“Plumb” George
Bacovia.Simbolismul este un
curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca reacţie
împotriva romantismului şi parnasianismului.Precursor al simbolismului în
Franţa este considerat Charles Baudelaire, prin volumele de versuri „Les fleurs
de mal”(„Florile răului”) şi „Les Corespondeces”(„Corespondenţe”).
În România, simbolismul a
apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Alexandru Macedonski”, care
s-a evidenţiat mai ales ca teoretician al acestui curent şi mai puţin ca poet
simbolist. Reprezentanţii români ai simbolismului au fost : Ion Minulescu,
George Bacovia, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, etc.
Tema generală a poeziilor
simboliste o constituie condiţia nefericită a poetului într-o societate
superficială, meschină, incapabilă să înţeleagă şi să aprecieze nivelul artei
adevărate. Raportul dintre simbol şi eul poetic nu este exprimat, ci sugerat,
deci sugestia este o modalitate obligatorie a simbolismului. Poezia simbolistă
exprimă numai atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice acestui curent
literar: spleen-ul, angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea
sufletească, nevroza, toate fiind însă sugerate, fără a fi numite.
George
Bacovia(1881-1957), pe numele său adevărat George Vasiliu, s-a născut în
sptembrie 1881 la Bacău.Pseudonimul de Bacovia îl împrumută de la numele roman
al oraşului Bacău. Temele fundamentale ale liricii bacoveniene sunt lumea
orşului de provincie, a târgului sufocant, singurătatea(solitudinea), natura
bacoviană, care este de fapt o stare de spirit, iubirea şi moartea.
„Plumb” de George Bacovia
este o artă poetică simbolistă. Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu
de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a unui autor, despre
menirea lui în Univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar
care-l particularizează.
„Dormeau adânc sicriele de plumb
Şi flori de plumb şi funerar
vestmânt-
Stam singur în cavou...şi era
vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început
să-l strig
Stam singur lângă mort... şi era
frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.”
Poezia „Plumb” de G.
Bacovia deschide volumul de debut, cu acelaşi nume, apărut în 1916. Poezia se
înscrie în universul liric specific bacovian, al „ atmosferei de plumb, în care
pluteşte obsesia morţii şi o descompunere a fiinţei organice”(Eugen Lovinescu).
Tema poeziei o constituie
condiţia de damnat a poetului într-o societate meschină, care nu-l înţelege, o
societate superficială, neputincioasă să aprecieze şi să înţeleagă valoarea
artei adevărate. Ideea exprimă starea de melancolie, tristeţe, solitudine a
poetului care se simte încătuşat, sufocat spiritual în această lume care-l
apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluţie de evadare.
Titlul poeziei este
simbolul plumb, care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui
trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice: greutatea
metalului sugerează apăsarea sufletească, culoarea cenuşie sugerează monotonie,
iar sonoritatea surdă a cuvântului, care este alcătuit din patru consoane şi o
singură vocală, sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără
soluţii de ieşire.
Poezia este alcătuită din
două catrene, fiind prezente două planuri ale existenţei: unul exterior sugerat
de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat de sentimentul
de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Strofa întâi exprimă
simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul, ce poate
fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia.
Repetarea simetrică a simbolului „plumb”, plasat ca rimă la primul şi ultimul
vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a
evada din această lume obositoare, stresantă, sufocantă.
Strofa a doua a poeziei
ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care
„dormea întors”, sugerând disperarea poetului, „strig”, într-o solitudine
morbidă, „stam singur lângă mort”, dragostea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă,
este rece, „frig” şi fără nici un fel de perspective de împlinire, „atârnau
aripile de plumb”.
Poezia „Plumb” este o
confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stăile prin mărcile persoanei I
singular în sintagma „stam singur”, care se regăseşte simetric la începutul
versului al treilea din fiecare strofă.
Alte simboluri sunt
verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează disperare,
tristeţe: „să strig”, „scârţâiau”. Imperfectul verbelor sugerează lipsa
oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind proiectate în
veşnicie, eternitate (”dormeau”, „stam”, „era”, „atârnau”), acţiunea lor
neavând finalitate. Cromatica este numai sugerată în această poezie, prin
prezenţa elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi plumb, iar
olfactivul prin simbolul „mort”. Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul
iambic ce domină aproape întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul.
Impresionat de valoarea
certă a poziilor bacoveniene incluse în volumul „Plumb”, Alexandru macedonski
publică în revista „Flacăra” următoarea epigramă:
„Lui G. Bacovia:
Poete scump, pe frunte porţi
mândre foi de laur
Căci singur, până astăzi, din
plumb făcut-ai aur.”
