Farmecul Crepuscular al Firescului

Timp al excesului, eruptie de crize identitare, isterie a supraponderalului, vertij al pluralitatii, joc de seductii usoare, modernitatea tarzie in mijlocul careia, volens nolens, respira si Biserica, ne-a contaminat subversiv cu patima nemasurii. Adesea, entuziasmul facil ne confisca ireversibil optiuni majore iar diapazonul care ne dicteaza deciziile pare falsificat de injonctiuni himerice: fie, afectati de o ravna pompieristica si frustrari filetiste, sanctificam cate un voievod cu o istorie personala suspecta, fie amputam traditii ancestrale si "actualizam" malformat adevaratele exigente ale Revelatiei. In hotarul nedefinit al Fiintei eclesiale, s-ar spune ca astazi totul se articuleaza oximoronic, dar intr-o constanta afinitate pentru disproportii: logica sobra a resentimentului fata de modernitate se converteste subit intr-o miscare de aggiornamento, edulcorata cu piosenii folcloristice si tribulatii infantile. Fie ca e vorba despre evocarea unui crestinism cavernal, tenebros, concentrat in spectacolul mortificarii sau al exorcismelor si inteles ca o cultura a reprimarii, fie ca se revendica retoric si triumfalist o Ortodoxie sechestrata ideologic, intalnim produsele mentale ale aceleiasi neimplicari hermeneutice. S-ar spune ca ne place simplificarea binara, simpatizam contrastele, iubim extremele. Afectati adesea de inautenticitate si crispare, clasam prezentul pe alternative fruste: pentru unii, viata monahala de la noi abunda in taumaturgi, sfinti anonimi sau vazatori cu duhul, pentru altii totul este o paragina orchestrata luciferic, orice loc boleste metafizic si se compromite in impotenta duhovniceasca.

Ne bucuram insa ca astazi se poate vorbi despre unii oameni intr-o alta tonalitate decat aceasta, patetica si unilaterala. Prezenta blanda a parintelui Teofil naste o caldura linistitoare, lasandu-se inteleasa dincolo de comoditatea fetisismului sau of-ul paseist. Figura sa domoala, ritmul sau egal, totul impune o naratiune ce depaseste zelul anamorfotic al sanctificarii antume ori disperarea tautologica a nihilismului. Mesajul Sfintiei Sale se clarifica treptat, se specifica in etape prelungite de ruminatie existentiala. Departe de a fi epuizate, ne propunem intr-un limbaj poate "expresionist" degajarea catorva semnificatii pe care viata si cartile parintelui Teofil, in putinatatea in care ne sunt cunoscute, par sa le condenseze.

In genere, se stie cine formeaza auditoriul parintelui Teofil. Cartea de fata este paradigmatica in acest sens, cuprinzand o colectie de prelegeri sustinute in Timisoara, oras universitar cu efervescenta misionara si cu exigente spirituale remarcabile. An de an, cu prilejul posturilor randuite de Biserica, aceste conferinte sunt actualizate in spatiile prin excelenta urbane ale tarii: Timisoara, Resita, Craiova, Slatina, Bucuresti, Constanta, Galati, Iasi, Baia Mare, Cluj, Brasov, Fagaras, Oradea, Arad sunt locuri in care parintele Teofil este gazduit de tineri inscrisi la studii universitare. La Bucuresti numarul auditorilor atinge intotdeauna proportii coplesitoare, fapt ce ar justifica prezumtia unei discutii asupra prezentei sale harismatice. Spectatorii parintelui poseda, in general, un profil intelectual si o anumita formatie culturala. Cei care il asista sunt neconditionat (si, poate, involuntar) bransati la dinamica tehnica sau mentala a postmodernitatii, fie ca aprofundeaza doctoral fizica nucleara, fie ca studiaza stiintele europene, fie ca asimileaza teologia ori medicina, filosofia ori artele frumoase. Paradoxal, numai prin destula rautatea zilei parintele Teofil se poate infatisa, alaturi de specificul imuabil al personalitatii sale, cu o elocventa noutate.

Parintele vine dintr-o lume aflata in amurg, poate astazi chiar inexistenta. Cei care i-au stat mai mult prin preajma presimt in bunatatea sa, asezata intocmai ca parfumul somnolent al unui vin nobil, o inzestrare cu virtutea naturalitatii. La parintele Teofil totul - rostire, savarsire, implinire - incepe si se sfarseste in farmecul firescului. Profund afectat de ruralitatea originilor sale, parintele Teofil si-a celebrat congenial destinul in jurul unor vieti model. Au lucrat in formarea sa oameni deosebiti, de la parinti la dascali pana la oameni magnetici ca parintele Arsenie Boca ori staretul Serafim Popescu. Noutatea mesajului sau vine din constitutia verticala a unei traditii spirituale: cea personala conjugata cu cea eclesiala. Astfel, in jurul sau se destrama pericolul iminent al "mortii subiectului" (a carei analiza incontinenta o fac atatia filosofi postmoderni), pe care absenta traditiei o provoaca in orice destin personal sau comunitar. Intre altele, criza lumii europene este marcata de ocultarea unei varste aurorale comune (i. e.: bresa evanghelica in cultura antica greco-romana) si uitarea dialecticii originarului din urzeala teandrica a Traditiei. Ontologia suprafetei - inculcata prin ideologia mediatica de astazi - anuleaza orice posibilitate de constructie consistenta a unei identitati personale, in vasta promisiune a eternitatii. Toti acesti vectori ne conditioneza ubicuu, ne afecteaza imaginarul, ne descentreaza riscant in traseul de pe pasarela mantuirii. Acesta este decorul cultural in care noi devenim receptacolul teologiei parintelui Teofil si e bine sa-l cunoastem. Pe noi, cei rataciti in cacofonia babeliana a postmodernitatii, parintele ne convoaca la o anamneza. Pe noi, cei din lume, dar si pe cei pe care, parasind-o pentru o viata mai inalta, ii mai poarta metehnele.

E vorba, mai intai de toate, despre citirea Cartii noastre de capatai: Biblia. Sfanta Scriptura - revelatia Adevarului, "izvor al tamaduirii", referent obligatoriu al rostirii, Sfanta Scriptura - orbita ultima a vietii, Sfanta Scriptura - temei si taina a pecetii noastre ontologice: faptul-de-a-fi-crestini. Dar insasi Sfanta Scriptura si-a specificat canonul pe frontiera apostolica a unei comunitati: Biserica. Pnevmatofora, Traditia a dat cheia hermeneutica a Sfintelor Scripturi prin viata sa liturgica, obiectivata providential in deciziile istorice ale sfintelor sinoade. De aceea, pentru ca "intreaga viata e o slujba", parintele ne cheama la o participare atenta, in lumina constientei, la slujbele Bisericii. Mesaj de o actualitate nebanuita, acum cand, mai ales in parohiile de la oras, simbolismul metafizic si profunzimea dogmatica a alcaturirilor Sfintilor Parinti sunt desfigurate de iresponsabilitate, anti-vocatie si prost gust. Parintele ne cere sa desfacem cu ochii mintii toate nuantele vietii liturgice, care trebuie sa devina un instrument exegetic esential in lectura Bibliei, si mai ales a Noului Testament. El ne mai spune ca, in afara unui constant exercitiu cultic, cultura ramane un capriciu invalid si un rasfat prea costisitor in plan soteriologic: "e mai greu sa fii crestin decat intelectual". Amintindu-i de vocatia doxologica pe care a parasit-o fara remuscari, parintele provoaca, in fiecare dintre noi, inertia spirituala tipic moderna. Participarea la slujbe inseamna un refuz liber al autonomiei, si nu indeplinirea juridica a unui contract cu Instanta Suprema. Participarea la slujbe inseamna adumbrirea la comorile deschise ale patristicii si nu un reflex legalist menit sa satisfaca un Dumnezeu al literei. Participarea la slujbe inseamna refuzul sobru al kitsch-ului, sincretismelor sau al pietismului retardat, inseamna pur si simplu rugaciune (si, deci, adevar!). Sub raport ascetic, in timpul slujbelor putem avea o experienta a limitei noastre, o dificila metanoia, trecerea de la o gandire discursiva, lineara si analitica, la o dispunere mentala chenotica, anabasica si doxologica. Totodata, efortul mintii este dublat de cel al trupului, si asa centrul fiintei noastre se reconstituie. Participarea la slujbe mai presupune harismatica legatura cu comunitatea sfintilor si, astfel, angajarea in destinul cosmic-eshatologic al Bisericii. El insusi, parintele Teofil, numai ca om al slujbelor a putut invata sa fie un slujitor al Domnului si al aproapelui. In aceasta chemare vibreaza energic o alta noutate a firescului, acum cand unii tind sa transforme manastirile in cooperative agricole sau popasuri turistice iar viata parohiala intr-un consum frugal si sovaielnic al unei mese duhovnicesti saracite prin indolenta. In acest fel parintele Teofil se face legatarul testamentului spiritual al parintelui Staniloae care cerea posteritatii sale un singur lucru: intoarcerea la Traditie (si, implicit, la Sfintii Parinti) prin resurgenta cantarii psaltice precum si conservarea sfintelor slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sarbatoarea liturgicului este masura de duh si asceza pentru ceea ce poate deveni, in absentia, gratuitatea unui fundamentalism biblicist ori a misionarismului sectar. Slujbele sunt podoaba de frumusete a Bisericii prin care cei ce participa la ele devin icoane ale unei frumuseti induhovnicite: "te spune fata cum ti-i viata".

Numai ca om al slujbelor savarsite cu acrivie, parintele Teofil este si un teolog, asa cum sensul esential al termenului il defineste: cuvantator de Dumnezeu. Slujbele sunt viata Bisericii iar teologia parintelui Teofil inseamna o atare exploatare a izvoarelor liturgice. Cu mai putine scrupule academice sau conventii profesorale, dar sustinuta de o memorie prodigioasa, teologia parintelui Teofil cheama la o reflectie in temeiul prezentei noastre in biserica. Astfel, parintele Teofil implineste din nou o exigenta a marelui teolog neopatristic, Dumitru Staniloae, care spunea ca "avem nevoie de o teologie foarte concreta, de o teologie a experientei. Ne hranim toti din aceasta teologie practica, pretutindeni, in fiecare moment" (M. Costa de Beauregard & Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita, Deisis, Sibiu, 1995, trad. Maria-Cornelia Oros, p.133).

Si duhovnicia presupune o "teologie a experientei" iar nu putini sunt cei care il cunosc pe parintele in aceasta ipostaza. Si aici intalnim o noutate, o relatie neobisnuita. Filosofia bucuriei (Nulla dies sine laetitia) devine si aici transparenta, chiar in fata marturisirii "cu inima infranta si smerita". Un suflet care-L iubeste pe Dumnezeu nu poate urgisi, ci traieste mereu intr-o revarsare agapica. Foarte apropiat de Zosima, suspicios in fata unui Ferapont, parintele Teofil a incercat sa cultive in viata sa un tip de sfintenie care stie sa nu te striveasca, o exemplaritate nesufocanta. Cand implacabil si ferm, cand ingaduitor si discret, exigent dar nu intransigent, parintele Teofil are o gandire personalista. Omul care iti ofera intotdeauna o a doua sansa, parintele Teofil - dupa cum spune el singur - "nu face anchete", nu exploateaza pacatul penitentului pentru a-i sugera perspectiva damnarii vesnice ori justetea unui dispret radical. Pacatele si greselile marturisite nu umbresc iradierea fanica a parintelui, iar penitentul nu se simte strivit ci mai degraba chemat sa fie un posibil invingator. Oricat de mare ar fi strambatatea sufletului ce se spovedeste, el isi conserva o sensibilitate, aceea a simtirii a dragostei.

Pentru crestinii ortodocsi mantuirea este un joc imprevizibil de interventii teandrice. Dogma dublei judecati, cea personala si cea universala, crediteaza un interval temporal cu larg potential soteriologic, in care oportunitatile damnarii sau ale redemptiunii trebuiesc departajate. In lumina acestei credinte, destinul unei carti ortodoxe nu este unul obisnuit, nefiind reductibil la succesul de librarie sau cota vanzarilor inregistrate. Dincolo de eficacitatea ei imediata se ascunde in carte o vocatie marturisitoare, cea care naste, mai ales, reverberatii postume. Noi stim ca slava de care se vor invrednici la sfarsitul veacurilor sfintii Tebaidei creste cu fiecare generatie de crestini convertiti prin lectura Patericului, bunaoara. De aceea, se poate spune, orice noua carte scrisa in Duhul ascunde un marcaj eshatologic dublu (autor si comunitatea cititorilor), fiind astfel o aparitie fericita si necesara.

Dupa ce anul 1997 a inregistrat cu Parintele Teofil cartea ingrijita de Arhimandritul Ioanichie Balan si aparuta la Sihastria, cea gazduita de parintele Constantin Coman la editura Bizantina, cea publicata de Asezamantul Antim (Cluj-Napoca), in anul 1998 orasul Timisoara pare sa fie privilegiat cu implinirea acestor sarcini. Dupa "Ganduri bune pentru ganduri bune" a urmat, iata, o a doua carte: "Prescuri pentru cuminecaturi". Simtim ca, venind mai ales de la parintele Teofil, cartea ni se da "pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul Omului sa Se slaveasca" (In. 11, 4). Nu stim cate vor mai urma, dar stim ca pentru rostirea mantuitoare nu exista niciodata un "prea mult" sau "prea tarziu". Citind-o cu atentie, in suflet ni se va descoperi ca o chemare intru desavarsire profilul unic al parintelui Teofil.

"Sarac cu duhul" ca monah, "plans" prin smerenie, "bland" cu firea, "flamand si insetosat de dreptate" ca pastor, "milostiv" ca si crestin, "curat cu inima" ca rugator, "facator de pace" ca duhovnic, "ocarat", "prigonit" sau clevetit ca misionar al Domnului, parintele Teofil a fost, este si va fi un om fericit. Astfel toti cei ce il cunosc isi doresc sa se poata bucura si veseli la sfarsitul veacurilor alaturi de cel care a fost o viata intreaga, aici, cu modestie, "sarea pamantului" celui duhovnicesc si faclie luminatoare intr-un sfesnic ales al Bisericii dreptmaritoare.