Date
despre autor si opera .S a nascut la 22 aprilie1894 la Bucuresti..Fiul
lui Camil Petrescu (mort se pare inainte de nasterea scriitorului)si al Anei
Cheler. A fost crescut de familia subcomisarului de politie Tudor Popescu din
mahalaua Obor.Dupa gimnaziu continua studiile la colegiul Sf Sava si la liceul
Gh Lazardin Bucuresti, iar in 1913 urmeaza cursurile Facultatii de filozofie si
litere de la Universitatea din Bucuresti.Debuteaza in revista Flacara 1914 cu
articolul ‘’Femeile si fetele de azi’’sub pseudonimul Raul D.
Intre 1916si 1918
participa la primul razboi mondial iar experienta traita acum se regaseste in
romanul ‘’Ultima noapte de
dragoste prima noapte de razboi’’Debuteaza cu dramaturgie intre 1916 si 1957
printre care « Jocul Ielelor’’ « Act Venetial’’ « Suflete
tari’’ »Danton’’ « Mitica Popescu’’
Piesa „Jocul Ielelor” are ca punct de
plecare reactiile sufletesti ale
autorului care in mai 1916 asista la o bataie de flori la Sosea, in timp ce
ziarele aruncate printre flori vorbesc despre Verdun.
Drama a absolutului, scriitura ilustreaza
in fond principiul camil petrescian :”totul sau nimic” si axioma aceluiasi
autor „cata luciditate atata drama”. Gelu Ruscanu, protagonistul discursului
dramatic, cauta cu fervoare un sprijin in miscarea muncitoreasca pentru a
rezolva unele probleme de ordin social in spiritul dreptatii absolute intrand
in contradictie cu normele si legile ce guverneaza societatea. Fara sa
inteleaga inutilitatea telului urmarit, incapabil sa faca vreo concesie, eroul
sfarseste sinucigandu-se. Asadar ca in majoritatea operelor sale dramatice si
epice, obsedat de conditia intelectualului vremii, apeland constant la propria
experienta, Camil Petrescu procedeaza in consens cu ceea ce spunea, la timpul
sau, dramaturgul Henrik Ibsen: „creatia mea este rezultatul starii mele de
spirit si al zilelor mele morale” si aidoma acestuia
Rezumatul operei literare
Însetat de dreptate, Gelu Ruscanu,
directorul ziarului socialist “Dreptatea socială”, hotărăşte să publice o
scrisoare pe care o primise de la fosta lui amantă, Maria Sineşti, şi-n care
femeia povestea, cu lux de amănunte, cum soţul ei, ministrul justiţiei, a
ucis-o pe bătrâna Manitti şi i-a distrus testamentul, pentru a rămâne el
singurul moştenitor al acesteia. Fiind convins că dreptatea trebuie să fie
absolută, chiar dacă asta înseamnă să fie şi inumană uneori, Ruscanu este
dispus să sacrifice femeia iubită, pentru a-l face pe ministrul justiţiei,
Şerban Saru Sineşti să plătească pentru crimele sale. Nici intervenţia Mariei
şi nici destăinuirea mătuşii Irena, care I-a povestit că tatăl lui a făcut o
delapidare şi că Sineşti încă mai păstrează dovada furtului, nu l-au putut
clinti din hotărârea lui de a publica scrisoarea. Saru Sineşti este dispus să
distrugă dovada delapidării, în schimbul tăcerii lui Gelu. De la el, Ruscanu
află că tatăl său nu a murit într-un accident, aşa cum credea, ci s-a sinucis
din cauza unei actriţe de duzină.
Gelu este nevoit să renunţe la ideea publicării scrisorii, căci
ministrul justiţiei adusese în discuţie eliberarea lui Petre Boruga, “un
deţinut politic grav bolnav”.
Dragostea, care după părerea lui ar trebui să fie veşnică şi absolută,
îl dezamăgeşte profund, lăsându-i răni adânci.
Când imaginea tatălui său este complet distrusă şi când întreg
eşafodajul de idei pe care şi-l făcuse despre lume se prăbuşeşte, nu mai rămâne
decât sinuciderea. Gelu îşi ia viaţa cu pistolul pe care Maria îl lăsase în
biroul cu câteva zile înainte, sub privirile înspăimântate ale femeii. Astfel,
Gelu Ruscanu repetă destinul tatălui său.
El este, aşa cum a spus Penciulescu, un om care a văzut “jocul ielelor”,
rămânând cu nostalgia absolutului: “Cine a văzut ideile, devine neom, ce vrei?
Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în
lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit,
pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa
strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu
nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ.”
Caracterizat pe cale directă, în didascalii, el este “un bărbat ca de
douăzeci şi şapte –douăzeci şi opt de ani, cu o frumuseţe mai curând feminină,
cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie. Are
nervozitatea instabilă a animalelor de rasă. Priveşte totdeauna drept în ochi
pe cel cu care vorbeşte şi asta îi dă o autoritate neobişnuită. Destul de
elegant îmbrăcat, deşi fără preocupări anume.” Este un om puternic, sincer,
care nu are nimic de ascuns şi, de aceea, îşi poate privi interlocutorii drept
în ochi. Este un intelectual, cu aspiraţii superioare faţă de cele ale
oamenilor de rând. Crezul lui cel mai puternic este că dreptatea trebuie să fie
absolută, chiar dacă este absolută: “ Cum ar putea să fie dreptatea, dacă nu e
absolută?” “Dacă lupt pentru o cauză, aceasta este dreptatea însăşi!”
Ceea ce oamenii numesc iubire, pe el nu-l mulţumeşte, căci dragostea nu
este “o contabilitate de zile în care iubeşti şi zile în care n-ai iubit, ca pe
urmă să închei bilanţul şi să vezi dacă ai iubit sau nu”. Pentru el “ iubirea e
un tot sau nu e nimic”.
Tot pe cale directă, Ruscanu este caracterizat de celelalte personaje:
Maria spune că “mintea asta drăcească mi-a fost mereu duşmană” şi-i cere să
facă un gest “ca să mai cred că eşti om, şi nu o cauză”. În scrisoarea sa,
femeia îi spune că el a reprezentat “un răsărit nou de soare” în viaţa ei.
Mătuşa Irena încearcă să-i explice că el nu este cu nimic mai presus decât
ceilalţi şi că aspiraţiile şi dorinţele sale sunt utopice: “ Te-ai găsit tocmai
tu să îndrepţi lumea? Eşti tu mai cu moţ decât toţi ceilalţi?”. Penciulescu
spune că Gelu “nu vede lucruri, vede idei”.
Personajul se autocaracterizează: “Mi-a
murit credinţa în mine însumi.” “ Azi nu sunt decât o biată epavă… toate
resorturile sunt rupte-n mine”.
Este lucid, inteligent, orgolios,
încăpăţânat şi are puterea să-şi asume cu demnitate erorile: intransigenţa faţă
de greşelile celor din jur, convingerea că judecăţile lui sunt infailibile, nerecunoştinţa
filială, absenţa religiozităţii: “În atotputernicia Lui Dumnezeu nu am crezut”.
Pe cale indirectă, Gelu este
caracterizat prin limbaj, fapte,
frământări sufleteşti. Toate acestea dovedesc că este un personaj complex,
care-şi pune probleme grave. El intră-n conflict cu colegii de la redacţie din
pricina convingerilor sale, relaţiile cu Sineşti sunt tensionate, iar pe Maria
vrea s-o sacrifice.
Gelu Ruscanu este din aceeaşi familie
cu Ştefan Gheorghidiu, cu Pietro Gralla sau Andrei Pietraru.
Conflictele piesei, interioare sau
exterioare, sunt foarte puternice. Cel mai important conflict exterior este cel
dintre Saru Sineşti şi Ruscanu, din care, învingător iese ministrul justiţiei,
fiind mai bine ancorat în realitate şi netrăind în lumea ideilor.
Conflictul din sufletul şi conştiinţa
lui Gelu este unul interior, concretizându-se în opoziţia dintre lumea aspră,
plină de compromisuri şi mizerie, în
care oameni ca pianistul Lipovici se sinucid din lipsă de hrană şi cei ca
Dumitrache sunt nevoiţi să muncească şi la vârsta pensiei, pentru a-şi ajuta
rudele bolnave şi lumea utopică a lui Gelu, lumea ideilor pure, în care
dragostea e eternă şi dreptatea absolută. Această lume este însă foarte fragilă
şi în permanent pericol de distrugere la contactul cu realitatea. În cele din
urmă, acest univers ideal, creat de Gelu, se prăbuşeşte, trăgând după sine
chiar prăbuşirea eroului, care decide să se ridice de la masa vieţii.
Tipologia
personajului( lor)
După cum însuşi autorul afirmă, această
lucrare este “o dramă a absolutului”, al cărei personaj principal este
străfulgerat de absolut, drama născându-se din necesitatea de a recunoaşte că
inteligenţa construieşte frecvent sisteme utopice, neconcordante cu realitatea. Prin urmare piesa „Jocul ielelor” este
concomitent, o drama de idei si una a inteligentei. Eroul asemenea creatorului
sau traieste o drama care se circumscrie unui cerc, unde si de unde nu are iesire.
Setea de adevar, dreptate sau atitudine, in fond, de absolut, caracterizeaza
pregnant eroul si devine pasiunea lui imanenta. Din pacate insa ea nu este
insufletita de intransigenta, ci de exasperare nesfarsita. „Dreptatea este
absoluta” (B. Edvin). Aceasta nazuinta
este de fapt, sensul dramei sale.
Paradoxal dar asa este, Gelu lupta pentru eradicarea nedreptatii ; dar
in realitate o promoveaza, ajutand-o sa existe, el insusi acceptand viata sub
semnul concesiilor (acestea sunt mult mai multe decat chiar crede el).
Din
dragoste pentru Maria tace multa vreme si nu denunta crima ministrului. In cele
din urma este gata sa-si sacrifice iubirea, sa dauneze chiar miscarii
muncitoresti. De ce? Din dorinta de a ramane el si din dragoste arzatoare
pentru adevar?
Drama sa o rezuma Penciulescu, expresia
cinismului pragmatic : „Cine a vazut ideile devine neom … Trece flacaul prin
padure, aude o muzica nepamanteasca si vede un luminis, in lumina lunii, ielele
grele si despletite jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu
ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom”. Caracterizarea aceasta o
intregeste foarte bine pe cea facuta de Praida si amintita in randurile de mai
sus. El alege dupa cum am aratat, sinuciderea ca o cale de rezolvare a
durerosului sau impas si procedeaza aidoma lui George Demetriu Ladima din
„Patul lui Procust” sau din din piesele de sale de teatru „ Act Venetian” ,
„Mioara” si „Suflete tari”.
Sa
nu uitam ca Gelu a descoperit o lume in dezordine fara coordonate morale sigure
, fara nici un punct de reper solid. Viata ii apare ca o incarnare a
desertaciunii, in care bucuria este promisiunea unui moment : „O fericire pe
care nu o poti gandi durabila nu e fericire” exclama eroul.
Acte
.Compozitional piesa
este compusa din trei acte insumand 12 tablouri ce sunt împărţite-n scene, cea mai mică
unitate compoziţională fiind replica pe parcursul carora sedezvolta un conflict bine
gradat.
Tipul de final
Personajul are o relaţie
specială cu imaginea tatălui său. Răsturnarea imaginii tatălui
il copleşeşte, se simte lovit in zona cea pură a fiinţei lui. Atunci când Gelu
află că tatăl său s-a sinucis, imaginea părintelui reînvie in conştiinţa fiului,
acum purificată, intensă. Cei doi se regăsesc definitiv in absolut, prin
acelaşi destin.Pentru el sinuciderea este un act lucid de
conştiinţă; eroul lui C. Petrescu a crezut că intre o moarte obişnuită şi
sinucidere este chiar distanţa de la trăire la conştiinţă. De
fapt, eroul s-a sinucis nu pentru că partidul socialist i-a impus încetarea
campaniei împotriva lui Sineşti, ci pentru că a descoperit identitatea tragică intre el şi tatăl său. Sinuciderea,
optiunea lui pentru moarte e un protest prin care isi exprima dorinta de a-si
ramane credincios lui si principiilor sale ce vizeaza absolutul.
Tipul de conflict
Conflictele piesei, interioare sau
exterioare, sunt foarte puternice. Cel mai important conflict exterior este cel
dintre Saru Sineşti şi Ruscanu, din care, învingător iese ministrul justiţiei,
fiind mai bine ancorat în realitate şi netrăind în lumea ideilor.
Conflictul din sufletul şi conştiinţa
lui Gelu este unul interior, concretizându-se în opoziţia dintre lumea aspră,
plină de compromisuri şi mizerie, în
care oameni ca pianistul Lipovici se sinucid din lipsă de hrană şi cei ca
Dumitrache sunt nevoiţi să muncească şi la vârsta pensiei, pentru a-şi ajuta
rudele bolnave şi lumea utopică a lui Gelu, lumea ideilor pure, în care
dragostea e eternă şi dreptatea absolută. Această lume este însă foarte fragilă
şi în permanent pericol de distrugere la contactul cu realitatea. În cele din
urmă, acest univers ideal, creat de Gelu, se prăbuşeşte, trăgând după sine
chiar prăbuşirea eroului, care decide să se ridice de la masa vieţii.
Citate de critica literara
Monologand rareori, de nu chiar niciodata,
personajele dramaturgiei lui Camil Petrescu nu reusesc totusi vreodata sa
dialogheze cu adevarat. <<Mesajele>> lor par sa nu fie auzite de
cei carora le sunt destinate ori sunt inregistrate si interpretate aiurea,
infidel, alterat. Sunt personaje care nu comunica.” Mircea Iorgulescu,
‘’Camil
Petrescu a fost nu numai un dramaturg, ci si om de teatru, interesat de
tehnicile regizorale si actoricesti, de folosirea diverselor limbaje scenice in
arta spectacolului. Limbajele scenice sunt modalitatile de expresie folosite in
arta spectacolului. ”Mircea Iorgulescu,
‘’Daca
Camil Petrescu ar fi folosit un optimist operele lui ar fi fost un esec
asemenea personajelor sinucigase.’’
