Familia este intermediarul între societatea globală şi
copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalităţii.
Modul de viaţă al familiei este transmis automat copilului, de la naştere el
fiind introdus în atmosfera vieţii de familie, într-un sistem complex de
relaţii şi atitudini.
Relaţiile intrafraternale constituie primii paşi ai
copilului pe terenul realităţii sociale. Existenţa grupului fraternal asigură
în primul rând satisfacerea unor aspiraţii naturale ale copilului şi anume,
trebuinţa de a sta alături de alte fiinţe umane, de a avea parteneri de joc, de
a-şi orienta afecţiunea şi către altcineva, în afară de părinţi, de care tinde
să fie dependent. Nu de puţine ori s-a constatat că fraţii mai mari devin
modele de identificare uneori mai influente decât părinţii şi ajută integrarea
fraţilor mai mici în diferite medii sociale.
Relaţiile dintre fraţi pregătesc terenul pentru relaţiile
viitoare, astfel dacă acestea sunt marcate de încredere şi tovărăşie, copiii
vor acţiona la fel şi în relaţiile cu colegii, cu prietenii, însă dacă
relaţiile sunt încărcate de agresivitate vor influenţa negativ viitoarele relaţii
sociale. Astfel pe lângă influenţa covârşitoare a modelelor parentale se
interpun şi modelele fraternale care îl influenţează în mod real pe copil, îi
determină anumite conduite, îl inhibă sau îl stimulează, îi facilitează o
dezvoltare socio-afectivă mult mai profundă şi mai nuanţat.
Fiecare copil din grup se află într-un context psihologic
diferit şi adesea chiar material, ei fiind crescuţi în condiţii diferire şi
oricât ar vrea părinţii să creadă că îşi educă copiii la fel, doi copii nu
cresc niciodată la fel. Important pentru această teoretizare îl exprimă rangul
ocupat de fiecare copil în familie, primul născut şi al doilea născut,
diferenţele dintre ele şi influenţa asupra comportamentului socio-afectiv a
copilului.
Primul născut este în general bine primit, fiind un copil
dorit, simbol al iubirii dintre soţi şi a dorinţei lor de a perpetua
(Osterrieth, 1973). Fiind în general foarte tineri şi neavând experienţa
creşterii şi educării copiilor, ei dau dovadă de stângăcii şi erori mai mult
sau mai puţin grave, de pe urma cărora copilul poate suferi. Apariţia unui
copil aduce după sine modificări, mai ales în viaţa femeii, care
experimentează pentru prima dată
sentimentul împlinirii dar totodată se confruntă şi cu obligaţii şi
responsabilităţi faţă de noul născut. Dar compensatoriu stângăciei de început
îi este iubirea, bucuria şi grija cu care este înconjurat primul născut, fiind
universul de existenţă al părinţilor şi trăindu-şi astfel „vârsta lui de aur, a
cărei nostalgii o va păstra” toată viaţa (Osterrieth, 1973, p. 211).
Tot acest răsfăţ şi timp fericit se întunecă la apariţia
unui frate, pierzându-şi astfel poziţia de copil unic şi constituind de altfel
o frustrare şi o lovitură adusă ego-ului său. Noul născut cere îngrijiri şi o
atenţie sporită din partea mamei, copilul mai mare simţindu-se neglijat şi
începând să simtă sentimente ostile faţă de fratele mai mic, fie denigrându-l
sau chiar negându-i prezenţa. Manifestările agresive sunt de cele mai multe ori simbolice, copilul
transferând agresivitatea blocată în comportament, datorită pedepse iminente,
în jocurile simbolice sau în imaginaţia copilului. Astfel el ar trebui să fie
de două ori iubit, pentru a nu cădea în planul al doilea, fapt pe care nu va
ezita să-l atribuie firii sale şi sentimentelor sale urâte (Osterrieth,1976).
Evenimentul apariţiei unui nou membru în familie trebuie
pregătit de părinţi, pentru a preveni eventualele crize de gelozie, stările de
anxietate şi frica de a nu mai fi iubit. Această gelozie se poate manifesta
prin invidie şi capricii, copiii având impresia că sunt maltrataţi,
persecutaţi, chiar dacă acest lucru nu este adevărat, părinţii trebuind să ia
foarte serios în seamă aceste manifestări cu substrat patologic şi să descopere
remediul împotriva zbuciumului copilului.
Dar experienţa a demonstrat că oricât de grijulii ar fi
părinţii, copilul tot va simţi tema de a fi respins sau eliminat. Înaintea
vârstei de cinci ani copilul suportă mai uşor apariţia unui frate sau a unei
surori, cel puţin în momentul naşterii; după această vârstă, chiar dacă copilul
se simte superior acceptându-l pe noul născut, el va înţelege şi sacrificiile
pe care trebuie să le accepte şi astfel
apar probleme afective delicate. Osterrieth (1976) consideră că intoleranţa
faţă de o naştere nouă este maximă între 18 şi 48 de luni, gelozia faţă de noul
eveniment descreşte pe măsură ce creşte diferenţa de vârstă între copii, de
aceea ideal ar fi ca noul venit să nu-şi facă apariţia înainte ca
personalitatea copilului mai mare să se fi format pe deplin şi ca complexul
oedipian să fi intrat în faza de resorbţie.
Iată că primul născut îşi asumă un rol care presupune tot
felul de responsabilităţi şi obligaţii, uneori excesive din partea părinţilor,
care nu fac decât să-i trezească sentimente de inadecvare şi insuficienţă;
fiind cel mare el va fi dat drept model, drept exemplu de urmat, nu fără
acceptarea unor sacrificii (Osterrieth, 1973). Primul născut suportă, deci,
nedreptăţi involuntare care îi stârnesc ciuda sau indignarea; aceste sentimente
se vor manifesta şi în afara familiei, în relaţiile cu colegii, pe care îi va
considera rivali în faţa cărora se simte condamnat să cedeze. De altfel,
soluţia acestor atitudini ar putea fi, după cum consideră Debesse (1970),
posibilitatea copilului de a juca un rol autonom în activităţile grupului,
înţelegând că este indispensabil celorlalţi şi apreciat de aceştia
Dar totodată,
situaţia nu prezintă numai aspecte negative şi dacă acest rol este prezentat de
către părinţi ca şi pe o promovare socială, primul născut se va simţi deosebit
şi mândru de rolul său. El va avea parte de unele privilegii, va fi admirat de
către cel mic, în ochii căruia apare ca un şef natural, lucru de neignorat
pentru ego-ul celui mare; părinţii tind să aibă o atitudine camaraderească faţă
de el, să - i permită unele activităţi
la care cel mic nu are acces. Părinţii au expectanţe mult mai mari din partea
primului născut, îl stimulează mai mult pentru a dobândi şi pentru a fi
responsabil; se aşteaptă de la el să dovedească auto-control şi să demonstreze
mai multă responsabilitate în relaţia cu cel mic (J Santrock, 2000).
Alfred Adler (1995), consideră că cel de-al doilea,
stăpânit de un sentiment de inferioritate încă de la început, va avea
dificultăţi în reglarea drumului său în societate; tendinţa lui va fi aceea de
a neglija societatea, în beneficiul unei superiorităţi personale. Dacă speranţa
nu-i este înşelată el îşi va păstra echilibrul, dacă însă va pierde speranţa,
va deveni adversarul celorlalţi.
Prezenţa permanentă a unui frate sau a unei surori mai
mare, cu care se joacă împreună şi pe care tinde să-l imite, dar a căror
supremaţie o contestă de multe ori, îl
fac pe cel mic în acelaşi timp şi sociabil dar şi indisciplinat. Astfel nu de
puţine ori sociabilitatea îi împinge
pe mezini spre activităţile de grup, unde ei reuşesc adesea mai bine decât cei
mari (Rose Vincent, 1972).
Din studiile de caz efectuate, unul dintre subiecti, primul
nascut, manifesta teama fata de tatal sau dar o mare dependenta de mama. Fiind
primul nascut a avut parte de atentia parintilor, dar cu rezerve din partea
attalui care si-a dorit un baiat; pe fondul acestei dezamagiri a manifestat
fata de copil atitudini de respingere afectiva, dar a avut pretentia ca ,
copilul sa-i recunoasca autoritatea si sa fie submisiv. Corelate cu
neintelegerile din familie si cu atitudinea tatalui de respingere si a mamei de
supra-protectie, subiectul s-a retras intr-o lume imaginara, plina de calm si
de personaje linistite, non violente; aparitia fratelui mai mic a produs o explozie
de bucurie din partea tatalui, dar o ruptura pentru copil, manifestându-si
atitudini de negare, de frustare. In gardinita copilul a devenit si mai retras,
mai putin sociabil si comunicativ, cu accese de agresivitate verbala, prin
defularea tuturor frustarilor acumulate. Respinsa de tata, refuzand acceptarea
fratelui, supusa unei autoritati excesive din partea tatalui, copilul se
va interioriza si mai mult si va
intampina greutati in adaptarea le mediul scolar.
Un alt studiu de caz releva comportamentul unui baiat, al
doilea nascut, de retractie sociala, de
timiditate si neincredere; provenind dintr-o familie dezorganizata, in care
sotii traiesc in acelasi spatiu dar se comporta ca niste persoane straine, agresandu-se
verbal si fizic, subiectul manifesta o adistantare afectiva fata de ceilalti, o
atitudine refractara fata de orice fel de interventie externa in viata lui.
Tatal lui are o parere negativa despre propriul copil si nu se asteapta la
nimic bun de la el, lucru ce va duce la aceeasi atitudine a copilului de a-si
crea o imagine negativa despre sine. Dezvoltarea acestui copil este amenintata
, el prezentând mari carente afective. Relatia sa cu fratele sau mai mare se
contureaza pe axa rivalitatii-solidaritatii , osciland intre aceste coordonate in functie de
atitudinea parintilor; daca acestia ii pedepsesc pe amandoi, fratii se
solidarizeaza, daca nu se resping afectiv. In cadrul gradinitei copilul este
retras si cuminte, lucru de neimaginat
pentru tatal sau care l-a caracterizat drept” un mic terorist acasa”. Conform
afirmatiei unuia dintre parinti, ca acest copil”nu este alintat pentru ca este
obraznic si nu merita”, observam diferenta comportamentului copilului dintre
cele doua medii: in mediul gradinitei este cuminte, retras, reactioneaza mai
deficitar, cedeaza celorlati, nu se implica in conflicte, lucruri ce vor fi
defulate in mediul familiei; in mediul familiei isi manifesta opozitia fata de
conflictele parintilor , adopta o atitudine de incapatanare si neascultare, ca
mecanisme de de aparare, fara ca parintii sa receptionezesi sa inteleaga
mesajul transmis de catre copil, strigatul de ajutor al acestuia.
Fiind tratat cu dragoste si respect fata de cadrul didactic
si de catre copii, subiectul nu manifesta tendinte agresive, opozante celor din
familie, acolo unde este privat de tandretea si iubirea de care orice copil are
nevoie.
Lipsa legăturii parintilor si a refuzului colaborarii cu
gradinita , cu cadrul didactic, lipsa de interes manifestata fata de
dezvoltarea copilului, a progresului acestuia sau a dificultatilor, determina
de cele mai multe ori atitudini de refractare a copiilor fata de incercarile
personalului didactic de a schimba ceva in comportamentul lor.
Acestea dovedesc inca o data necesitatea tratarii
diferentiate a copiilor, sondarea mediului familial, identificarea
dificulatilor afective ale copiilor, stabilirea influentelor familiei si a
relaţiei fraternale, care de multe ori sta la baza unor comportamente deviate,
necorespunzatoare si alarmante.
In acest amplu studiu s-au utilizat chestionarul CBCL,
Sociomoral Stability, Testul Familiei, Testul Lusher,, Teacher Reports:Social
Behavior, Chestionarul FFQ, etc.
Bibliografie selectiva:
Adler A.”Psihologia scolarului greu educabil”, Editura Iri,
Buc, 1995
Debesse M. „etapele Educatiei”, Edit D si P, Buc, 1981
Osterrieth P, „Copilul si familia”, Edit D si P, Buc, 1973
Osterrieth P, „Introducere in psihologia copilului”, Edit D
si P, Buc, 1976
Santrock J.,” Children”, University of Texas, Companies
Inc., 2000
Sartre J, „Psihologia emotiei”, Editura Iri, Buc, 1997
Vincent R., „Cunoasterea copilului”, Edit D si P, Buc, 1972
