„Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este Lucrătorul". (Ioan 15,1).„Când umbli prin vie, sau lucrezi în ea, trebuie să te găteşti ca de Sfânta Biserică."
(Bunica mea Maria Nistoroiu).Harul lui Dumnezeu s-a revărsat cu prisosinţă şi bună mireasmă peste Marea Dacie în care a odrăslit Viţa de vie, respectând cu sfinţenie etnografia locului, sacralizat de spiritul locuitorilor ce au cultivat-o cu sârg şi bunăvoinţă milenii întregi. Fiecare zonă, regiune sau provincie a avut o configuraţie umană hărăzită de Dumnezeu, care s-a interferat, s-a împletit, s-a oglindit în lacrima hristică a Vinului, s-a nuntit în aurul blând al toamnei şi apoi şi-a prelins culorile şi nectarul viei, în portul naţional şi minunat al podgorenilor daci.
Încă din lumina începuturilor, cultura Viţei de vie în Marele Regat Dac s-a dezvoltat pe terenuri prielnice, favorizate de o climă minunată, în care au debutat şi s-au maturizat cele mai rafinate vinuri.
Viţa de vie, respectiv cultura viei este blazonul proprietăţii fiecărui om, al fiecărei familii, al fiecărui popor, al fiecărei naţiuni. Ea este deci, zestrea material-spirituală, care atestă vatra, statornicia, civilizaţia, continuitatea şi cultura celor ce o posedă cu sârg.
Vinul e sângele pământului oferit cu precădere nemuritorilor daci cereşti.
Viţa de vie s-a transmis ca o moştenire de mare preţ de la o generaţie la alta, neştirbită, dar îmbunătăţită de-a lungul mileniilor, căpătându-şi celebritatea de necontestat şi de neînvins.
Vinul este o comoară a culturii naţionale. Bei un pahar ca să-i afli taina şi restul pentru a le tălmăci şi altora tradiţiile şi cultura noastră.
Viţa de vie şi în mod expres vinul este singura Religie universală acceptată şi recunoscută de către aproape toţi locuitorii Terrei. A fost şi este cinstit şi cântat de marii poeţi şi scriitori, de iluştrii artişti, de înalţi demnitari, de împăraţi, regi sau voievozi, de preoţi, monahi şi vlădici, de fecioare, de sibyle sau de regine.
Aroma vinului să nu devină vină, ci divină.
Ca simbol al bunăstării şi al faimei, Viţa de vie n-a fost niciodată uzurpată de vreun cârmuitor, în Dacia Mare, chiar de exista vreo tentaţie nomadă de cucerire. Scorneala că: "vezi Doamne, Burebista ar fi ordonat distrugerea Viei în imperiul său", este o minciuna gogonată şi grosolană răbufnită din minţile înceţoşate ale duşmanilor ce ne-au râvnit şi care încă ne vor cotropiţi sub o formă sau alta.
"În vremea Marelui Deceneu şi a domniei împăratului Burebista, cultura Viţei de vie şi a divinului ei nectar erau preţuite şi peţite la rang sacru şi aristocratic, atât de tarabostes, cât şi de omul de rând, atât de sciţi, cât şi de traci sau geţi şi spre deosebire de greci, ei beau vinul neîndoit cu apă. Deşi era gustat de toţi, cel mai adesea era folosit în cadrul ceremoniilor şi în special al celor religioase". (Herodot, Istorii, vol. II. Ed. Ştiinţifică. Bucureşti, 1964, (G.N.Nicoleanu, Introduction a' l'Ampelographie Romaine. Bucureşti, 1900).
Strabon scria că "geţii erau mai favorizaţi decât sciţii din Crimeia, din punct de vedere al condiţiilor solului şi al climatului necesar culturii viţei de vie".(citat de F. Pax , Grunzuge der Pflanzenverbreitung in don Karpaten, t. II, Veget. D. 4. Erde 10, 1908, p. 142).
În Viţa de vie, s-a întrupat dintru început cerul, astfel că prin vinele ei curge "Sângele Domnului".
Viţa de vie este de fapt o Cruce a binecuvântării, prin a cărei jertfă ne aduce atâta bucurie şi încântare.
Cât priveşte vechimea culturii Viţei de vie şi a preparării vinului în Europa, „majoritatea izvoarelor pledează în favoarea tezei că ele s-au realizat cu mult peste 8 000 î.d.Hr. prin mijlocirea thracilor".(Raymond Billiard, La vigne dans l'antiquite. Lyon, 1913).
În Sfânta Scriptură noţiunea de Strugure apare de cca 25 de ori, iar a Vinului de cca 164 de ori, în afară de faptul că mai apar şi alte expresii de genul: „must", „rodul viţei", „băuturi ameţitoare", „sânge de strugure".
Prima binecuvântare pe care Bunul Dumnezeu a dat-o primei familii aşezate în Paradis, pe lângă celelalte bunătăţi, a fost Viţa de vie, ca simbol al statorniciei, bunătăţii, iscusinţei, hărniciei şi armoniei.
Urmarea păcatului strămoşesc şi a alungării din Grădina Edenului a constituit-o pierderea legăturii omului cu cultura Viţei de vie.
Înainte de pedeapsa Potopului, Tatăl Creatorul reconfigurează lumea prin alegerea lui Noe- Părintele Naţiunii Pelasge, respectiv Patriarhul omenirii, după Potop. „Pelasgeh" - în limba caoină (proto-dacă) înseamnă întindere mare, orizont.
Când primii „apostoli" ai lui Noe, Corbul şi Porumbelul i-au vestit retragerea apei, după Potop, Dumnezeu-Creatorul face un legământ cu Noe, pecetluindu-l printr-un curcubeu şi ordonând reconfigurarea Creaţiei.
Apoi a început Noe să fie lucrător de pământ şi a sădit vie. (Facere 9,20).
După constituirea Naţiunii Pelasge-Naţiunea Matcă a lumii, prin Întemeietorul ei direct, Peleg, alesul lui Dumnezeu, Viţa de vie, cunoaşte o mare cinste şi înflorire, răspândindu-se în marele imperiu pelasg. Ea a fost cultivată mai întâi în jurul Sanctuarelor divine, în jurul locuinţelor şi apoi în mari suprafeţe de culturi.
" Între mileniile XII-VIII î.d.Hr. pe teritoriul imperiului thrac, cultura Viţei de vie era extinsă propriu zis pe suprafeţe viticole, introducându-se astfel cultul Viţei de vie şi al vinului: Sabazios, Zachos, Bayalos, adoptat ulterior de greci sub numele de Bachos sau Dionysos, care de asemenea erau thraci". (Hermippus Callimachius-Codexus F.H.G. 13,41, sec. II î.d.Hr.,/ D.M. Pipidi, Monumente epigrafice inedite în Histria, în vol. „Histria. Monografie arheologică", vol. I. Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti 1954).
„Numai Viţa vinului, floarea Trandafirului şi spicul Grâului stau în poarta Raiului" (proverb thrac )
„...Patria originii Viţei de vie trebuie căutată în ţinuturile păduroase ale Pontului şi al Thraciei, până dincolo de Dunăre, ţinuturi bogate în liane". (A. Griesbach, Die vegetation der Erde nach ihrer, climatichen, Ordung, Leipzig, 1872).
Patriarhul Iacob profeţeşte cu două milenii înainte, Jertfa supremă a lui Iisus Hristos exprimată prin simbolul vin-sânge: „...Când va veni Împăciuitorul Căruia se vor supune popoarele, Acela îşi va lega de viţă asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale. Spăla-va în vin haina Sa şi în sânge de strugure veşmântul Său! Ochii lui vor scânteia ca vinul... „(Facerea 49, 10-12). „...Din coarda de viţă ce-nfăşură crama / Bunica şi mama/ Mi-au rupt un ciorchine,
spunându-i povestea;/ Copile, grăiră, broboanele-acestea /Sunt lacrimi de mamă
vărsate prinos / La casnele Domnului nostru Hristos."
Apoi, când culesul de struguri fu gata,/ Bunicul şi tata/ În joc de călcâie zdrobind Nestemate/ Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,/ Copile, grăiră, e must sîngeros / Din inima Domnului nostru Hristos. Şi iată potirul la gură te-aduce, / Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;/ Adapă-mă, sevă de Sfânt Dumnezeu./Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate prin tine,/ Tu, vinul de-a pururi al Neamului meu. Podgorii bogate şi lanuri mănoase,/ Pământul acesta, Iisuse Hristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu. / Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne/ Şi sîngeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,/ Tu, viaţa de-a pururi a Neamului meu." (Nichifor Crainic- Cântecul Potirului, vol.Şoim peste prăpastie. Ed. Roza Vînturilor.
Bucureşti, 1990).
Frumuseţea şi bogăţia unei Naţiuni, a unei Ţări se vede după greutatea rodului de struguri. „...La Tismana se găsesc butuci de dimensiunile unui arbore, iar pe valea Sohodolului viţa rodeşte până la 800 de metri înălţime". (Ion Simionescu-
Ţara noastră-oameni, locuri, lucruri. Ediţia a II-a, Bucureşti, 1938, p.359).
La originea multimilenară a Viţei de vie, aceasta era de dimensiunile unui pom şi era cunoscută la thraci sub denumirea de „Pomul sacru".(J. Perdrizet, Cultes et mythes du Pangee, in Annales de L'Este, Paris-Nancy, 1910, p.35).
Şi astăzi întâlnim în unele zone, butuci de viţă de vie de dimensiunile unui pom, cum ar fi în Dobrogea, Mehedinţi, Tismana, Vâlcea, Vrancea, Neamţ etc.
Prin 1970, în curtea lui Ciubotaru V. Constantin din Mănăstioara-Fitioneşti, se afla un butuc de vie deosebit de roditor. Datorită unor lucrări de refacere a casei, butucul îngrijit cu drag şi migală a devenit un membru al familiei intrând într-una din camerele de locuit...An de an s-a dezvoltat şi corzile au ieşit din nou afară, pe una din ferestre. Viţa a devenit un veritabil pom (în 1985), iar corzile sale după tualetarea de primăvară, depăşesc 14 m lungime. Ea îşi răsplăteşte harnicul vrâncean în fiecare toamnă cu peste 400 kg struguri. (Alexandru Deşliu, Revista de Horticultură şi viticultură. Focşani 1985).
Într-o parobolă vechi testamentară copacii sau hotărât să-şi aleagă un împărat, şi au zis întâi Măslinului:
„Domneşte peste noi!
Iar Măslinul a zis: Lăsa-voi eu oare grăsimea mea, cu care se cinsteşte Dumnezeu şi oamenii se mândresc şi mă voi duce să umblu prin copaci?
Atunci s-au adresat Smochinului:
Vino tu şi domneşte peste noi!
Dar şi Smochinul a răspuns: Să-mi las eu oare dulceaţa mea şi fructul meu cel bun şi să mă duc să cârmuiesc copacii?
Apoi s-au adresat Viţei de vie: Vino tu şi domneşte peste noi!
Şi Viţa de vie a zis către ei: Cum să-mi las eu mustul meu care veseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni şi să mă duc să cârmuiesc copacii?
În cele din urmă au zis toţi copacii către un spin: Vino tu şi domneşte peste noi! Iar spinul a zis către copaci: Dacă voi mă puneţi cu adevărat împărat peste voi, atunci veniţi şi vă odihniţi la umbra mea; iar de nu, atunci va ieşi foc din spini şi va arde cedrii Libanului".( Judecătorii 9, 8-15).
Viţa de vie este simbolul omului creat asupra căruia Dumnezeu trimite harul Său pentru creşterea, curăţirea şi buna lui rodire, pentru omenie şi pentru cinstirea şi slava Domnului.
În Vinul bun stropii saltă şi plesnesc ca mugurul în floare, adunând toate razele, ca o binecuvântare într-un buchet de mirt, plăcut mirositor, încântându-i pe toţi cei ce petrec.
Şi se va zice în ziua aceea: „Vie cu vin bun, cântă!
Eu, Domnul, sunt străjerul ei, în fiecare clipă. Eu o ud, ca frunzele ei să nu cadă. Ziua şi noaptea Eu o păzesc." (Isaia 27,2-3).
În Cântarea Cântărilor- Poemul dragostei în Vechiul Testament, vinul este co-simbolul iubirii îndrăgostiţilor.
„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul...
Îţi voi preamări dragostea mai mult decât vinul...Iubitul meu e ciorchinele de ienupăr, din Enghedi, de la vii cules...Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire...Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează... Cât de dulce, când dezmierdezi, eşti tu sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta...Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi prieteni, fiţi beţi de dragoste iubiţii mei!...Sânul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămâios plină; trupul tău e snop de grâu, încins frumos cu crini din câmp...Ca finicul eşti de zveltă şi sânii tăi par struguri atârnaţi în vie.... În finic eu m-aş sui, sânii tăi mi-ar fi drept struguri...Sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul, ce-ar curge din belşug spre-al tău iubit, ale lui buze înflăcărate potolind...Mâine hai la vie să vedem dacă a dat viţa de vie, merii de-au înmugurit, de-s aproape de-nflorit. Şi acolo îţi voi da dezmierdările mele...Te-aş fi luat şi-n casa mamei te-aş fi dus, în casa celei ce m-a născut; tu graiuri dulci mi-ai fi spus şi eu cu drag ţi-aş fi dat vin bun şi must de rodii". (Cântarea Cântărilor 1-8).
Viţa de vie înflorită şi vinul sunt simbolurile frumuseţii şi înţelepciunii depline ale omului credincios: "Să se întoarcă la Mine şi să se adăpostească la umbra Mea, să-şi agonisească hrană, şi ca Viţa să înflorească şi să li se ducă numele ca vinul cel dulce".(Osea 14,8).
Căutarea lui Dumnezeu (cunoaşterea Sa) este ca aflarea vinului bun, iar rămânerea şi trăirea în Dumnezeu este o permanentă gustare şi însetare după cel mai ales Vin: „...Inima lor se va bucura ca de vin şi copii lor vor vedea şi se vor bucura şi inima lor va tresălta de bucurie în Domnul". (Zaharia 10,7).
Precum, Apa este simbolul Tainei Botezului (al naşterii), Vinul este simbolul Sfintei Împărtăşanii (al nemuririi).
După întreita ispitire, Mântuitorul lumii Iisus Hristos, îşi începe misiunea Sa mesianică cu prefacera apei în vin.
Cine bea vin cu degetarul, îl coase pe ghergheful inimii.
Muzica nu se acordează decât pe strunele vinului.
Oricât de bătrân ar fi vinul, el rămâne tânăr mereu, cu pieptul dezvelit şi rănit de biruinţă.
Sensul mesianismului Său constă în dragostea Sa dumnezeiască nemăsurată şi nepieritoare, ce se răsfrânge asupra tuturor ucenicilor, care se definesc prin credinţă, iubire, dăruire şi jertfă, virtuţi definitorii pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.
„Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic". (Ioan 15,1-5). La Cina cea de Taină, Mântuitorul instituie Taina Euharistiei: Sfântul Trup şi Scump Sângele Domnului, luând nu se asimilează în noi, ci noi (cei care ne împărtăşim), ne asimilăm Trupului şi Sângelui lui Hristos:
„Şi mâncând ei, a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat ucenicilor şi au băut din el toţi. Şi a zis lor:
„Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul Viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu". (Marcu 14, 22-25).
Doina Viei e plânsetul de taină al Neamului, în care sunt adunate toate lacrimile timpului, jertfite în teascul Vinului pentru a devini un cântec de logodnă a frumuseţii omului cu dorurile sale.
„Îmi strâng durerea-n inimă, ca-n teasc./ Din ea, mustind, poemele se nasc; /
Şi fierbe mustu-n clocot rubiniu, / În buţi cu cerc de fier de-abia-l mai ţiu. //
S-a limpezit apoi în căni de lut / Şi locul de mireasmă l-a umplut./
Ulcelele-nflorite îl Cuprind / În smalţul lor...şi mâinile se-ntind.//
Să ia din rodul viei...Dar ce vreţi,/ Voi, buze întinate, voi ochi beţi? / Voi de-n-zadar aţi ars şi-aţi însetat, /Că nu veţi bea din vinul meu curat.
Să spumege poemul lucitor / Din strofele cu flori în smalţul lor,/
Să-l duc la Cina Domnului în dar,/ Să stea-n potir, pe masa din Altar.//
Atunci din rănile lui Dumnezeu / Va curge sânge sfânt din vinul meu./ E clipa jertfei. Voi cei luminaţi, / Voi cei desăvârşiţi, luaţi, mâncaţi.// Cei ţintuiţi pe cruci şi traşi pe roţi,/ Cu sete, beţi dintru acesta toţi." (Maica Teodosia Laţcu- Vinul, Poezii. Ed. Sofia. Bucureşti, 2000).
Apă-Vin-Sânge: este o evoluţie, o metamorfoză, o putere crescătoare, o înaripare, o subţiere fiinţială de la imanent la transcndent, de la naştere la nemurire.
A răscumpăra sângele înseamnă a răscumpăra sufletul, a răscumpăra dreptul la dragoste: alegerea de a iubi şi de fi iubit.
Vinul este folosit şi ca vindecare fizică. Din pilda samarineanului milostiv aflăm că rănile fizice se vindecă cu untdelemn şi vin: „Şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin..."(Luca 10,34).
Apostolul Pavel ne arată starea terapeutică a vinului recomandată de el ucenicului Timotei: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte şi vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni".(I Timotei 5,23).
În „Răspunsurile către Talasie", smeritul Monah Maxim, caracterizează vinul astfel: cel mai bun semnifică „raţiunea cea mai înaltă despre Dumnezeu" şi el trebuie băut cel dintâi, „alte vinuri" reprezintă „raţiunile lucrurilor" şi ele trebuie băute mai la urmă.
Diadoh al Foticeei compara pământul şi apa cu inima şi vinul; udate cu cumpătare aduc rodiri frumoase şi curate.
În faimoasa lucrare „Scara", Sfântul Ioan Scărarul, nuanţează latura spirituală a vinului: „Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Şi cel beat de străpungerea inimii nu poate minţi". Sfântul Isaac Sirul spunea că „de vin să nu te împărtăşeşti decât când eşti cu prietenii, sau când eşti bolnav şi neputincios". „Hai să bem, măi frate Dumnezeu, /un pahar din vinul ţării mele./ Astăzi sunt bogat, fac cinste eu,/ buzunarele mi-s doldora de stele.// Cot la cot, ca doi prieteni buni,/vom ciocni pahare de lumină./ Setea mea de vis şi de minuni / va-ntâlni privirea Ta blajină.// Şi pe urmă, Doamne, când va sta / luna ca o pasăre pe gard,/ aplecat peste pahar îţi voi striga / toate rănile fierbinţi care mă ard.// Pentru ce vecinii noştri şui / ne-au prădat şi ne-au ţinut în jug?/ Din porunca şi din mila cui / arde ţara noastră ca un rug? // Fraţii mei de dincolo de zări /la răspântii cine i-a vândut? / Voia cui împinge pe cărări / paşii grei de dincolo de Prut?// Hai să bem, măi frate Dumnezeu,/ vinul ţării mele dă puteri,/ va fi crud şi noduros cuvântul meu /ca ciomegile strămoşilor oieri.// Iar cu pumnul încleştat de voi izbi / şi cu vin de-oi murdări mantia Ta,/ să ţii minte, Doamne, că pe-aci / toate apele sunt sânge-n ţara mea..." (Andrei Ciurunga - La un pahar, Lacrimi pentru Basarabia. Ed. Arvin, 2002).
