Inceputul monahismului romanesc

Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor. Precum s-a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si monahislul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia Minor – Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.

Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor de lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana. Era originar din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici, plecat apoi se viziteze calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon de prietenul sau. Sf. Ioan Gura de Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la Marisilia, in Franta de azi, unde a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite, carora le-a dat randuieli de viata monahala intocmite de Sf. Vasile cel Mare.

Dionisie Exiguus, sau “cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din Dobrogea, calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma. Este autor de lucrari telogice si traducator din literatura patristica greaca in cea latina si este cel care a stabilit “era crestina”, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata lumea.

Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zece titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in anii urmatori studiate – sase bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta – dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau inceputul celui urmator.

O noua perioada in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana pe la mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza continuitatea vietii monahale pe pamantul romanesc si in aceasta perioada, desi ea a fost framantata de navaliri barbare devastatoare. Un izvor istoric medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei, ne informeaza despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum (Ohtum), indata dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030 este mentionata manastirea Sf. Gheorghe din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in apropiere de granita romano-iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului inconjurator Cinandinus. In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meses, jud. Salaj (1165), Hodos, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”, desigur numele vreunui conducator roman local, iar in anul 1204, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul latin de Oradea, erau amintite “bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona respectiva.

Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au existat si altele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin locuri retrase, prin pesteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectand pravila vietii calugaresti, dupa cum ne spun multe nume de poieni, de dealuri, de munti care si-au luat numele dupa cele ale pustnicilor ce au trait pe acolo. Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac, Greaca, Brebi), descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia sau pestera lui Daniil Sihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile sau sihastriile din Muntii Neamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura, schitul Alunisul, schitul lui Agafton), din Muntii Vilcii si din atatea alte parti ale tarii sunt marturii de necontestat despre existenta unor stravechi asezari sihastresti. De notat ca insusi cuvantul romanesc “sihastrie”, provenit din grecescul = loc de liniste, de retragere, constituie o marturie ca miscarea isihasta ( = liniste), dezvoltata indeosebi la Athos in secolui XIV (prin marii ei reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati de arhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon s.a.), a fost cunoscuta si de romani si ca a influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit ca intre calugarii care au facut ucenicie pe langa Sf. Grigorie Sinaitul († 1346) in asezarea isihasta de la Paroria, langa Adrianopol, erau si romani.

Manastirea Vodita – din secolul XIV – era ridicata pe locul unei asezari manastiresti mai vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe un manuscris grecesc aflat la Muntele Athos, consemneaza existenta manastirii Bolintin (azi disparuta) pe timpul lui Basarab I (c. 1310-1352).

Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordin toponimic. Multe nume de locuri si de sate – unele atestate documentar inca de la sfarsitul secolului XIV – sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15), Calugaru, Calugarita, Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu s.a. Toate aceste marturii arata ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi decat al popoarelor ortodoxe din jurul nostru. Astfel prima mare manastire de la Athos, Lavra Sf. Atanasie, dateaza din anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a trait in secolul X, desi o viata monahala bulgara pe deplin consolidata incepe abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kiev a fost intemeiata in secolul XI, de Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismul sarb incepe din a doua jumatate a secolului al XII-lea.

Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor romanesti indepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alaturi de Transilvania, aflata intr-o situatie politica diferita), si odata cu organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din aceste trei tari, incepe a treia perioada din istoria monahismului romanesc, perioada care poate fi numita: “perioada clasica” sau “epoca de aur”. Aceasta dureaza pana la inceputul secolului al XIX-lea. Ea corespunde cu “epoca medievala”sau cu “evul mediu” romanesc.

In aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au fost ctitorite fie de catre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai multe exista pana astazi. La acestea trebuie sa mai adaugam alte peste o suta de schituri, ridicate prin jertfele materiale ale unor calucari cu viata aleasa, ajutati de preoti de mir si de credinciosii satelor noastre.

Un rol insemnat in reorganizarea vietii calugaresti de la noi, chiar la inceputul perioadei de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana, un macedo-roman din Prilep (Serbia), calugarit la Athos, probabil la Hilandar, dupa care a trait o vreme in sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus bazele unor asezari monahale, apoi a venit pe pamant romanesc. Aici a ridicat manastirile Vodita, langa cetatea Severin (c. 1372), pe locul unei asezari mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi Tismana, in judetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la moarte († 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii Prislop din tinutul Hategului, iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicat manastirile Cozia, pe valea Oltului, si Cotmeana – jud. Arges, ctitoriile lui Mircea cel Mare (1386-1418), iar in Moldova, cum am mai spus, manastriea Neamtu, in vremea lui Petru Musat (c. 1375-1391), pe locul uneia mai vechi.

In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov, Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a secolului, Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana, Tirgsor, Bistrita, Valea, toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin, Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel Mare (1457-1504), existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.

Alaturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la mijlocul secolului XIV, pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.

In Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Rimet – jud. Alba (cu picturi si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala, Prislop – jud. Hunedoara, Plosca – jud. Hunedoara, Feleac – jud. Cluj, si alte zeci de biserici de mir ctitorite de cneji locali, care se vad si astazi: Densus, probabil din sec. X, refacuta in sec. XIII, Streisingeorgiu, cu o inscriptie din 1313, care consemna numele preotului Nanes si al zugravului Teofil, Strei, Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec. XIII, Ostrov, Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in jud. Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf. Nicolae din Scheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), Saraca, Singeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici, Cubin, Zlatata, Bazias, Mracunea si o serie de biserici (toate din secolele XIV-XV), majoritatea distruse in cursul numeroaselor incursiuni otomane, mai ales dupa 1552, cand Banatul a fost ocupat de turci; in Bihor, manastirile de la Voivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar in Maramures manastriea Sf. Mihail din Peri, declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic Antonie IV in anul 1391, la rugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea (atestate la sfarsitul secolului XIV) si o serie de alte biserici de mir din aceeasi perioada.

Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existente pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita (Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti: Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna), Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.

In Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de Petru Rares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si Hlincea ale lui Petru Voda Schiopul, Sucevita Movilestilor etc., apoi ctitoriile boieresti: Humor, Cosula, Golia din Iasi s.a., toate in Moldova.

In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop, cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram – Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul (distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din secolele anterioare.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40), Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Bajesti, Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu Sarat, Zlatari si Coltea din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti: Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii (Antim) din Bucuresti, toate in Tara Romaneasca.

In Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu Tara Romaneasca, dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica: Secu, ctitoria vornicului Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Birnova si Buhalnita ale lui Miron Voda Branovshi, Sf. Trei Ierarhi si Golia din Iasi si alte cateva biserici de mir ale lui Vasile Lupu, Casin a domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe Duca Voda, Bogdana, Bursuci, ctitorii boieresti etc.

In Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri din tarile romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia domnitorului Gheroghe Stefan, Sambata de Sus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.

In Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita manastirea Partos, unde a trait un timp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei.

In secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in tarile romanesti extracarpatice, inaugurate de “regimul fanariot” (1711/15-1821), cand la conducrea acestor tari au fost numiti de catre turci demnitari greci din cartierul Fanar din Constantinopol, s-a ridicat un numar redus de ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Nou, toate in Bucuresti, Precista si Proorocul Samuil din Focsani. In schimb, au ridicat numeroase manastiri dregatorii romani din aceasta perioada: Serbanesti – Morunglavu, Obedeanu din Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara Romaneasca s.a. Dar in acest secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi, s-au ridicat o serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi, egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul Climenta de la Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu, Lainici, in Tara Romaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni, Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in Moldova.

Viata manastirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari dupa anul 1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic. Au fost admise doar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din aceasta pricina, sute de calugari au trecut in Moldova libera.

In Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de Tara Romaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu puternice presiuni de catolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din partea religilor maghiari si a papilor, de calvinizare (in secolele XV-XVII), din partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul in Alba Iulia, si apoi de atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor si habsburgilor, care inglobasera Transilvania intre granitele imperiului austriac inca din 1688/1691. Cu toate acestea, in afara de manastirile pe care le-am consemnat in secolele anterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti, majoritatea din lemn, ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si credinciosilor de aici.

Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se cunosc 2-3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant – de multe ori fosta lor proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele pentru hrana. Majoritatea acestora si-au incetat existenta in anii 1761-1762 cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul imparatesei Maria Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar cele din piatra si caramida, distruse cu tunurile. In felul acesta, in Transilvania practic a incetat orice urma de viata monahala ortodoxa, credinciosii doritori sa intre in sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in Modova; multi din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal, Stinisoara, Cocos s.a.).

In Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele precedente si-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand au fost desfiintate din dispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif II. Au fost exceptate manastirile Hodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii materiale corespunzatoare, dar acestea au ajuns sub stapanirea Bisericii Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut, Biserica romaneasca a ajuns din nou in stapanirea manastirii Hodos-Bodrog.

Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc, corespunzand epocii “modrene” din istoria poporului si a Bisericii romanesti. Pana in 1863, cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari monahale din Tara Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor traditionala. S-au ridicat chiar o seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic, in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si schituri, fiind incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in cladirile din incinta s-au infiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala, tipografii si ateliere manastiresti. In a doua parte a acestei perioade (1863-1918) numarul calugarilor a mai scazut.

In Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea manastirilor ortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762. Singura manastire ortodoxa in teritoriul intracarpatic a ramas cea de la Hodos-Bodrog, langa Arad, cu un numar redus de calugari.

Situatia s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national unitar roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a monahismului romanesc. S-au intemeiat cateva manastiri noi ori au fost redeschise cateva din cele vechi, mai ales in Transilvania si Banat: Sambata de Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a mitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rimet, jud. Alba, Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud. Bihor, intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un seminar monahal, cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940. Seminarul a pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au continuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o serie de ierarhi, unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei au beneficiat de burse de specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de ateliere, mai ales de covoare, in manastirile de maici.

Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor si indrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii monahale cu 5 clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hrezsi, si un seminar pentru calugari la manastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi fac studiile la cele sase seminarii teologice si la cele doua Institute teologice de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi au fost trimisi la studii peste hotare.

Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini de altadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin aceea ca slujeau interesele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de inchinare, de cultura, de asistenta sociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericile de mir slujeau pentru trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. O biserica de mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastire trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele vietuitorilor ei, dar mai cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale sau social-umanitare. Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru vesnice, fiind apoi recunoscute sau intarite prin hrisoave speciale de domnii tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si ei anumite danii. Calitatea de ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictati si inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind tocmai inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu peste, mori, la care se adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiri de impozite, venitul unor vami – in cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).

In fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe viata, desi erau numeroase cazurile cand unii egumeni erau numiti direct de domnitor. In manastirile mari intalnim si “catigumenul”, un fel de “loctiitor” al celui dintai. Egumenul era ajutat de duhovnic (uneori erau mai multi), care indruma viata duhovniceasa a obstei (slujbe, marturisiri, indrumari s.a.) si de econom, care conducea gospodaria manastirii. La randul sau, duhovnicul era ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericii si se ingrijea de intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales in duminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul sau casierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea salii de mese a obstei (trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea strainilor in incaperi special amenajate in acest scop (arhondaric), bolnicerul, caruia ii era incredintata “bolnita” manastirii, in care erau ingrijit calugarii bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din imprejurimi, bibliotecarul, care avea grija manuscriselor si a cartilor din proprietatea manastrii.

Marea majoritate a calugarilor o constituiau cei proveniti din mediul rural, dintre credinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai puternic. Intalnim chiar mai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in aceeasi manastire, fie in manastiri diferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele, mai multi frati sau mai multe surori. Dar intalnim si foarte multi boieri-ctitori de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au calugarit ei insisi (Filos, logofatul lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul Ieremia, devenit monahul Evloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima ieroschimonahul, a fost vistiernicel la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe valea Secului, care i-a purtat numele). In secolul al XIX-lea se intalnesc multe fiice de mari boieri calugarite la Agapia sau Varate; cativa tineri din familii boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi (Veniamin Roset s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de asemenea s-au calugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti. O statistica din anul 1811 da urmatoarele date privind manastirea Varatec: din 273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de negustori, 105 de tarani, 23 de mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta religie.

Doua au fost preocuparile majore ale calugarilor romani din totdeauna: rugaciunea si munca. Pe langa obligatia participarii tuturor la slujbe, fiecare din ei avea si cate o responsabilitate speciala, numita “ascultare”. Cei cu invatatura erau hirotoniti si incredintati cu oficierea slujbelor amintite. Altii se ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru slujbe sau pentru lectura obstei. In secolele XVI-XIX apar calugarii-tipografi. In manastirile cu scoli, calugarii cu invatatura functionau ca dascali. Ceilalti erau incredintati cu diverse munci “manuale”: la camp, la cresterea animalelor, in apicultura, viticultura, pomicultura, piscicultura etc. In aproape toate manastirile existau ateliere in care se lucrau cele trebuitoare vietuitorilor (vesminte liturgice, postavuri, rase, potcapuri, incaltaminte, lumanari, cruciulite, icoane s.a.). in manastirile de calugarite existau ateliere de tesut si de brodat. Cu alte cuvinte, fiecare vietuitor trebuia sa aiba o ocupatie, randuiala care se respecta in manastirile romanesti pana astazi.

Asadar in manastirile romanesti se ducea o viata activa, adica se punea accentul pe munca, necesara obstei si credinciosilor in mijlocul carora traia, si nu o viata contemplativa, care pune accentul pe retragerea totala de lume. Aceasta este nota specifica a spiritualtitatii monahale romanesti.

Manastirile au indeplinit viata poporului roman inainte de toate un rol duhovnicesc. Ele puteau fi cercetate de orice credincios care dorea sa asiste la slujbe, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, sa ceara indrumari de viata de la duhovnici cu renume. De altfel, insusi faptul ca vietuitorii unei manastiri erau de regula originari din partea locului facea ca ei sa fie cercetati mereu de parinti, copii, frati, surori sau alte rude. Acest lucru il faceau in zilele de duminica si sarbatori mari, dar mai ales cu prilejul hramurilor manastirii, cand se aduna – pana azi – foarte multi crediniciosi.

Anumiti calugari dornici de o viata duhovniceasca mai aleasa se retrageau in codrii din jur, traind fie in bordeie sapate in pamant, fie in chilii sapate in stanca. Asa au luat nastere felurite “sihastrii”, in care au trait in permanenta numerosi pustnici (schimonahi). Desi retrasi de lume, si acestia au ajuns sa imbine armonios viata contemplativa cu cea activa, caci munceau singuri un mic lot de pamant pe care-si cultivau cele necesare hranei, iar in duminici si sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor de retragere pentru sfatuire, spovedanie, indrumare. Astfel de “sihastrii” au luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neamb (Procov, Sihastria, Sihla) si in Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales Poiana Marului). De altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe locul unor modeste asezari sihastresti.

Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii monahale romanesti. De pilda, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si Silvan, fosti egumeni la Neamt (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca. Secolul al XV-lea cunoaste si cativa “sfinti” romani care, desi n-au fost canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” de evalvia populara. Primul a fost Sf. Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua mortii sale (26 decembrie 1406), fara sa stim daca a fost canonizat de Biserica; Lavrentie, se pare fost episcop la Radauti, retaras in sihastria “schitul Lavra” (in apropiere de Putna), sub numele de schimnic Leontie; Sf. Vasile de la Moldovita, Sf. Iosif de la Bisericani si mai ales Sf. Daniil Sihastrul, traitor la Putna si Voronet in timpul lui Stefan cel Mare, amintit si in Letopisetul lui Ion Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri.

In secolul al XVI-lea sunt cunoscuti Sfintii Rafail de la Agapia, Ionchentie si Eustatie de la Probota, Ioan de la Risca, alaturi de o seama de mari “parinti duhovnicesti” (Pahomie sihiastrul de la Slatina, Iov pustnicul de la Risca, Ioan Sihastrul de pe Valea Sihastriei langa Secu s.a.).

In secolul al XVII-lea au trait “Sfintii” Partenie de la Agapia, Epifanie de la Voronet, Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceti din trecutul Bisericii romanesti, care poate fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului), toti amintiti in lucrarea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de numerosi alti calugari cu viata superioara, in jurul Tazlaului si Ceahlaului.

In acest secol avem stiri despre viata unor calugarite cu “viata imbunatatita”, cum au fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o adevarata Maria Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost mutate mai tirzsiu in Lavra Pecerska din Kiev. In Transilvania au trait acum marii mitropoliti Ilie Iorest si Sava Vrancovici, aparatorii Ortodoxiei, iar in Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati in 1955-1956.

La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit schitul pocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul Vasile († 1767) a indrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti, Poiana Marului, Trestieni, Cirnul s.a.), formand o adevarata “scoala duhovniceasca” de traire isihasta cu calugari munteni, molodoveni si transilvaneni dar cel mai mare “parinte duhovnicesc” din acest secol a fost staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari, acesta a inceput o lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari asceti, din greceste in slavoneste si romaneste, formandu-se astfel, acolo, o adevarata “scoala” de traducatori. Se cunosc aproape 300 de manuscrise din timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi. Numarul vietuitorilor de la Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intre care erau moldoveni, munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti “franti” traiau la Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent de traire duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si asupra altor manastiri si schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia. Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat, Alexandru Sfirski in nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in centrul Rusiei, Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz etc. Miscarea spirituala paisiana a influentat si pe unii din marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A. Homiacov, F. Dostoievski, Gogol s.a.).

Dintre ucenicii romani ai lui Paisie cei mai de seama au fost staretul Gheorghe, un transilvanean care a indrumat mult timp manastirile Cernica si Caldarusani, apoi mitropolitul Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In <<duhul>> lui Paisie au trait mai tirziu mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic de la Cernica, viitorul episcop al Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud. Vilcea, in care se respecta pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de la Neamt, Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii unei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo pana azi), ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc Prodromul din Muntele Athos, Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut intre sfinti la Athos, fiind singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia, Varatec, Agafton si Hrezi etc.

Manastirile romanesti au avut un rol insemnat in istoria culturii romanesti. In Moldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci de manuscrise liturgice au opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429, pastrat azi in Biblioteca Bodleina din Oxford. In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate “coli de copisti” la manastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist Teodor Marisescu, diaconul, care a copiat o serie de Tetraevangheliare pentru ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat la Putna, unde au desfasurat o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti.

Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La inceputul secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea Dragomirna, indrumata de ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au realizat cele mai izbutite miniaturi din vechea cultura romaneasca, si alta la manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem al Radautilor.

Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba ortodoxa din slvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea slujbelor bisericesti, la care se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din lucrarile patristice si post patristice si din literatura populara bizantina. Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte de catre monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate “scoli” de copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt, Agapia, Cozia, Hurezi, iar la inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au aparut si altele, la Cernica si Caldarusani, ca urmare a impulsului dat de staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.

Trebuie sa spunem ca, in manastiri, s-au scris si numeroase lucrari originale, fie teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf. Nicodim de la Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori adresate patriarhului de Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu asa numitele Pripeale, scurte texte imnografice pe autorii anonimi ai unor lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita, Letopisetul de la Putna s.a. In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al Radautilor, calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti, a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova.

Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate de calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul mitropolit, si cea de la Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVII-lea au fost instalate tot in incinta manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov, Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt (1807), care a functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.

Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari: Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Husi si de Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul tiparului numerosi ucenici.

De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune mitropolitane sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa viata potrivit pravilei calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost Mihail Moxa (care a tradus Pravila de la Govora din 1640), Meletie Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la Govora, Silvestru, traducatorul Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie Cozianul, autorul unui Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu, Mazareanu, Lavrentie si Rafail de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care se adauga si numerosi alti copisti de manuscrise.

Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu caracter bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare pentru cei care urmau sa devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in cancelaria domneasca. Astfel de scoli au functionat la manastirile Vodita, Tisvita etc. La Putna, de pilda, functiona, in secolul XVI, o scoala elementara, dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica, limbile greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarul Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica bisericeasca, autorul unor lucrari muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi “ritorul si scolastiul” Lucaci, care a intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal, Dositei, a activat vreo patru decenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului, situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.

Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea Putna (intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la manastirea Obedeanu din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la manastirea Glavacioc etc. Primul seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta in incinta manastirii Socola de langa Iasi (1803). In secolele XVIII-XIX se cunosc o serie de scoli in diferite manastiri, pentru pregatirea calugarilor, a calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.

Marile manastiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri: Neamt, Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.

In foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au fost zugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura biserica din Balinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind considerat unul din cei mai talentati pictori din tot cursul evului mediu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea existau scoli de zugravi bisericesti in manastirile Cernica si Caldarusani.

Sirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional bizantin, a continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in lemn sau gravori, mestesuguri care de asemenea se continua si azi. In manastirile de maici au cunoscut o inflorire deosebita atelierele de broderie, lucru dovedit de multimea pieselor de acest gen (epitafuri, acoperaminte de mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in manastiri.

In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de manuscrise cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli pentru pregatirea calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate.

Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-umanitar. Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi putin cercetata, merita sa ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o copie dupa un tratat de medicina scris in limba latina, cu o insemnare din 1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunerea ca aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare. Manastirea Arges avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita si un “xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a strainilor – de regula trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in apropierea manastirii. In acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti, in care primeau ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi. La inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova (1692-1693), Hurezi (1696-1699) etc.

Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea intru Hristos a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi pentru barbati si 12 pentru femei, intretinuti gratuit. Era primul “spital” din Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi, intretinut din veniturile manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si credinciosi din jur.

In “asezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din Bucuresti (Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se fixau anual anumite sume din veniturile ei pentru opere umanitare, precum: inmormantarea celor saraci, inzestrarea unei fete pentru casatorie, imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in fiecare an, intretinerea gratuita pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la scoala a trei copii saraci, anual, ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati in inchisori etc.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), in lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia faptul ca in manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie armean, turc sau evreu, avand intretinere gratuita chiar si timp mai indelungat, daca era nevoie.

In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele manastiresti”: la Sf. Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de ciuma si febra tifoida; la manastirea Sf. Spiridon din Iasi (1757-1759), “pentru cautarea si buna odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini”; “spitalul” de pe langa manastirea Sf. Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langa manastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul, actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie” (farmacie).

Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din orasele respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala gratuita, dupa posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical era platat din veniturile acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda, staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.

In anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital din Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina empirica, cum a fost Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), si Dionisie arhimandritul, care a tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848). Activitatea spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilor manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste modeste asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune filantropica.

Manastirile romanesti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului roman pentru liberate nationala si dreptate sociala. De pilda, s-a dovedit ca Stefan cel Mare a ajutat manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi oricand, in visteria lor, ajutorul banesc de care avea nevoie atunci cand tara era amentintata de turci sau de alti dusmani. Probabil acelasi scop l-au urmarit si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din ele indeplineau si rolul unor cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile moldovene din ordinul turcilor. De pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o manastire pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri era ascuns nu numai propriul lor tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din aceste pricini, ele au si avut mult de suferit in repetate randuri.

Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin lucarile lor la formarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au participat direct la luptele poporului roman pentru dreptate sociala independenta si unitatea nationala. Astfel, episcopul Ilarion al Argesului, viitor epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au sprijinit miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la inlaturarea regimului fanariot. In revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un numar impresionant de calugari. Unii erau trimisi de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa explice poporului noile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii prezidau sedinte ale “clubului” revolutionarilor, tipareau brosuri pentru luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie (popa Tun) a impiedicat pe ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iar arhimandritul Iosafat Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea tiganilor. Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a fost spre exemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului.

In anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de calugari, au facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi, care au pregatat drumul pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.

In cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciile sanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe campurile de lupta sau in spitale.

In cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai ales din Moldova – au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau constituiti in asa numita “Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa ieromonahi au insotit armata romana in calitate de “preoti militari”, atat in 1877 cat si in 1916-1918. In felul acesta, si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la realizarea unitatii statelor romanesti.

Manastirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile cazute sub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu numai la intarirea rezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului grecesc. Inca din a doua jumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare romanesti s-au indreptat spre manastirile din Muntele Athos, continuand apoi pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta, s-au retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri. Altii au plecat spre Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la manastirea Sf. Sava, in pustiurile Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor cu monahii de alte neamuri, ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea tezaurului de credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit si la consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.

Manastirile monumente – istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul istoric-turistic. Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii muzeale bisericesti (carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de numerosi credinciosi si turisti din tara si de peste hotare.

In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat odajdii (Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de broderie (Tiganesti si Agapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar in cele de calugari, ateliere de sculptura in lemn si de turnat clopote (Plumbuita), de pictura pe sticla (Simbata de Sus si Prislop – ultima de calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale de strungarie (metale), ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii. Manastirea Neamt are o tipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca potrivita cu pregatirea si varsta lor, in afara de slujbele la biserica, si la ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi, pentru nevoile lor.

Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele manastiri s-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la Arges, Cozia, Cheia, schitul Paltinis, schitul Techirghiol s.a.

Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare duminica si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe savarsite in manastiri, iar in zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti pentru reculegere, rugaciune, spovedanie si impartasanie. Numarul inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste de sfinti: Catedrala patriarhala (Sf. Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sf. Calinic), Arges (Sf. Filofteia), Bistrita din Oltenia (Sf. Grigorie Decapolitul), catedrala mitopolitana din Iasi (Sf. Paraschiva), manastirea Sf. Ioan din Suceava (Sf. Ioan cel Nou), catedrala mitopolitana din Timisoara (Sf. Iosif de la Partos).

In felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile continua frumoasele traditii ale spiritualitatii monahale ortodoxe romanesti, de rugaciune impletita cu munca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului cultural national.