece in cazul ei lipsesc starile afective.
Desi intre afectivitate si motivatie exista o stransa interactiune, ele nu trebuiesc confundate.
Astfel, exista stari de motivatie fara emotie (atunci cand subiectul cunoaste mijloacele de atingere a scopului sau cand indeplinirea scopului presupune o perioada lunga de timp), dar si emotii care nu se asociaza cu stari motivationale (de exemplu, atunci cand un individ este spectatorul unei actiuni in care nu este implicat).

             c.)  Afectivitatea si alte functii psihice
Practic nu exista fenomen psihic cu care procesele afective sa nu se afle in relatii de interactiune si interdependenta. Astfel,
 - afectivitatea se regaseste in faza “ciocnirii motivelor” sau in “faza deliberarii” din actul voluntar;   
 - ea este transfigurata in temperament, unele dintre trasaturile acestuia fiind chiar de natura afectiva (cum ar fi gradul de impresionabilitate), altele avand o mare incarcatura afectiva (impulsivitatea, calmul, destinderea);
 - ea declanseaza si potenteaza permanent actele creative.
De asemenea, afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu realizarile ultimative ale constiintei.
De aceea, ea este considerata componenta bazala, infrastructurala a psihicului, dar si nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferentiaza profund de roboti si calculatoare, ca forme de inteligenta artificiala (daca ratiunea omului poate fi reprodusa pe calculator, starile si trairile lui afective vor ramane apanajul lui specific).
Dat fiind ca afectivitatea se implica in toate celelalte procese si structuri psihice, fiind determinata la randul ei de acestea, in psihologia cea mai recenta exista tendinta elaborarii unor teorii generale ale afectivitatii..
R. Plutchik (1980) propune o teorie a emotiei care se bazeaza pe urmatoarele postulate:
 - in orice emotie pot fi identificate cateva elemente comune sau patternuri specifice;
 - fiecare emotie poate varia in intensitate, de la nivelul cel mai slab pana la nivelul cel mai inalt;
 - exista un numar mic de emotii de baza din combinarea carora apare multitudinea celorlalte.
In analiza emotiilor, autorul ia in considerare urmatorii parametri: situatiile universale; emotiile primare; stimulul care le declanseaza; cognitia inferata; comportamentul produs; efectul de supravietuire (de exemplu, in ordinea parametrilor de mai sus: acceptarea, increderea, membrii grupului, prietenia, reciprocitatea, afilierea).
Aceasta teorie tinde, dupa parerea autorului, la un mare grad de generalitate, fiind valabila si pentru oameni, dar si pentru animale, pentru situatiile universale.

        
                  2.   PROPRIETATILE  PROCESELOR  AFECTIVE  


Aceste proprietati sunt: polaritatea, intensitatea, durata, mobilitatea  si expresivitatea.
             1. Polaritatea proceselor afective
Consta in tendinta acestora de a gravita cand in jurul polului polului pozitiv, cand in jurul celui negativ, si apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferentiate a trebuintelor, a aspiratiilor (totala sau partiala, de lunga sau de scurta durata).
De obicei, procesele afective sunt cuplate doua cate doua in perechi cu elemente contrare : bucurie – tristete, simpatie–antipatie, entuziasm–deprimare, iubire–ura etc. Polaritatea se exprima prin caracterul placut sau neplacut al starilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizeaza, imping spre actiune, altele dimpotriva, intarzie sau inhiba activitatea) sau caracterul lor incordat sau destins (unele fiind tensionale, altele relaxante).
Se considera in general ca starile afective placute sunt intotdeuna stenice, cele neplacute astenice.
Acest fapt nu este intotdeauna exact; succesul, de exemplu, ca stare afectiva placuta poate fi stenica pentru unii oameni, impingandu-i spre activitate, dar astenica pentru altii, facandu-i sa se multumeasca cu ceea ce au obtinut.
De asemenea, este eronat sa credem ca trairile sunt perfect, exclusiv sau absolut polare.
In realitate, o traire afectiva este predominant placuta, dar poate genera o usoara unda de tristete, regret la gandul ca trebuie sa se termine. De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este placut pentru o persoana sa fie placut si pantru altii.
Polaritatea proceselor afective se manifesta in functie de particularitatile situatiei si ale persoanei.
          2. Intensitatea proceselor afective
Intensitatea indica forta, taria, profunzimea de care dispune la un moment dat trairea afectiva; astfel, din aceasta perspectiva, exista stari afective intense si chiar foarte intense, si altele mai putin intense.
Ea este in functie atat de valoarea afectiva a obiectului, de semnificatia lui in raport cu trebuintele individului, cat si de capacitatea afectiva a subiectului  (sunt indivizi care vibreaza afectiv mai intens, chiar si la evenimente comune, lipsite de importanta, in timp ce altii raman reci, impasibili sub raport afectiv chiar si in fata unor evenimente dramatice).
Cresterea intensitatii starilor afective se obtine nu prin repetarea stimulului (ca in cazul memoriei), care ar duce la tocirea afectivitatii, ci prin modificarea, amplificarea semnificatiilor afectogene ale obiectului sau persoanei in relatie.
Aceasta crestere a intensitatii trairilor afective trebuie insa sa se produca in anumite limite optime, depasirea acestora soldandu-se cu perturbarea activitatii. Prin urmare, asa cum exista un optimum motivational, exista si un optimum afectiv.
           3. Durata proceselor afective         
Durata proceselor afective consta in intinderea, persistenta in timp a acestora, indiferent daca persoana sau obiectul care le-au provocat sunt sau nu sunt prezente.
Un sentiment poate dura un an, doi ani sau toata viata, o emotie poate dura cateva ore sau cateva clipe; frica si groaza in fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dragostea se pastreaza chiar daca fiinta iubita nu mai este.
Aceasta proprietate are o foarte mare importanta deoarece alimentand permanent semnificatia afectogena a unui stimul (obiect sau persoana) putem mentine mereu treaza starea afectiva fata de el.
           4. Mobilitatea proceselor afective
Exprima fie trecerea rapida de la o faza la alta in interiorul aceleiasi trairi emotionale, fie trecerea de la o stare afectiva la alta.
In primul caz este vorba de trecerea de la stadiul primar, care exprima o traire nespecifica de incertitudine, bazat indeosebi pe deficitul de informatie, la stadiul secundar, care presupune o traire specifica, adecvata deznodamantului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanta informatiei.
In cel de-al doilea caz, avem de-a face cu trecerea de la emotie la un sentiment, sau de la un sentiment de un anumit tip la un sentiment de alt tip (de la dragoste la ura si invers, etc.).
Mobilitatea presupune trecerea de la o faza la alta, de la o traire la alta, numai in conditii de necesitate, deci atunci cand situatia si solicitarile o cer.
Din acest motiv, ea trebuie deosebita de fluctuatia trairilor afective, care presupune trecerea de la o stare la alta fara nici un motiv, fara o solicitare obiectiva sau o necesitate subiectiva. Fluctuatia trairilor afective este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar patologiei proceselor afective.
          5. Expresivitatea proceselor afective
Consta in capacitatea acestora de a se exterioriza, de a fi “vazute”, “citite”, “simtite”.
Exteriorizarea, manifestarea in afara, se realizeaza prin intermediul unor semne exterioare care poarta denumirea de expresii emotionale.
Cele mai cunoscute expresii emotionale sunt:
 - mimica ( ansamblul modificarilor expresive la care participa elementele mobile ale fetei: deschiderea ochilor, directia privirii, pozitiile succesive ale sprancenelor, miscarile buzelor etc., prin intermediul carora exteriorizam bucuria, suferinta, mahnirea, descurajarea, indignarea, surpriza, sfidarea etc.);
 - pantomimica (ansamblul reactiilor la care participa tot corpul: tinuta, mersul, gesturile ; mersul sprintar, saltaret tradeaza bucuria, buna dispozitie, pe cand mersul incet, agale tradeaza supararea, tristetea);
 - modificarile de natura vegetativa (amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasocontractia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a parului, hiper sau hipotonusul muscular, modificarea compozitiei chimice a sangelui sau a hormonilor etc., soldate cu paloare, inrosire, tremuraturi, lacrimi, transpiratie, gol in stomac);
 - schimbarea vocii (a intensitatii, ritmului vorbirii, intonatiei, timbrului vocii etc.; dupa intonatie, un “da “ poate fi mult mai negativ decat un “nu”).
Expresiile emotionale nu sunt izolate unele de altele, ci se coreleaza si se subordoneaza starilor afective, dand nastere la ceea ce se numeste conduita emotional- expresiva.
De exemplu, conduita expresiva a tristetii (cu atarnarea bratelor, aplecarea capului, pleoapele si colturile gurii lasate in jos, miscari fara vigoare, ochi “stinsi” si fata “pamantie”) se deosebeste de conduita expresiva a bucuriei (cu tinuta dreapta, ochi deschisi, stralucitori, mobilitate a bratelor si a muschilor in general).
Trebuie retinut faptul ca expresiile si conduitele emotionale se invata, se insusesc in timpul vietii, prin imitatie sau prin efort voluntar (ca dovada, de exemplu, in cazul orbilor din nastere, expresivitatea emotionala este foarte saracacioasa, fata este crispata, rigida, etc.).
Pe langa capacitatea de invatare a expresiilor emotionale, omul o are si pe aceea de a le provoca si dirija voluntar, de a le simula si folosi conventional pentru a transmite o anumita stare afectiva, chiar daca aceasta nu exista (un actor nu intotdeauna traieste afectiv starile emotionale pe care le exteriorizeaza).
De aici posibilitatea aparitiei unor discrepante intre trairile afective si expresiile emotionale.  
Conventionalizarea sociala a expresiilor si conduitelor emotionale, codificarea lor in obiceiuri, ritualuri in functie de particularitatile contextului social in care se manifesta are o mare valoare adaptativa, in sensul ca faciliteaza comportarea individului asa cum trebuie sau cum i se solicita.
Semnificativ este faptul ca sub influenta conditiilor sociale au aparut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zambetul cu diferitele sale varietati; binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, dispretuitor, rautacios etc.
Expresiile emotionale indeplinesc roluri importante in comportamentul omului, dintre care cele mai semnificative sunt :
 - rol de comunicare, de a face cunoscuta in exterior starea afectiva traita de o persoana pe care ea doreste ca ceilalti sa o perceapa ( profesorul poate sa isi da seama daca elevii au inteles sau nu dupa expresiile emotionale imprimate pe chipurile lor ; prin propriile expresii emotionale profesorul poate intari forta de sugestie a cunostintelor);
 - rol de influentare a conduitei altora in vederea savarsirii unor acte (o persoana poate plange pentru a impresiona, a obtine mangaierea, acordul sau pentru a obtine ceea ce si-a propus; o alta manifesta temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva); in acest sens, vorbim despre utilizarea sociala a expresiilor emotionale cu scop, pentru a obtine ceva;
 - rol de autoreglare in vederea adaptarii la situatii (plangem in situatii triste, radem in cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare expresiv-emotionala);
 - rol de contagiune (de a transmite si de a trezi reactii similare si la alte persoane, de a da nastere la stari afective colective –pozitive sau negative, prin acesta intarindu-se forta de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
 - rol de accentuare sau de diminuare a starii afective (plangand ne putem “descarca”, elibera sau, dimpotriva, “incarca” afectiv).
In viata sociala, unele expresii si conduite emotionale sunt intarite si valorificate, altele inhibate si respinse, avand loc un fel de “dresaj” al emotiilor. In cultura noastra occidentala, de exemplu, plansul este rezervat femeilor si refuzat barbatilor, in timp ce in alte culturi el este incurajat tocmai la barbati.
Apoi, unele expresii emotionale se standardizeaza, se generalizeaza si se asociaza cu o serie de semne afectogene dand nastere, astfel, unui adevarat “limbaj afectiv”. De exemplu, tristetea provocata de pierderea unei persoane dragi este simbolizata prin doliu – negru la anumite popoare, alb la altele.
Sarutul s-a standardizat sub diferite specii: parintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic.
In concluzie, expresiile emotionale au nu doar o semnificatie individuala, ci si una sociala.


                                    3.  ROLUL  AFECTIVITATII 

     
Componenta afectiva a personalitatii nu se epuizeaza in emotiile de moment, ci are o consistenta si o durabilitate in timp care permit constituirea unor adevarate profiluri emotionale: echilibrat, hiperemotiv, sau hipoemotiv.
Aceste profiluri, mai ales ultimele doua, au ridicat problema rolului afectivitatii in viata individului.
Unii autori au considerat ca emotiile, prin starea de agitatie difuza, prin intensitatea si desfasurarea lor tumultoasa, dezorganizeaza conduita umana.
Psihopatologia insista asupra caracterului generalizat al conduitelor dezadaptative care apar in emotii (idee valabila doar pentru starile afective primare, primitive, nu si pentru cele superioare).
Reprezentantii psihologiei functionaliste considera ca emotia consta intr-o descarcare anormala de energie nervoasa, descarcare ce depaseste cantitatea de energie care poate  fi utilizata de catre individ pentru reactiile normale si care se poate produce chiar si atunci cand nu exista ocazie de reactie.
Psihologia si psihiatria infantila arata ca emotiile apar in urma acumularii unei cantitati de tonus muscular care, daca nu se consuma in cantitati adecvate pentru a se epuiza gradual, degenereaza in spasme, ras, plans.
Alti autori, din contra, considera ca emotia, prin mobilizarea energetica a intregului organism organizeaza conduita.
Primul care a sesizat valoarea adaptativa a emotiilor a fost Darwin care, inca din 1872, arata ca originea emotiilor se afla in vechile tipare comportamentale desfasurate de-a lungul evolutiei, tipare care s-au comprimat si s-au pastrat tocmai pentru ca s-au dovedit a fi utile actiunilor actuale. Chiar si expresiile emotionale nu sunt altceva decat reziduuri schematizate ale unor comportamente vechi, dar inca utile.   
Alti psihologi considera ca emotiile sunt modalitati de activare a organismului in vederea restabilirii echilibrului, cu un rol important al factorilor biochimici in sensibilizarea afectiva.
O pozitie contradictorie intalnim la Vasile Pavelcu, care arata ca :
 -  pe de o parte, emotia are rolul de a preveni psihicul de tulburari si dezagregare durabila, de a restabili echilibrul prin derivare, prin risipirea fortelor pe cai vegetative, prin reactii inutile sub raportul conduitei, dar foarte utile prin efectul lor de linistire, de lichidare a conflictului dintre tendinte, de rezolvare a unei inalte tensiuni psihice;                 
 - pe de alta parte, emotia este un proces de degradare a psihicului spre fiziologie, de dezintegrare atat in planul de adaptare individ – mediu, cat si pe planul intrapsihic ( V. Pavelcu, “Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii”, 1982).
Dupa Mielu Zlate ( M. Zlate, “Fundamentele psihologiei”, 2000), afectivitatea indeplineste ambele roluri, dar in conditii diferite.
Astfel, emotia dezorganizeaza conduita atunci cand este foarte intensa sau in situatii noi, neobisnuite, pentru care organismul nu are inca elaborate modalitati comportamentale adecvate. Starile de groaza, de furie, de depresie, prin intensitatea lor crescuta paralizeaza, anihileaza, il fac pe individ agresiv sau neputincios, devenind astfel o piedica in calea rezolvarii eficiente a activitatii.
Functia principala a proceselor afective este insa aceea de a pune organismul in acord cu situatia, deci de a adapta, de a regla conduita umana.
Chiar dezorganizarea initiala va duce, in final, la o organizare superioara, in sensul ca individul va sti, intr-o alta situatie, cum sa reactioneze.
De asemenea, procesele afective au rol in sustinerea energetica a activitatii: daca procesele cognitive furnizeaza imagini, concepte, idei, cele afective furnizeaza energia necesara formarii si operarii cu aceste produse psihice). Ele potenteaza si conditioneaza actiunea, “regizeaza” schimburile cu ambianta, sau permite chiar stapanirea ei.
Chiar si situatiile stresante sau frustrante, daca au o intensitate moderata, il ajuta pe individ sa se adapteze mai bine ambiantei si solicitarilor ei. Frustrarea se asociza nu doar cu conduitele agresive, represive sau autopugnitive, ci si cu conduitele orientate spre creatie, performanta, autorealizare.  


                3.  CLASIFICAREA  TRAIRILOR  AFECTIVE


Dat fiind faptul ca procesele afective sunt concomitent traire si comunicare, stari de actiune, concentrate interne, dar si suvoi neintrerupt de manifestari exterioare, clasificarea lor se realizeaza dupa o multitudine de criterii. Printre acestea amintim:
 - proprietatile de care dispun (intensitate, durata, timp, mobilitate, expresivitate);
 - gradul lor de constientizare (unele aflandu-se sub controlul direct al constiintei, altele scapand acestui control);
 - nivelul calitativ al formelor motivationale din care izvorasc (unele izvorasc din nesatisfacerea trebuintelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, conceptiei despre lume si viata).
Luand in consideratie aceste criterii, corelative in esenta lor, procesele afective pot fi impartite in trei categorii: primare, complexe si superioare, fiecare dintre ele dispunand de nenumarate subspecii.

a) Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) si mai putin abordate cultural, ele tind sa scape controlului constient, rational.
In categoria lor includem:
a) tonul afectiv al proceselor cognitive, care se refera la reactiile emotionale care insotesc si coloreaza afectiv orice act de cunoastere: o senzatie, o reprezentare, o amintire, un gand, etc. trezesc in noi stari afective de care nici nu ne dam seama; culorile, sunetele, mirosurile percepute genereaza nu doar acte cognitive, ci si afective (de placere, neplacere, etc.).
b) trairile afective de provenienta organica, cauzate de buna sau proasta functionare a organelor interne; ele sunt datorate, mai ales, “ciocnirilor” dintre organele interne in stare de boala; de exemplu, in cardiopatii apar stari de alarma afectiva, in bolile gastro-intestinale apar stari de mohoreala, in hepatita predominanta este euforia, pentru ca in maladiile pulmonale sa fie mult mai frecvente starile de iritare.
c) afectele sunt forme afective simple, primitive si impulsive, puternice, foarte intense si violente, de scurta durata, cu aparitie brusca si desfasurare impetuoasa. Groaza, mania, frica, spaima, accesele de plans zgomotos, rasul in hohote etc. sunt astfel de afecte care, desi reorganizate cultural, se afla foarte aproape de instincte.
Stewart Agras (1985) consacra o monografie panicii. C.B. Wartman si E.F. Loftus (1985) descriu diverse aspecte aparute in starile de criza. Acestea sunt insotite de o expresivitate bogata, se manifesta direct, uneori necontrolat, ducand chiar la acte necugetate.
Desi se supun mai greu controlului constient, acesta nu este total exclus si tocmai de aceea omul nu este considerat a fi iresponsabil de actiunile efectuate sub controlul afectelor. Angajarea intr-o alta activitate, efectuarea unor actiuni preventive ar putea contribui la stapanirea lor.

b) Procesele afective complexe sunt caracterizate printr-un grad mare de constientizare si intelectualizare. Acestea cuprind:
a) emotiile curente, care sunt forme afective de scurta durata, active, intense, provocate de insusirile separate ale obiectelor; ele au un caracter situational, o desfasurare tumultuoasa sau calma, o orientare bine determinata spre un obiect sau o persoana anumita.
Printre emotiile curente enumeram: bucuria, tristetea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiratia, dispretul, speranta, deznadejdea, placerea, dezgustul etc. Ele sunt mult mai variate si mai diferentiate decat afectele, manifestandu-se in comportament mai nuantat si mai rafinat, in principal dupa tipare si conveniente socio-culturale.
Sartre, in monografia sa (J.P. Sartre, “Vedere generala asupra unei teorii a emotiilor”, 1965) introduce o anumita nota de irational in interpretarea emotiilor, pe care le considera “conduite critice de impas”. 
b) emotiile superioare sunt legate nu atat de obiecte, cat de o activitate pe care o desfasoara individul. Ele pot sa apara in activitatile intelectuale, in reflectarea frumosului din realitate, in realizarea comportamentului moral. De obicei, acestea presupun evaluari, acordari de semnificatii valorice activitatilor desfasurate. Atunci cand intre ele si situatiile de viata exista coincidente, asistam la acumularea si sedimentarea lor treptata, fapt care genereaza stari emotionale concordante. Conflictul dintre asteptarile si obisnuintele emotionale, pe de o parte, si caracterul inedit al situatiilor cu care ne confruntam, pe de alta parte, produce socul emotional.
Spre deosebire de afecte, emotiile superioare se supun in mare masura invatarii, existand chiar o forma de invatare numita “invatare afectiva”.
c) dispozitiile afective sunt stari difuze cu  intensitate variabila si durabilitate relativa. Spre deosebire de emotii, care au o orientare precisa, ele sunt mai vagi.
Acesta nu inseamna ca nu au o cauza sau chiar mai multe, insa individul, cel putin pentru moment, nu isi da seama de existenta cauzelor. Un elev poate fi mai bine sau mai prost dispus fara sa isi dea seama de ce anume. In urma unei analize atente, cauza dispozitiei poate fi depistata si inlaturata ( daca este vorba de o dispozitie afectiva negativa care de obicei creeaza un fond pesimist), sau retinuta si amplificata (daca este vorba de o dispozitie pozitiva care, de obicei, creeaza un fond optimist).
Daca dispozitiile se repeta se pot transforma in trasaturi de caracter. Firile inchise, taciturne, anxioase, mohorate, blazate, ca si cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formeaza tocmai prin repetarea si prelungirea in timp in personalitatea individului a dispozitiilor afective traite de acesta in existenta personala.

c) Procesele afective superioare se caracterizeaza printr-o mare restructurare valorica, situata nu la nivel de obiect (ca cele primare) sau de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate, depasind prin continutul si structura lor starile emotionale disparate si tranzitorii. Acestea sunt sentimentele si pasiunile.
a) sentimentele sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile, specific umane, conditionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate si generalitate iau forma unor atitudini afective care se pastreaza multa vreme, uneori toata viata, chiar si atunci cand situatia provoaca noi sentimente.
Datorita stabilitatii lor, putem anticipa  conduita afectiva a individului. Sentimentele, cum ar fi dragostea, ura, gelozia, admiratia, indoiala, recunostinta, includ elemente de ordin intelectual, motivational, voluntar, si caracterizeaza omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emotii, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emotie repetata, oscilanta si abia apoi stabilizata si generalizata (putem lua ca exemplu certurile si impacarile tinerilor care se succed cu o mare repeziciune); el este o emotie care persista in timp si rezista la diversi factori perturbatori. Exista chiar o procesualitate a formarii unui sentiment care cuprinde faza de cristalizare (numita de Vasile Pavelcu “cuplare intr-o diadema a cristalelor afective”), faza de maturizare (de nivel inalt de functionare), si faza de decristalizare ( dezorganizare prin satietate si uzura asociate cu deceptii, deziluzii, pesimism). Nici asocierea sentimentelor nu este total intamplatoare, ci are loc dupa o serie de reguli si legi. Psihologul francez Theodule Ribot vorbea chiar de existenta unei “logici a sentimentelor” (Th. Ribot, “Logica sentimentelor”, 1988).
Ca generalizari ale emotiilor, sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea, indoiala, dragostea de adevar) care apar in procesul cunoasterii si reflecta relatia fata de ideile proprii sau ale altora; estetice (admiratia, extazul), aparute in procesul reflectarii frumosului in viata, natura, societate; morale (patriotismul, datoria), ce reflecta atitudinea fata de bine si rau, fata de conduitele personale sau ale semenilor.
Inca din 1948, Jean Maisonneuve analiza si alte categorii: sentimentul propriei persoane (de inferioritate sau de superioritate); sentimentele psihosociale (vanitate, incredere, simpatie, sociabilitate) (J. Maisonneuve, “Sentimentele”, 1948).
b) pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate foarte mare, antrenand intreaga personalitate.
 “Fara pasiuni – scria scriitorul francez Amiel – omul nu e decat o forta latenta”. Punandu-si in functiune pasiunile nobile, cu orientare sociala pentru adevar, dreptate, progres, omul se revitalizeaza, isi consuma energaia creatoare, biruie greutatile.In acelasi timp, el trebuie sa lupte cu pasiunile negative, asa numitele patimi sau vicii, dirijate de scopuri egoiste, daunatoare, care pun stapanire pe personalitate si o domina, devitalizeaza si deviaza comportamental.            
                  


Vanzari icoane ortodoxe

 
 
 
eXTReMe Tracker