Comunicarea
a devenit în a doua jumătate a secolului XX acţiunea umană cea mai vizibilă ,
cea mai valorizată şi cea mai studiată . Societatea în care trăim este o
societate a comunicării deoarece se insistă tot mai mult pe rafinarea şi
multiplicarea mijloacelor de comunicare ; nu peste mult timp vom putea afirma
că trăim în era comunicării tehnologice .
A
comunica înseamnă ,,a fi împreună’’, a împărtăşi şi a te împărtăşi, a realiza o
comunicare de gânduri, simţire, acţiune.
În sens general , prin
comunicare se înţelege procesul interactiv de transmitere şi recepţionare a
mesajelor , proces care implică un emiţător , un mesaj , un canal de comunicare
, un receptor şi un răspuns.
Prin definiţie comunicarea
este modalitatea fundamentală de
interacţiune psihosocială a persoanelor, interacţiune ce presupune realizarea
unor schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi semnificaţii
social generalizate în vederea conservării stabilităţii sau, după caz, a
obţinerii unor modificări atitudinal-comportamentale la nivelul unui individ
sau a unui grup.
Comunicarea educaţională
este cea care mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în asamblul său,
iar comunicarea didactică apare ca o formă particulară, obligatorie în
vehicularea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare
sistematică, sistematică.
Comunicarea didactică se poate structura pe ideea că este o
comunicare intrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic
de învăţare în care nu apar reacţii de conţinut (centrată pe dobândire de
cunoştinţe sau deprinderi, motivaţii, etc.)de cadru instituţional (poate exista
comunicare didactică înafara procesului de învăţământ) sau privitoare la parteneri.
Deci, comunicarea este
procesul de transmitere a informaţiei de la emiţător la receptor,este un proces
informaţional. Dar pentru că procesul educaţional nu este unul simplist, pentru
că numeroase din componentele sale au structuri complexe, actul predării
presupune o serie de acţiuni specifice.După alegerea materialului faptic,
profesorul trebuie să se concentreze asupra modului în care va prezenta
noţiunile, asupra comunicării, care în aceste condiţii nu este una obişnuită,
ci o formă specifică.Prin ea trebuie să atingă anumite obiective, să vehiculeze
un conţinut care să fie receptat de elevi, să producă modificări ale
personalităţii elevilor la nivel cognitiv, afectiv, atitudinal, acţional.
Caracterul didactic al
comunicării este dată de respectarea legităţilor presupuse de un act sistematic
de învăţare cu o condiţie ca ,,personjul- resursă’’ să depăşească statutul de
informator.
Schema oricărei
comunicări cuprinde: factorii
comunicării, distanţa dintre aceştia şi dispoziţia
aşezării lor(ambele importante pentru particularităţile canalului de transmitere a mesajului),
cadrul şi contextul instituşionalizat, tipul de cod, situaţia enunţiativă,
repertoriile active sau latente ale emiţătorului-receptor, retroacţiunile
practicate, elementele de bruiaj.
Codurile comunicării
didactice sunt verbal, nonverbal, paraverbal,
mixtă; dupa natura partenerilor poate fi o comunicare interpersonală, în
grupuri mici, publică; statutul poate fi formal, informal, pe verticală,
subiectivă, întâmplătoare;după natura conţinuturilor, comunicarea didactică
poate fi ştiinţifică, atitudinală, operaţional-metodologică.
În cadrul comunicării
didactice au loc schimburi de mesaje semantice (informaţii, cunoştinţe) şi ectosemantice(atitudini,
convingeri); schimbul de mesaje se realizează între educator şi elev, între
personalitatea formată a educatorului şi personalitatea educatului.De
aceea, comunicarea didactică stă la baza
procesului de predare – asimilare a cunoştinţelor şi cere o selecţie
documentată şi justificată a conţinuturilor educaţionale.Emiţotirul şi
receptorul sunt elevul şi cadrul didactic, aflaţi în posibilitatea de schimbare
a statutului; între ei se interpune canalul de comunicare, pe care circulă un
mesaj transpus într-un cod comun, interiorizat(limba) la care se adaugă
elementele paraverbale şi nonverbale.Mesajul este supus unor procese de codare
şi decodare prin care se asigură înscrierea lui în vocabularul elevului.Dificultatea constă chiar în această
traducere a mesajului în limbajul operaţiilor concrete, sau performale care-l
poate depărta pe elev de profesor.Codul folosit (sistemul de semne lingvistice)
cunoaşte o triplă situare: prima la nivelul codului lingvistic, a doua la cel
didactic, al treilea la nivelul codului specific. Mesajul oral este purtat pe undele
sonore, iar mesajul scris este textul tipărit, mesajul afectiv este transmis de
gestică, mimică, subtextul emotiv al vorbirii.Calea de comunicare este
multimodală: auditivă, vizuală, tactilă, olfactivă.
Comunicarea în clasă are specificul său determinat de
cadrul instituţional şi de activitatea dominantă- învăţarea. Literatura de
specialitate subliniază caracteristici ca:
·
Dimensiunea
explicativă a discursului didactic este pronunţată prin înţelegerea celor
transmise, premisă a învăţării eficientă ;
·
Structura
comunicării didactice conform logicii pedagogice, facilitând înţelegerea unui
adevăr şi nu simpla lui enunţare. Profesorul trebuie să facă ,, eforturi
speciale’’ pentru ca adevărurile să fie înţelese şi acceptate de copi.;
·
Rolul
activ al profesorului faţă de conţinuturile ştiinţifice cu care va opera
acţional ca un filtru ce selectează, personalizează programa şcolară şi
manualul;
·
Pericolul
transformării autorităţii de statut asupra conţinuturilor, sub forma
argumentului autorităţii;
·
Comunicarea
didactică să fie combinată sub cele două forme verbale: orală şi scrisă (alte
particularităţi: de ritm, de formă, de conţinut);
·
Personalizarea
comunicării didactice face posibilă ca acelaşi cadru instituţionalizat,
conţinut, potenţialul uman să fie exploatat şi explorat diferit şi cu rezultate
diferite de profesori diferiţi.
Pe lângă cele prezentate se pot enumera o altă
serie de trăsături care creează un univers specific comunicării didactice:
Ø
Ritualiarea
şi norme nescrise prezente permanent (,,Nu vorbi neîntrebat’’ ,,Ridicăte în
picioare când răspunzi’’);
Ø
Combinarea
permanentă a comunicării didactice cu cea orizontală în forme organizate sau
spontane;
Ø
Subordonarea
finalităţilor obiectivului didactic propus duce la limitarea partenerilor
educaţionali de a alege conţinuturi ad-hoc;
Ø
Dominarea
comunicării verbale de către profesor.
Aşa cum am mai arătat, comunicarea didactică este
un act informaţional. Transmiterea informaţiei este un schimb simbolic.
Comunicarea verbală conduce actul învăţării. Ea facilitează achiziţionarea de
cunoştinţe, informaţii din diferite domenii cu scopul dobândirii culturii
generale, de specialitate, a atitudinilor şi convingerilor intelectuale,
morale, se formează şi se consolidează trăsături pozitive de caracter, are un
finalism accentuat în scopuri şi obiective educaţionale.
Structura comunicării didactice se face conform
logicii pedagogice. Profesorul trebuie să facă eforturi pentru ca prezentarea
informaţiilor în actul comunicativ didactic să acorde prioritate logicii
pedagogice.Comunicarea didactică este dominată de profesor, în cea mai mare
parte, la care se asociază şi tutelarea de ansamblu a actului educativ.
Profesorul trebuie să dea dovadă de competenţă comunicativă aceasta constând în
abilitatea acestuia de a utiliza codurile limbajului educaţional (lingvistic,
didactic, specific) în combinaţii adecvate situaţiilor de învăţare. Profesorul
trebuie să fie capabil să utilizeze limbajul ca mijloc principal al educaţiei.
Coordonatele unui limbaj corect ar fi : bogat, stil, vocabular, orientat la
subiect, emoţional, mobilizator, simplu, inteligent, închegat, plăcut auzului,
nuanţat, curgător, plastic, scriere lizibilă. Datorită exploziei de informaţii
profesorul trebuie să fie capabil să le prelucreze, De aici ,o variabilă
importantă a succesului educaţiei fiind comunicarea, iar în cadrul ei, dialogul
profesor-elev.
Prin caracterul instrumental, comunicarea didactică
înglobează fenomenul de retroacţiune , prezent prin două forme :feed-back-ul şi
feed-forward-ul.
La modul general feed-bach-ul este modalitatea
prin care finalitatea redevine cauzalitate, iar modalitatea prin care
anticiparea finalităţii redevine cauzalitate este o retroacţiune de tip feed-forward.
Din perspectiva comunicării didactice (feed –
back-ul) poate fi privit ca fiind comunicarea despre comunicare şi învăţare.
Actul didactic impune existenţa unui feed – back care aduce informaţia de la
receptor la emiţător şi reglează activitatea de transmitere a informaţiei şi
celălalt feed–back reglează activitatea dominantă a celui din urmă
(emiţătorul).
În cazul comunicării didactice dominantă pentru
receptor este activitatea de învăţare.Profesorul nu comunică doar pentru a
informa, ci pentru a crea premisele unor schimbări în ceea ce elevul ,,ştie’’,
,,vrea’’, la rândul său elevul nu este doar receptorul de informaţie, ci
persoană disponibilă la transformarea prin acţiune a informaţiei primite. Dacă
situaţia comunicării permite o prezenţă optimă a fiecăruia din cele două
feed-back-uri se poate constata:
ü
Creştera
eficienţei actului învăţării;
ü
Instalarea
unui climat securizant pentru profesor şi elevi ;
ü
Ameliorarea
relaţiei interpersonale între cei implicaţi în actul didactic;
Particularizat pe ciclu
preprimar comunicarea didactică nu vizează numai activităţi de educare şi dezvoltare
a limbajului sub aspect fonetic şi lexical. Activităţi ca :povestiri create
de copii ,,O zi în parc’’, ,,Caută drumul cel bun’’, ,,O întâmplare
hazlie’’, etc. trezesc interesul copiilor în a prezenta prin analogie sau
transpunere în rolul personajului a
sentimentelor şi trăirilor proprii; jocuri didactice ,,E ziua păpuşii’’,
,,Grădina zoologică’’, ,,Hai să facem o poveste’’, etc.,copiii învaţă să-şi
dezvolte stima de sine , învaţă să coopereze, să se solidarizeze atât cu eroii
imaginari cât şi cu colegii din grupă în rezolvarea de probleme sau realizarea
unor performanţe competitive; jocurile pe arii de stimulare dau
posibilitate copiilor să-şi dezvolte propriul EU prin scenariile improvizate şi
imaginaţia creatoare de care fac uz în derularea unor activităţi şi jocuri .
Eficacitatea actului comunicativ este cu atât mai mare cu cât educatoarea dă
dovadă de empatie, acceptă asertivitatea în comunicare şi dă dovadă de un tact
pedagogic bine conturat.
Aspectele supuse analizei
converg spre ideea interpretării comunicării didactice ca fiind una dintre
resursele majore ale procesului instructiv- formativ.Ea se înscrie în cadrul
conţinuturilor latente ale procesului formativ, fiind, prin maniera şi nivelul
realizării sale, o sursă de potenţare sau diminuare a conţinuturilor formale.
Perceperea tot mai exactă a potenţialului şi ponderii pe care actul comunicativ
îl joacă în actul didactic este susţinută de ideea că astăzi , proiectarea şi
managementul comunicării apare ca principii de bază ale design-ului
educaţional.
Profesorul cu vocaţie
ştie că a fi preocupat de conştientizarea, supravegherea şi îmbogăţirea
conduitei sale comunicative este o cerinţă elementară, mai ales că ,,nu tot ce
intenţionăm reuşim să spunem, nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se şi
înţelege, se înşelege şi ce nu spunem, iar ceea ce se înţelege nu depinde de
noi ce devine’’(L. Şoitu).
BIBLIOGRAFIE
Cosmovici,A. , Iacob,L.
Psihologie şcolară,Editura Polirom Iaşi, 1999
Cucoş,C.
Pedagogie, Editura Polirom Iaşi, 2002
Programa activităţilor instructiv- educative în grădiniţa de copii
