Pelerinajul

Pelerinajul este un fenomen religios cu dimensiuni foarte largi in timp si spatiu, care decurg dintr-o experienta religioasa. Originile sale se pierd in timp, iar ca extindere geografica, este aproape planetar. A pleca in pelerinaj este un act important in viata oricarui credincios 1.

Pelerinajul, componenta a antropologiei religioase, este un fenomen ce intereseaza direct sau indirect pe istorici, geografi, economisti, folcloristi, filosofi, sociologi, etnologi si, nu in ultimul rand, pe teologi. Dar el nu poate fi redus la aceasta componenta orizontala si naturala. Actul pelerinajului tine “si de cer si de pamant” 2. Pelerinajul este o poarta deschisa spre o cale de acces, rara si diferita, care permite intalnirea cu forte supranaturale sau cu realitati sacre. Pelerinajul “integreaza toate aspectele ce decurg din natura umana ca atare, dar se deschide... unei semnificatii mai ample, teologice, revelatoare a adevarului lui Dumnezeu, a omului, si a mantuirii noastre in Hristos.” 3

Prin pelerinaj se intelege o calatorie ce are ca destinatie un loc sfant, iar la finalul acesteia, venerarea acordata acestui “centru” spiritual. Sensul termenului exprima sacralizarea spatiului si viata unui timp sacru, o ritualizare necesara si implinirea unei lucrari duble si unice de munca asupra propriei persoane si de acces la transcendenta sfintitoare. A pleca, a merge, a descoperi orizonturi noi, a trai intr-o colectivitate si, mai ales, a trai o schimbare interioara a carui scop este a merge pe urmele lui Hristos, aceste actiuni pot defini pelerinajul. Numai “mersul ratacitor nu apartine conditiei pelerine.” 4 In acelasi timp nu exista pelerinaj fara atingerea unei limite spatiale, consacrare sensibila a unui efort fizic, a unei tensiuni sustinute pentru atingerea unui scop. Pelerinajul presupune plecarea, mersul, sosirea la locul sfant si actul de venerare.

Pelerinul este strainul care vine de aiurea, care strabate acest “aiurea” spatial, acest pamant care nu-i apartine. Dar el nu este condamnat sa rataceasca neputiincios la nesfarsit. In acest spatiu se va produce o mutatie traita, implinita chiar prin actul pelerinajului: este o participare tainica la o alta realitate decat cea a existentei profane sau a lumii imanente. Pelerinul este omul care trece si care este prin sine si in sine strain; strain pentru spatiul omenesc pe care-l strabate si unde trebuie sa-si asume aceasta situatie impusa de cei care-l privesc strabatand drumurile si care stiu ca a doua zi el isi va continua mersul.

Se modeleaza o spiritualizare a vietii pelerinului. Mersul pentru a gasi “spatiul” si a deveni strain siesi, a iesi din sine intr-un fel, semnifica nasterea celuilalt.

Actul pelerinajului este o experienta particulara a vietii religioase, in acelasi timp individuala si colectiva.

Puncte de vedere semantice si etimologice

In numeroase culturi si religii orientale, pelerinajul este definit prin ritualul implinit la finalul calatoriei. Este sensul radacinii semitice hag. In Vechiul Testament termenul desemna sarbatoarea pe care evreii o consacrau lui Iahve de trei ori pe an: sarbatoarea azimelor, sarbatoarea saptamanilor la Cincizecime si sarbatoarea corturilor. In Septuaginta hag este tradus prin eorti (sarbatoare).

In Evul Mediu bizantin, pelerinajul este desemnat prin ritualul ce marca sfarsitul calatoriei. , din care provine termenul curent exprima pelerinajul prin actul sau final 5. Termenul folosit pentru a desemna pelerinul, , inseamna adorator si trimite la adorarea “in duh si adevar” de care vorbeste Iisus Hristos (Ioan 4, 23-24). Un alt termen, , a desemnat in lumea bizantina actul pelerinajului. Dar acest cuvant era folosit pentru a califica peregrinarea, ratacirea dintr-un loc in altul al unor calugari si asceti care refuzau orice stabilire intr-o societate omeneasca de orice fel. Chiar daca termenul nu exprima pelerinajul ca atare, exista un sens care se va regasi in notiunea de pelerin si anume: ruptura, detasarea, instrainarea, exilul voluntar. 6

In copta cuvantul mentsemmo are o semnificatie analoga si e format din adjectivul care inseamna strain.

In limba rusa, termenii pentru a desemna pelerinajul (palomnitchestvo) si pelerin (palomnik) sunt derivate din latinescul palmarius care avea sensul de “acela care a venit de la Locurile sfinte cu o ramura de palmier” 7.

In aria latina, cuvantul pelerin provine din peregrinus, care la randul lui este un derivat din per-agrare care semnifica a parcurge, a merge departe. Peregrinus inseamna calator, cel ce se duce intr-o tara straina si se stabileste acolo pentru un timp. Prin extensie a insemnat strainul care vine de aiurea si nu apartine societatii autohtone. Cuvantul are pe de o parte semnificatia grecescului , dar sugereaza si parcurgerea unui spatiu, in sensul termenului aflandu-se ideea de traversare a unui spatiu, a unui teritoriu, a unei frontiere 8. Aceste doua aspecte sunt in stransa legatura, caci a pleca de acasa si a merge intr-un pamant strain inseamna a te instraina pentru un timp, a deveni strain 9.

Din analiza acestor cuvinte in diferite limbi, se desprind cel putin trei seme comune: ruptura, mersul si cautarea locului sfant. Michel Stavrou in articolul Approche theologique du pelerinage 10 ilustreaza legatura semantica intre aceste cuvinte prin schema urmatoare:

Pelerinajul

Numai latinescul peregrinatio asociaza cele doua aspecte specifice pelerinajului: mersul si ruptura, accentuand aspectul energetic si ascetic al actului pelerin. Cei trei termeni xeniteia, peregrinatio, proskynima desemneaza aspecte complementare, sensibilitatea occidentala insistand mai degraba pe actiune, in timp ce sensibilitatea orientala pe finalitate.

Tertulian a fost primul autor crestin care a folosit termenul peregrinus cu sensul de calator (De carne Christi, 7, 7). El vorbea de Maria si fratii lui Iisus care venisera sa-L vada (Luc. 8, 20). Sfantul Grigore de Nyssa vorbeste de “plecarea spre Ierusalim” (Epist. 2), iar sfantul Ioan Gura de Aur ar fi dorit sa faca o calatorie, daca sanatatea si activitatea i-ar fi permis, pentru a vedea lanturile si inchisoarea unde sfantul Pavel a fost inchis. In Jurnalul de calatorie al Egeriei, cuvantul peregrinus este folosit o data pentru a-i desemna pe pelerini.

In Evul Mediu peregrinus se va transforma in pelegrinus si va desemna in latina bisericeasca medievala pe cel care merge spre un loc de cult pentru a se ruga lui Dumnezeu, a-i multumi sau a se pocai.

Motivele pelerinajului

A vedea

Pelerinul se duce undeva, se deplaseaza spre un loc unde “vede ceva”, cum spunea Eusebiu din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moastele unui sfant, o persoana deosebita. Nu este vorba numai de curiozitate. Pe de o parte este un interes istoric pentru a cunoaste locurile speciale legate de istoria mantuirii, la care se adauga o curiozitate mai putin pioasa pentru a vedea minunatele si impunatoarele constructii care transformau Ierusalimul, precum Roma de astazi, intr-un oras populat de biserici. Origen a parcurs Palestina in cautarea urmelor lui Iisus, ale ucenicilor si ale profetilor, iar fericitul Ieronim afirma: “Asa cum ii intelegi mai bine pe istoricii greci cand ai vazut Atena sau cartea a III-a a Eneidei cand ai venit prin Leucate de la Troada in Sicilia si din Sicilia la varsarea Tibrului, la fel intelegi mai bine Sfanta Scriptura cand ai vazut cu ochii tai Iudeea si ai contemplat ruinele vechilor ei cetati” 11. Pe de alta parte este un interes spiritual, care legitimeaza pelerinajul: vederea locurilor sfinte trebuie sa conduca la contemplarea realitatilor spirituale si la cresterea sentimentului de dragoste crestina. Vederea “locurilor unde s-a aflat Sfanta Cruce si locul Invierii, spunea fericitul Ieronim, nu este de folos decat acelora , in fiecare zi, isi poarta Crucea si invie cu Hristos.” 12 Focul dragostei dumnezeiesti trebuie sa se aprinda astfel in toti. Nu numai privirea trebuie sa se bucure, ci si sufletul. Sfantul Grigore de Nyssa, atunci cand cerea calugarilor sa iasa din trup pentru a se indrepta spre Dumnezeu, spunea despre locurile sfinte ca ele poarta insemnele marii filantropii a lui Dumnezeu fata de oameni.

Pelerinul viziteaza aceste locuri pentru a-si hrani nu numai ochii sufletului, ci si vederea, care se bucura prin credinta de placerea spirituala, se spune in Istoria calugarilor sirieni. Vizitatrea locurilor sfinte aprinde focul dragostei dumnezeiesti. Egeria noteaza in jurnalul ei: “…dupa ce am vazut ceea ce doream sa vedem”, insotiti de “barbatii lui Dumnezeu” drept calauze, s-a apropiat de muntele lui Dumnezeu 13.

Pelerinul vede, admira, caci frumusetile pe care le vede il apropie de Dumnezeu. Ele sunt izvor de rugaciune. Exista o evolutie in acest mod de a-si exprima credinta. Spre sfarsitul Evului Mediu occidental, nevoia de a vedea moastele o inlocuieste pe aceea de a le atinge. Pietatea pelerinilor devine tot mai mult vizuala. Corolarul acestei situatii este inmultirea icoanelor sfintilor in altare si biserici. Sunt amenajate locuri speciale pentru expunerea moastelor sfintilor.

A se ruga, a adora, a venera

Exista in calatoria pelerinului o cautate de o intensitate exceptionala, este cautarea unei existente si a unei exigente cu atat mai deplina, cu cat ea este plina de umilinta. “Prosternata in fata Crucii, ea o adora ca si cum l-ar fi vazut de Mantuitorul atarnat pe lemnul sfant” scria fericul Ieronim despre sfanta Paula 14.

Rugati-va mereu (Luc.18,1), in toata vremea (Efes. 6, 18), neincetat (1Tes. 5, 17) este una din conditiile intrarii in comuniunea lui Dumnezeu. Este rugamintea si cerinta apostolilor, a sfintilor pentru a raspunde chemarii lui Hristos. Rugaciunea este tovarasul nedespartit de drum al calatorului in cautarea lui Dumnezeu. Dimensiunea filocalica a pelerinajului este esentiala. Pelerinul poate presimti, prin rugaciunea interioara, prin harul Sfantului Duh, ceea ce Filocalia numeste “cunoasterea limbajului creatiei”.

Bisericile intalnite in drum, capelele, troitele, sunt tot atatea indemnuri spre rugaciune. Din tot timpul, contemplarea locurilor sfinte este insotita de rugaciune, fie individuala, fie colectiva. Vizitarea locurilor sfinte este una din cauzele rugaciunii profunde a pelerinului (orationis causa), asa cum ne povesteste si Egeria in descrierea drumului ei la Ierusalim. Pentru sfantul Ioan Damaschin aceste locuri sfinte, unde adesea se regasesc moastele sfintilor, sunt locuri de adorare si venerare pentru ca au fost “receptacole ale energiei divine si pentru ca Dumnezeu prin ei si in ei a dorit sa ne mantuim.” (Cuvantari la sfintele icoane, III)

La dus si la intors, pelerinii se roaga si canta. La fel se intampla si in timpurile biblice. Cei ce urcau la Ierusalim pentru sarbatori, cantau psalmi, numiti apoi cantare a treptelor. Psamul 121 este cantarea bucuriei pelerinilor care sosesc in Ierusalim, locul sfant prin excelenta, cetatea pacii lui Dumnezeu. Regasim si in acest psalm elementele definitorii pelerinajului: drumul spre casa Domnului, tinta finala. Aici este pacea cea adevarata, acest drum presupunand urcusul, comuniunea fratilor si a vecinilor. Omul traieste pe pamant, dar aspiratiile sale se implinesc in cer.

Rugaciunea pelerinului este in primul rand una de lauda. Fiecare pas il duce spre Dumnezeu, pelerinul il cauta pe Dumnezeu in orice lucru (Ps. 95). Calatorul aduce multumire pentru cele primite in dar de la Tatal sau cel ceresc si-L roaga sa-i indeplineasca cererile.

In drum, timpul pelerinului este ritmat de citiri din Biblie, din vietile sfintilor, din cartile de rugaciuni si de momente de liniste, de veghe; de viata in colectivitate si de momente de singuratate. Pelerinul asculta cuvantul lui Dumnezeu, si-l face siesi si-l impartaseste cu tovarasii de drum. El urmeaza pilda Mantuitorului, cand pe drumul spre Emaus, a explicat Scriptura celor doi ucenici. Şi astazi ca dintotdeauna, Hristos este cu pelerinii si le vorbeste. Cuvantul lui Dumnezeu se face auzit, le patrunde inimile si devine rugaciunea lor. Dar pelerinajul crestin nu este numai o forma speciala a pietatii, ci si un act eclezial important in ceea ca el exprima, ca si Euharistia sau venerarea icoanelor, un adevar dogmatic.

A implini un legamant

Un pelerinaj este si un act de multumire sau de pocainta, o rugaciune de multumire sau de cainta pentru ispasirea unui pacat. Drumul anevoios al calatoriei este un semn al legamantului facut lui Dumnezeu in cazul rezolvarii favorabile a unei cereri. Cand este vorba de pocainta, oamenii sunt de obicei imbracati in vesminte cernite. In cronicile timpului sunt descrise astfel de pelerinaje cu scop penitential. In Occident aceasta practica va apare incepand cu secolul al VI-lea.

A ramane sa locuiasca, pana la moarte, intr-un loc sfant

Aceasta este si motivarea care ii inspira pe unii oameni sa aleaga viata monastica. Fericitul Ieronim a venit sa traiasca in Palestina, aproape de locurile sfinte. Dorinta de a ramane sa locuiasca intr-un loc sfant pana la moarte este insotita de o alta: a fi ingropat, dupa moarte, langa locurile sfinte ce amintesc de viata, moartea si inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa a gandit si dorit fericitul Ieronim, sfantul Ioan Iacob Hozevitul.

Oamenii isi exprimau aceasta dorinta in rugaciuni: “Doamne Iisuse Hristoase, care din pricina noastra ai binevoit sa cobori din tronul majestatii tale pe pamant, pentru a mantui neamul omenesc, si care, din locul acesta, pe care-l vad cu ochii mei, te-ai urcat cu vesmantul tau de carne la cerul din care-ai coborat, ma rog bunatatii tale atotputernice sa ingaduie ca, daca sufletul trebuie sa-mi paraseasca anul acesta trupul, sa nu mai plec de aici, ci sa se intample chiar pe locul inaltarii tale. Cred, cu adevarat, ca, asa cum te-a urmat trupul meu venind pana aici, tot asa sufletul meu va intra viu, mantuit si bucuros pe urmele tale in Paradis.” 15

A obtine o favoare

Rugaciunea pelerinului are si un alt motiv. Ea este un demers, o cerere pentru implinirea unui lucru oarecare, cel mai adesea vindecarea de o boala deosebit de grava. Multe locuri sfinte si-au aflat renumele tocmai datorita minunilor implinite acolo in vindecarea bolnavilor. La mormantul Sfantului Ioan Botezatorul erau dusi demonizatii (Fericitul Ieronim Epistola 108, 13). Grigorie de Tours povesteste despre leprosii dusi la fantana lui Moise pentru a se vindeca. In zilele noastre, atat in lumea catolica, cat si in cea ortodoxa credinciosii merg in pelerinaj la locuri sfinte pentru a obtine binecuvantare si vindecare, sufleteasca si trupeasca. Sa amintim pelerinajele in insula Tinos (Grecia), la Ars si Lourdes (Franta) sau in tara noastra la Iasi, Bucuresti, Curtea de Arges.

Minunile erau trecute in carti speciale si erau aduse la cunostinta pelerinilor si nu numai.

A procura moaste sau obiecte purtatoare de sfintenie, a oferi daruri

Pelerinul venit intr-un loc sfant, vrea sa ia cu el, sa duca acasa ceva din sfintenia locului. El cauta sa materializeze intr-un fel amintirea timpului petrecut in aceste locuri.

Moastele erau cele mai indicate. Ele puteau fi directe (lemn din Sfanta Cruce, bucati din moastele sfintilor, bucati din stalpii pe care s-au canonit stalpnicii etc) sau indirecte (evlogiile, adica binecuvantarea locului sfant pe care pelerinul doreste s-o ia cu el sub forma icoanelor sau altor obiecte).

Astazi oamenii cumpara diferite obiecte pentru a le oferi parintilor, prietenilor, cunoscutilor: iconite, medalii, statuete, metanii, apa sfintita etc. Astfel pelerinii de la Santiago de Compostela agatau la palarie sau la haina o scoica Sfantul-Iacob, din metal, pe care oamenii intalniti in drum o puteau saruta contra unui mic obole. In Evul Mediu, aceste amintiri permiteau pelerinului afilierea la o confrerie pelerina ai carei membrii petrecusera ani si ani pe drumurile spre locurile sfinte. In zilele noastre, aceste amintiri care se regasesc in casele oamenilor continua aceeasi veche traditie.

Inainte sa paraseasca locurile sfinte, pelerinul mai poate lasa o urma a trecerii lui: un ex-voto drept multumire pentru vindecarea de o boala grava sau pentru implinirea vreunei dorinte. Adesea sunt inscriptii pe un zid sau un copac care continua sa mentina vie prezenta trecatorului si dupa plecarea sa 16.

Inainte de a se intoarce acasa, pelerinul face o ofranda materiala la altar. Prin ofranda sa, el aduce o intreita multumire: lui Dumnezeu pentru ca l-a protejat pe parcursul drumului, pentru ca este in acel loc sfintit unde-si dorea sa fie de mult timp, pentru toata viata lui si a familiei sale. El, cel care a primit atatea daruri in timpul calatoriei, poate astfel multumi pentru ele. Pe de alta parte, ofranda este un fel de acont pentru ca cei in drept sa medieze prin rugaciunile lor pentru pelerinul pacatos. Ex-voto, ofrande, graffiti fac parte din gesturile pelerine de astazi, sub formele cele mai diverse si adesea cele mai neasteptate

Dimensiuni spirituale

Exista si sensuri derivate ale termenului care evoca diferite atitudini interioare si spirituale:

- plecarea spre un loc anume, indepartarea de patrie, o instrainare voita;

Pentru primii patriarhi, starea nomada nu este impusa in semn de pedeapsa, ea se ofera ca fagaduinta, pecetluita de alianta dintre Dumnezeu si om. Avraam, “cavalerul credintei active”, calatoreste din Mesopotamia in Canaan, de la Sichem la Hebron, binecuvantat intru totul de Dumnezeu. “In ambivalenta sa valorica, vagabondajul va ramane de-a lungul intregii istorii marcat, ca la inceput, de pedeapsa data de Dumnezeu si, incepand cu Avraam, semn al confirmarii sfinteniei si alegerii de catre Dumnezeu.” 17 Acelasi sens se regaseste si la Filon al Alexandriei (De migratione Abraham), la Clement al Romei si mai ales la sfantul Irineu (Adversus haereses).

- perceperea vietii terestre ca un exil;

Departe de Domnul Dumnezeu omul este un strain, aceasta viata nu este adevarata viata, nici acest pamant nu este adevarata patrie (Lev. 1, 34-36, Iov 19, 15; 31, 32; Ps 38, 13; 118, 54; 2 Cor. 5, 6-8, 1 Petr. 2, 11; Evr. 11, 16-15). Acest paradox al vietii crestinului, al instrainarii lui pe acest pamant, apare si in literatura patristica a primelor secole crestine. In Scrisoarea catre Diognet se spune: crestinii “locuiesc fiecare in propria sa patrie, dar ca niste straini... Orice tara straina este patria lor si orice patrie le este o tara straina” 18.

Pelerinajul ne aminteste de caracterul itinerant al vietii crestine. Botezul ne incorporeaza lui Hristos, dar crestinii “nu sunt din lume” (Ioan 17, 16). De aceea ei nu au aici pe pamant “cetate statatoare.” (Evr. 13, 14) Crestinii marturisesc ei insisi ca pe pamant sunt “staini si calatori.” (Evr. 11, 13; 1 Petr. 2, 11)

- calatoria spre Ierusalimul ceresc, adevarata patrie a crestinului;

Iesirea, lungul drum al lui Israel spre Tara Fagaduintei, este in interpretarea sfintilor mersul crestinului individual si al Bisericii intregi. Fericitul Augustin va dezvolta aceasta dubla tema a crestinului pelerin – peregrinus - si a Bisericii pelerine – Ecclesia peregrina 19.

In Evr. 11, 8-10 sfantul apostol Pavel spune:

“Prin credinta, Avraam, cand a fost chemat, a ascultat de a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge.

Prin credinta, a locuit vremelnic in pamantul fagaduintei, ca intr-un pamant strain, locuind in corturi cu Isaac si Iacov, cei dimpreuna mostenitori ai aceleasi fagaduinte,

Caci astepta cetatea cu temelii puternice, al carei mester si lucrator este Dumnezeu.”

Se regasesc in versetele citate mai sus acele cuvinte care ilustreaza sensul principal al actiunii pelerine si sensurile secundare atasate termenului pelerin. Astfel, pelerinul este mostenitor al fagaduintei lui Dumnezeu, este cel care va mosteni imparatia Tatalui. Pentru aceasta, el trebuie sa implineasca anumite cerinte. Pelerinul trebuie “sa iasa la locul” pe care-l va mosteni, adica sa-si paraseasca casa sa si sa se indrepte spre un loc anume. Iesirea presupune mersul spre o tinta care este pamantul fagaduintei, loc sfintit, purtator al imaginii dumnezeiesti, al Ierusalimului ceresc. In tot acest drum pelerinul este asemenea unui nomad; el se va afla mereu pe un teritoriu strain, va trai in corturi si va astepta sa ajunga la “cetatea cu temelii puternice”a carui ziditor este Dumnezeu. Forta ce-l insoteste si-i da puterea sa invinga greutatile drumului este credinta.

Patru mari arii culturale se detaseaza in studiul termenilor pelerin - pelerinaj, si anume:

- drumul 20 – a se indrepta spre casa lui Dumnezeu pe pamant pentru a dobandi casa cereasca, mersul implicand o incercare si un scop;

Drumul este elementul esential al oricarui pelerinaj; acest drum este pentru pelerin “cu bucuriile si necazurile lui, primul orizont in cautarea sa” 21, este o lume in sine, o lume separata de lume. Omul se simte neinsemnat, amenintat, supus la incercari diferite (incercarea pustiei), dar in acelasi timp el constientizeaza faptul ca mersul sau simbolizeaza victoria omului asupra obstacolelor care nu pot decat sa incetineasca cautarea, dar nu s-o anuleze.

Plecarea la drum este un act profund liber. Pelerinul va fi de-a lungul secolelor omul care merge. A te asterne la drum este un legamant, inseamna ca cel ce pleaca in pelerinaj vrea sa schimbe ceva in viata sa. Daca pleaca la drum, ceva ii lipseste. Exista “o fascinatie a drumului. Mersul, in incetineala lui, in efortul lui, in linistea lui, ne face prezenti noua insine, tovarasilor nostri de drum.” 22 Aceasta omniprezenta a drumului in actul pelerinajului se regaseste si in rugaciunile pe care cel ce pleaca la drum le rosteste, rugaciuni prezente atat in lumea orientala, cat si occidentala:

“Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce esti calea, adevarul si viata, si ai calatorit impreuna cu sluga ta Iosif, precum si cu cei doi ucenici care au mers la Emaus, Insuti, Stapane, calatoreste si cu mine robul tau, binecuvantandu-mi drumul. Trimete-mi si mie inger pazitor ca lui Tobie, ca sa-mi fie povatuitor si pazitor si sa ma fereasca nevatamat de toata reaua intamplare. Şi, astfel, cu pace, sanatate si buna sporire, sa ma intorc intru ale mele si toata viata mea sa preamaresc preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” 23

sau

“O Doamne, Tu care l-ai pus pe Avraam sa-si paraseaca tara si l-ai pazit intreg si nevatamat in timpul calatoriei sale, milostiveste-te si asupra copiilor tai. Apara-i de pericole si usureaza-le drumul. Fii noua umbra in arsita soarelui, haina contra ploii si frigului. Sprijin in oboseli si aparator in necazuri. Fii bastonul de care te sprijini sa nu cazi si portul care primeste naufragiatii, pentru ca, de Tine indrumati, sa ajungem la capatul drumului si sa ne reintoarcem sanatosi acasa.” 24

Rugaciunea cu care se sfarseste povestirea a patra din Pelerinul rus evoca aceeasi omniprezenta a drumului:

“Fie ca milostivul har dumnezeiesc sa lumineze calea ta si sa te insoteasca, asa cum ingerul Rafael l-a intovarasit pe Tobie.” 25

Drumul pelerinului este “un dar al puterii noastre si al timpului nostru, pe scurt o jertfa.” 26 Chiar daca vine cu trenul sau cu masina, pelerinul strabate ultima parte a drumului pe jos, in semn de umilinta si recunoastere a puterii mantuitoare a lui Hristos.

Drumul nu este de loc usor, dar Hristos este prezent, dand pelerinilor forta sa treaca peste obstacolele calatoriei, incurajandu-i pe cei deznadajduiti, pe bolnavi, pe cei ce inainteaza mai greu, pe cei ce se opresc, adesea descurajati, pe marginea drumului. Acest drum este intreaga noastra viata, iar capatul lui, moartea, este viata vesnica. Acest drum este al Celui ce este Alfa si Omega, al Celui care este “calea, adevarul si viata” (Ioan 14, 6).

- ritual care trebuie indeplinit in timpul drumului si la sfarsitul acestuia: rugaciuni, cantari etc.;

Viata pelerinului este ritmata de anumite practici, bine inradacinate in traditia pelerina, transmise din generatie in generatie si respectate de cei ce sunt calatori in cautarea lui Hristos. La locurile de pelerinaj, calatorul gaseste o structura liturgica menita sa-l ajute in rugaciune, caci pelerinul este omul rugaciunii, fiecare pas al sau purtand insemnul dragostei lui pentru Dumnezeu. Insasi liturghia oficiata pe pamant este un pelerinaj mistic in cautarea Imparatiei, iar credinciosul este pelerinul.

Multe capitole din Jurnalul de calatorie al Egeriei (sau Itinerariul Egeriei) cuprind descrierea tipicului slujbelor celebrate la locurile sfinte: liturghia zilnica si cea de duminica, vecernia, privegherea nocturna, utrenia, precum si randuielile in timp de post, botezul etc. 27 Aceasta “pentru ca sufletul tau sa stie ce slujbe se fac in fiecare zi la Locurile Sfinte, caci trebuie sa va invat, stiind ca veti avea placere sa le cunoasteti.” 28 Ajunsa in Cetatea sfanta pentru sarbatorile de Paste 29 din 381, Egeria va ramane aici pana in 384 si va avea timp sa participe la liturghia ierusalimiteana.

Alta data, povestind despre sosirea ei la rugul aprins de unde Domnul i-a vorbit lui Moise, Egeria, neobosita pelerina, noteaza: “Cand am ajuns la acest loc, era deja ceasul al zecelea (ora 4) si cum era seara nu am putut aduce jertfa. Dar ne-am rugat in biserica si in gradina, langa rug; am citit pasajul din Cartea lui Moise, dupa obicei.” 30 Totul se facea conform unei traditii bine pastrate din generatie in generatie de pelerini.

In afara timpului fixat de ceremoniile oficiale, devotiunea pelerinului se exprima si in alte feluri. Tot in jurnalul de calatorie al Egeriei se gasesc informatii despre modul personal in a se ruga la fiecare oprire: rugaciunea, citirea din Biblie, recitarea unor psalmi, rugaciune.

Pelerinajul este si timpul pretios al catehezei. Pe langa noile cunostinte legate de evenimentele din Vechiul si Noul Testament, despre viata mucenicilor, a sfintilor, pe tot acest drum si la locul sfant, pelerinul invata sa-si deschida inima la cuvantul lui Dumnezeu, invata sa-si impartaseasca sentimentele si cunostintele. Doritor sa vada, sa mearga pe urmele pasilor lui Hristos; pelerinul este sensibil la vederea semnelor ce amintesc viata “casnicilor lui Dumnezeu”. Adesea el doreste sa atinga moastele sfintilor, peretele unei grote, martora a aparitiilor miraculoase, saruta cu veneratie moastele, isi plange viata pacatoasa, sau pur si simplu se roaga cu lacrimi, aprinde lumanari. Sfanta Paula “intrata in mormant, ea saruta piatra inaltarii... Ea isi lipea cu ardoare buzele de piatra pe care trupul lui Hristos fusese depus... Tot Ierusalimul a fost martor la lacrimile ei varsate in acest loc sfant.” 31Aceste gesturi sunt semnele exterioare ale credintei pelerinului, a dorintei sale fierbinti de a se apropia de Dumnezeu, de a se uni cu El; sunt semne ale increderii in puterea mantuitoare a rugaciunii. Dorinta de a fi curatat sufleteste si de a fi insufletit de harul divin este aceeasi cu cea manifestata de personajele Evangheliilor care cautau sa-l vada pe Iisus si sa se atinga de hainele Lui.

Dupa loc si timp, se propun pelerinilor diferite alte practici de devotiune: drumul Crucii, procesiuni, recitarea rugaciunilor.

Procesiunea este un fel de prelungire a mersului care conduce la punctul final al pelerinajului. Nu exista practic pelerinaj fara aceasta “rugaciune in picioare” 32, somptuaosa si plina de lumina lumanarilor, cand are loc noaptea (Lourdes, Ars). La inceput, ca la Ierusalim, procesiunea semnifica mersul fizic pe urmele pasilor lui Hristos si in alte locuri pe urmele sfantului sau sfintei venerati. Itinerariul procesiunii este aproape mereu acelasi si in general este circular, in sensul mersului soarelui. In fruntea multimii participante la procesiune este Sfanta Cruce, reamintind via dolorosa si faptul ca drumul crestinului pe acest pamant este unul al sacrificiului. Pelerinii merg rugandu-se, cantand, cateodata dansand, cum se intampla altadata in Spania, in Africa sau America Latina, plimband o statuie sau moastele vreunui sfant. Este un moment de neuitat pentru participanti, moment a carui amintire pelerinul a va purta cu el multa vreme.

In lumea ortodoxa au loc procesiuni cu ocazia anumitor sarbatori (Prohodul Domnului din Vinerea Mare, Prohodul Maicii Domnului, de exemplu). In Grecia, Slovacia si chiar in Romania pelerinii ocolesc biserica in genunchi, o data sau de trei ori.

Aceste adunari ale oamenilor care-si canta credinta simbolizeaza si inaugureaza adunarea ultima a neamurilor, anuntata in ultimele capitole din Isaia si de viziunile din Apocalipsa. De la Avraam, toti credinciosii sunt pelerini, in mers prin pustie, spre tara fagaduintei; incet, incet, ei constientizeaza faptul ca Hristos este cu ei si-i invita la frangerea painii.

In locurile de pelerinaje sunt organizate pentru doritori si momente de meditatie colectiva.

O practica foarte veche, ramasa pana in zilele noastre, este scaldatul in apa facatoare de minuni a unor izvoare, fantani sau piscine (ca la Lourdes), spalatul fetei, ochilor sau bautul apei din fantanile cu apa miraculoasa (Constantinopol, Lourdes etc.).

La toate acestea se mai adauga si diverse practici penitentiale ca de exemplu postul.

- lucrul asupra propriei persoane impus de acest drum, incercarea de transformare launtrica pentru a corespunde cerintelor acceptarii omului in imparatia cereasca;

Drumul este locul modest de transfigurare a celor mai umile si obisnuite experiente omenesti, acelea care trec neobservate de obicei. Se produce ceea ce numim o “convertire”, o transformare, o parasire a sine-lui pentru “a se reintoarce” spre Dumnezeu. Pe acest drum se produce o noua nastere. Charles Pegui, intr-o scrisoare din 1912 adresata unui prieten, dupa primul sau pelerinaj la Chartres, scria printre altele: “Se zareste clopotnita din Chartres... De cum am vazut-o, a fost ca un extaz, nu mai simteam nimic, nici oboseala, nici picioarele. Toate necuratiile mele au disparut dintr-o data. Eram alt om. M-am rugat o ora sambata seara in catedrala. M-am rugat o ora duminica dimineata, inaintea liturghiei... M-am rugat cum n-o mai facusem niciodata. M-am rugat pentru dusmanii mei; aceasta nu mi se mai intamplase vreodata.” 33

Calatoria la locurile sfinte se doreste o schimbare pozitiva a gandirii, a comportamentului celui care a fost in pelerinaj. Fericitul Ieronim afirma: “Nu sa fi fost la Ierusalim merita lauda, ci sa te fi umplut de Duhul Sfant prin trairea la Ierusalim.” (Epistola 58, 2-3) Adevaratii traitori in Hristos stiau ca Dumnezeu nu este inchis in locurile sfinte. Dumnezeu este duh si duhul sufla unde vrea. Nu pelerinajul in sine, ci dispozitia sufleteasca care-l insoteste pe calator este importanta. “Amplasamentul Sfintei Cruci sau al Invierii nu sunt de folos decat acelora care, in fiecare zi, isi porta crucea si invie cu Hristos.” (Fericitul Ieronim Epistola 58) Aceeasi idee se regaseste si la sfantul Grigore de Nyssa sau Ioan Moshu.

- sarbatoarea – celebrarea unui timp sacru care consacra orice manifestare pelerina;

Intreaga fiinta a pelerinului este expresia cautarii lui Dumnezeu. Raspuns la aceasta cautare este celebrarea euharistica la locul sfant, momentul central al pelerinajului. Este timpul adunarii credinciosilor pentru a asculta Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si a primi, spre sfintenie si viata vesnica, impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos.

Pelerinaje in Orientul crestin (sec. I – IV)

Pelerinajele in primele secole crestine se faceau la:

- locurile biblice, importante datorita unui eveniment biblic din Vechiul si Noul Testamment;

- mormintele martirilor sau sfintilor, importante prin prezenta sfintelor moaste;

- locurile de resedinta ale calugarilor celebri.

Ierusalimul, timp de doua milenii, a fost si ramane punctul central al pelerinajului crestin si cheia interpretarii teologice a gestului pelerin crestin, prin ceea ce semnifica finalitatea sa. Evanghelia lui Ioan este centrata pe Ierusalim si pe sarbatorile evreiesti; Domnul “urca” la Iesusalim de mai multe ori. Mihail Evdochimov spunea: “Intreaga misiune a Domnului nostru poate fi privita ca un drum de la sate spre lacuri si prin pustie, pentru a urca spre punctul de desavarsire, Ierusalimul.” 34 Cei ce merg la Ierusalim in pelerinaj, traiesc intalnirea cu cetatea sfanta pe trei planuri. Mai intai ca intalnire cu Ierusalimul antic, vechiul centru al lumii in care odinioara se inalta Templu sfant. Este apoi intalnirea cu cetatea asupra careia a plans Iisus si, in sfarsit, cu Ierusalimul ceresc, cetatea de sus, prefigurata de cea pamantesca… Cetate sfanta, Ierusalimul ceresc pogoara pe pamant (Apocalipsa 21, 2); el este centrul noii lumi, punctul in care se aduna toti cei mantuiti. Ambivalenta celor doua cetati, tensiunea dintre Ierusalimul ceresc si Ierusalimul pamantesc se fac intotdeauna resimtite: crestinii se aduna in cetatatea Noului Ierusalim mama lor (Gal. 4, 26), cetatea care va veni, caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie (Evr. 13, 14) 35.

Dupa anul 326, cand Imparateasa Elena a facut o calatorie la Ierusalim pentru Inaltarea Sfintei Cruci, numeroase constructii s-au ridicat pe locurile legate de istoria mantuirii. Incepand cu secolul al IV-lea au fost construite locasuri de cult pe locurile importante din istoria mantuirii: Patimirea, Invierea, Cincizecimea. Despre slujbele celebrate la biserica Anastasis si Martyrium exista informatii si in Jurnalul de calatorie al Egeriei.

Alte locuri importante in Palestina erau bisericile Nasterii Domnului din Bethleem, Nazaret, Sinai, valea Iordanului, Galileea.

In Grecia in secolul al VI-lea Biserica Sfantul Dimitrie din Tesalonic devine un centru important de pelerinaj. Organizarea vetii monahale va transforma multe manastiri si in locuri pelerine: Muntele Athos, Meteora, Patra, insula Tinos, insula Egina etc.

Constantinopolul va deveni incepand cu secolul al IV-lea receptacolul moastelor venite din toate regiunile Orientului. Altarele mucenicilor din Capadocia vor fi, pana la invazia otomana, alti martori ale vitalitatii fenomenului pelerin in lumea ortodoxa.

Multe locuri legate de martiriul sfintilor (martyria) vor deveni locuri de pelerinaj. Sarbatoarea sfantului era si este un moment de seama in viata unei comunitati crestine. Manastirile, schiturile sunt in lumea ortodoxa tot atatea locuri unde crestinul cauta hrana sufleteasca. Mari duhovnici, a caror faima depaseste adesea granitele unei tari, sunt cautati pentru marturisire sau pentru a primi un cuvant de invatatura. Se intampla si astazi ca pe vremea avvilor din pustiul Palestinei sau al Egiptului.

Dimensiunea sociala a pelerinajului

Marile centre pelerine, ca si cele mai mici, marile sarbatori ale calendarului crestin sau sarbatorile anuale ale sfintilor, aduna pelerinii pentru priveghere si Sfanta Liturghie. Este participarea tuturor, o participare deplina si colectiva. Acest grup, multiplicat in spatiu si in timp, formeaza o societate extraordinara, o unitate in diversitate, chiar daca efemera. Extraordinara caci ea este in mers spre un pamant al transfigurarii; extraordinara caci comunitatea creata in timpul pelerinajului este nediferentiata, fara varsta, fara ierarhii. Participau la acesta societate, scria Raoul Glaber 36 descriind pelerinajele efectuate cu ocazia jubileului de la anul 1033, “oameni din clasele inferioare, cei din clasa de mijloc, cei puternici, regi, conti, marchizi, prelati si, in sfarsit, ceea ce nu se intamplase niciodata, multe femei, cele mai nobile alaturi de cele mai sarace”. Clerici si laici se regaseau si se regasesc intr-o comuniune de fervoare, de speranta, de lumina si de bucurie. “Sa te veselesti inaintea Domnului Dumnezeului tau, tu, fiul tau si fiica ta, robul tau si roaba ta, levitul din cetatile tale si strainul, orfanul si vaduva, care vor fi in mijlocul tau.” (Deut. 16, 11) Se implineste pe drumul care duce spre locul fagaduintei ceea ce sfantul apostol Pavel dorea de la fii credintei: “Nu mai este Iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si nici parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus.” (Gal. 3, 28) Este o societate extraordinara pentru ca demersul pelerin este trait ca o cautare, fie a implinirii fizice, fie a trezirii sau implinirii spirituale.

Efemera, societatea pelerina nu dureaza decat atat cat dureaza pelerinajul. Aspra, prin incercarile la care este supus pelerinul, fericita, prin dubla descoperire a celuilalt, profunda prin intensitatea intalnirii, aceasta societate este un moment de vesnicie.

Memoria traieste si stabileste intre toti membrii grupului care au fost “una” un moment de recunostinta. Pelerinul devine memoria vie a experientei traite, iar societatea pelerina imagine a societatii fratesti a mantuirii. Pelerenii formeaza acele comunitati in mers, imagine a Bisericii, poporul lui Dumnezeu in mers spre Imparatia cereasca. “Figura colectiva a poporului care la chemarea lui Dumnezeu traverseaza pustiul ramane tipul, mai ales, in Occident a Bisericii in statu patriae, in timp ce mai sensibila este Orientului icoana Cincizecimii in aspectul ei eshatologic de a doua venire a lui Hristos. In prima din imaginile prezentate, Biserica este prezentata ca un popor in misiune in lume, avandu-l pe Hristos in frunte: este imaginea procesiunii, a pelerinajului spre Imparatie. In cea de-a doua imagine, Biserica este vazuta ca un popor adunat in jurul lui Hristos in ultimile zile, ceea ce explica faptul ca Euharistia apare ca stalpul structurii Bisericii.” 37 Acesta viziune este in concordanta cu acceptiunea termenului pelerinaj. Prin peregrinatio Occidentul intelege cautarea spre un loc sfant, in timp ce Orientul prin face trimitere la chiar locul sfant si la atitudinea de adorare ce se naste in adorator ( ). Pelerinajul crestin se refera in final, dintr-o perspectiva tipologica, la dinamismul Bisericii, de la aparitia ei spre a doua si definitiva Parusie, revenirea in slava a Domnului Iisus.