Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a
lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile
acesteia, ci şi de numărul - în continuă creştere - al instrumentelor sale de
implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de
instrumente: legislative, tehnice şi
instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare”ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.
instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare”ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.
A. Instrumentele legislative
creează cadrul legal al politicii
comunitare de protecţie a mediului sunt reprezentate de legislaţia existentă în
acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive,
regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie aşa
numitul acquis comunitar).
B. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind
mediul ambiant şi utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În
categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:
Ø Standarde şi limite de emisii etc.;
Ø Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT)
Ø Denominarea „eco” (eco-etichetarea),
Ø Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM.
Standardele
şi limitele de emisii sunt incluse în
legislaţia specifică şi au menirea de a limita nivelul poluării mediului şi de
a identifica marii poluatori.
Cele mai
bune tehnologii disponibile (BAT[1]); legislaţia de prevenire şi control a poluării
industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un
moment dat.
Instituţii
specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale
(energie, metalurgie, chimie etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie.
Denominarea
„eco” este un instrument ce are drept scop
promovarea produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse
din acelaşi grup. În plus, denominarea „eco” oferă consumatorilor informaţii clare
şi întemeiate ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le astfel
opţiunile. Această denominare are rolul evidenţierii produselor comunitare care
îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, criterii
stabilite şi revizuite de Comitetul
Uniunii Europene pentru Denominare Eco[2]
– responsabil de altfel şi pentru
evaluarea şi verificarea cerinţelor referitoare la acestea. Produsele care au
îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin
simbolul „margaretei”(logo-ul specific). Septembrie 2005 este data până la care
se va finaliza examinarea modului de funcţionare a denominării „eco” şi la care
vor fi propuse amendamentele corespunzătoare.
Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM au fost create pentru a asigura conformitatea cu
legislaţia de mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru este
posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea,
desfăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în
toate SM.
Alte două instrumente sunt
reprezentate de reţelele de măsură şi control a poluării aerului, solului
apei etc. şi de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de
alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează permanent situaţia mediului
şi oferă informaţiile necesare iniţierii de acţiuni cu scop reparatoriu şi
preventiv.
Un rol important în implementarea
politicii de mediu a UE îl are Sistemul financiar de management
şi audit al mediului -EMAS (Eco-Management and Audit Scheme), creat în vederea
îmbunătăţirii performanţei de mediu a organizaţiilor europene şi a furnizării
de informaţii publicului şi părţilor interesate. Aderarea organizaţiilor la
acest sistem este una voluntară şi bazată pe îndeplinirea unor criterii
specifice; odată acceptate, aceste organizaţii pot folosi logo-ul EMAS în
declaraţiile publice, în antet şi în reclamele publicitare ale produselor,
serviciilor sau activităţilor lor (dar nu îl pot aplica pe produsele sau pe
ambalajele produselor lor şi nu îl pot folosi pentru compararea cu alte
produse).
C. Instrumente financiare ale politicii
de mediu
Principalele instrumente sunt reprezentate de
programul LIFE şi de Fondul de
Coeziune.
1. Programul LIFE
Programul LIFE a fost lansat
în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de protecţie a mediului în ţările
UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul are deja trei faze de implementare:
• prima fază:
1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;
• a doua fază:
1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;
• a treia fază:
2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.
LIFE este structurat în trei
componente tematice: LIFE - Natură, LIFE – Mediu şi LIFE – Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea
situaţia mediului înconjurător dar fiecare dintre ele având buget şi priorităţi
specifice. Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o subcategorie a
acestora şi are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii
implementarea celor trei componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de
diseminare şi schimb de bune practici. Toate componentele sunt supuse condiţiei
co-finanţării de către statele eligibile, cu excepţia componentei Măsuri
însoţitoare - care beneficiază de
finanţare 100% din partea UE.
LIFE-Natura
|
LIFE-Mediu
|
LIFE-Ţări terţe
|
Măsuri
însoţitoare
|
|
Buget
|
47%
din bugetul total LIFE
|
47%
din bugetul total LIFE
|
6%
din bugetul total LIFE
|
5%
din fondurile disponibile
|
Proiectele
finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce
reflectă relevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:
• să fie de
interes comunitar şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;
• să fie
implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic;
• să fie fezabile
în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi
costeficacitate.
Componenta LIFE -
Natură finanţează – în proporţie de 50%-70% din cheltuielile
eligibile -
proiecte de conservare a habitatului natural şi a
faunei şi florei sălbatice (conform directivelor păsărilor şi habitatelor),
sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000 a Uniunii Europene.
Componenta
LIFE – Mediu finanţează – în proporţie de 30%-50% din cheltuielile
eligibile - acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi legislaţiei
comunitare referitoare la protecţia mediului, atât în SM cât şi în ţările
candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea
de metode şi tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin
cofinanţarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanţă
deosebită în promovarea aspectelor inovatoare. LIFE - Mediu are definite cinci domenii
eligibile pentru finanţare:
1) dezvoltarea şi planificarea utilizării terenurilor;
2) managementul apelor;
3) reducerea impactului activităţilor economice asupra
mediului;
4) gestionarea deşeurilor;
5) reducerea impactului produselor asupra mediului
printr-o abordare integrată a procesului de producţie.
Componenta LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din
cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în
ţările terţe. Altfel spus, această componentă are în vedere crearea capacităţilor şi
structurilor administrative necesare dezvoltării
politicii de mediu şi a programelor de acţiune în SM, în unele ţări candidate (Estonia,
Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă şi Slovenia) şi în unele ţări
terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice. Pentru a fi finanţate în
cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească
următoarele criterii:
• să fie de
interes comunitar;
• să promoveze
dezvoltarea durabilă, la nivel internaţional, naţional sau regional;
• să propună
soluţii de rezolvare a problemelor majore de mediu.
2. Fondul de Coeziune
Înfiinţarea
Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta devenind
operaţional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:
1. Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda
sprijin financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90%
din media comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este direcţionat către
statele mai puţin prospere luate în întregime (este vorba doar de Spania,
Portugalia, Grecia şi Irlanda);
2. Sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea proiectelor din domeniile protejării mediului şi dezvoltării reţelelor de transport
trans-europene;
3. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se acceptă condiţiile
referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura
dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.
Repartizarea
pe ţări a Fondului de Coeziune, în perioada 2000 – 2006, se realizează astfel:
• Grecia – 3060 milioane €
(16,77%);
• Irlanda - 720 milioane € (3,94%);
• Spania – 11160 milioane €
(61,18%);
• Portugalia – 3300 milioane € (18,09%).
Bibliografie:
