Diavolul în Noul Testament

   Nu se ştie, când au căzut îngerii răi din starea lor originară, dar este de presupus că nu îndată după crearea lor. Pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: “ Voi sunteţi fii ai diavolului … Acela de la început a fost ucigător de oameni şi în adevăr n-a stat “ ( Ioan 8, 44 ), deducem că ei au căzut mai înainainte de crearea omului, deoarece diavolul i-a ispitit pe protopărinţii noştrii la păcat.

   Folosindu-se rău de libertatea lor şi răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, din mândrie, o parte dintre îngeri au fost izgoniţi din cer, ajungând astfel îngeri răi sau diavoli. Numele de îngeri răi li s-a dat deoarece ei nu voiesc şi nu fac niciodata binele, ci numai răul.

      Aceştia poartă diferite numiri precum: demoni ( Matei 8, 31 ); diavoli ( Matei      4, 1 ); draci ( Matei 11, 18 ); duhuri necurate ( Matei 10, 1 ); duhuri rele ( Apocalipsă 16, 14 ), iar capatenia lor se numeşte: Satan ( Matei 12, 26 ); Belzebul ( Matei          10, 25 ), Lucifer, Veliar. Diavolului i se mai spune: ispititorul ( Matei 4, 3 ); începătorul răutăţii, stăpânul acestei lumi ( Ioan 12, 31 ). Termenul grec înseamnă “ calomniator “, “ clevetitor “ şi “ uneltitor “ ( Efeseni 6, 11 ), redând termenul ebraic    “ Satan “, care înseamnă “ potrivnic “, “ vrăjmaş ”.

 Îngerii răi sau diavolii sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. Aceştia nu sunt, deci, o iluzie a timpurilor vechi şi întunecate, aşa cum au afirmat unii oameni, sau o personificare a răului ce izvorăşte din om, ci au o existenţa reală şi incontestabilă. Noul Testament vorbeşte foarte des de acţiunea rău făcătoare a diavolului asupra oamenilor, de aceea, Mântuitorul a dus o luptă înverşunată împotriva lui, izgonind duhurile necurate din nenumărăţii demonizaţi, făcându-i pe aceştia sănătoşi.

      Astfel diavolul este amintit din primele pagini ale Noului Testament, până la ultimele. Mai întâi diavolul apare ca ispititor al lui Iisus Hristos – îndata după botezul Său şi înainte de începerea activităţii Sale publice ( Matei 4, 1 – 11 ; Luca 4, 2 – 13 )  – pe care, după biruinţa Sa, Domnul îl alungă: “ << Piei Satano! >> Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să – I slujeşti “ ( Matei 4, 10 ; Luca 4, 8 ).

      Diavolul, totuşi socotindu-se stăpânitorul acestei lumi şi al împăraţilor ei                 ( “ … diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da  Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. “ – Matei 4, 8 – 9 ; Ioan 12, 31 ; 14, 30 ; 16, 11 ), lucrează prin oamenii care se lasă ispitiţi de el, samănând certuri ( “ Duşmanul care a semănat-o este diavolul … “ – Matei 13, 39 ; Luca 8, 12 ) între ei, minciuni, clevetiri, pârâciuni, răutăţi de tot felul şi stricăciuni, răpiri, ucideri etc., ca să-i piardă de la mântuire, din ciudă şi invidie şi să-i facă părtaşi la osânda lui veşnică ( “ Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit divolului şi îngerilor lui “ – Matei 25, 41 ; 7, 23 ; 13, 40 – 50; Luca 13, 27; Apocalipsă 20, 10 ).

      Însuşirile diavolului se cunosc din faptele sale manifestate împotriva oamenilor; cei ce se lasă ispitiţi cad în mrejele sau “cursele” lui. Astfel se spune despre diavol că a fost de la început “ucigaş de oameni” şi “tată al minciunii”, căci atrage şi amăgeşte pe oameni să facă poftele lui ( “ Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru diavolul … “ – Ioan 8, 44 ); de aceea este numit şi tată a celor ce îi fac voia. El este autorul principal al vânzării şi trădării lui Hristos, punând în mintea lui Iuda Iscarioteanul, dinainte de Cină, gândul de a-L vinde. ( “ Şi facându-se Cină, şi diavolul punând dinainte în inima lui Iuda, …,  ca să-L vândă “ – Ioan 13, 2 ). Deja Iisus îi prevenise pe cei doisprezece apostoli, dintre care făcea parte şi Iuda, că unul dintre ei este un diavol ( Ioan 6, 70 ). “ Uneltirile diavolului “ ( Efeseni 6, 11 ) sunt nenumărate.

      Alte uneltiri şi lucrări ale diavolului se văd la Simon Magul ( Fapte 8, 18 – 20 ) şi la Elima, vrăjitorul care stă împotriva adevărului propovaduit de Sfântul Apostol Pavel. Dar Apostolul, plin de Duh Sfânt, şi uitându-se la Elima, i-a zis: “ O, tu, cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăşmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta a strâmba căile Domnului cele drepte ? “ ( Fapte 13, 10 ; Matei 13, 38 – 39 ; 2 Timotei 2, 26 ). Şi tot diavolul este cel ce amăgeşte şi duce pe oameni la idolatrie făcându-i închinători la idoli, care de fapt nu este altceva decât o închinare adusă demonilor ( “ … cele ce jertfesc nemurilor,  jertfesc demonilor          şi nu lui Dumnezeu … “ – 1 Corinteni 10, 20 ); ori la erezii sau “ învăţăturile demonilor ” ( 1 Timotei 4, 1 ; 1 Ioan 4, 1 – 3 ; 2 Timotei 3, 1 – 7 ; Tit 3, 9 – 10 ; 2 Petru 2, 1 – 3  ). Diavolul care “ de la început păcătuieşte “ ( 1 Ioan 3, 8 ), este “ cel care înşală pe toată lumea “ – şi este “ pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea “ ( Apocalipsă 12, 9 – 10 ).  Cei care deprind păcatul sub orice formă şi nu se căiesc, ca să se îndrepte, sunt numiţi după “ tatăl lor “: “ fii ai diavolului “ ( Ioan  8, 44 ; Fapte 13, 10 ). Pe unii îi numesc chiar      “ diavoli “, ca pe Iuda ( Ioan 6, 70 ). Ca tatăl păcatului, prin care a intrat moartea în lume ( Roamani 5, 12 ), diavolul  “ are stăpânirea morţii “ ( Evrei 2, 14 ).

      Pe unii oameni, diavolul i-a amăgit spre păcat; iar în alţi, a intrat de-a binelea – anulând orice voinţă personală, ca să facă numei voia şi poftele lui, cei ce s-au lăsat prinşi în “ cursa diavolului “ ( 2 Timotei 2, 26 ). Aceştia sunt îndrăciţii sau demonizaţii, din care mulţi a vindecat Iisus ( “ Şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni “ – Luca    8, 2 ; Fapte 10, 38 ; etc. ).

       Cu venirea lui Hristos a slăbit puterea diavolului, iar a oamenilor s-a întărit, mai ales cei ce cred în Sfintele Taine, încât ei se pot împortrivi uneltirilor diavolului, dacă se întrarmează cu “ armele lui Dumnezeu “ ( Efeseni 6, 11 – 18 ). Unii creştini care sunt şi slujitori ai Bisericii, primind harisma puterii, alungau şi ei duhurile necurate din cei demonizaţi, în numele lui Iisus ( “ Tămaduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproişi, pe demoni scoateţi-i, în dar aţi luat, în dar să daţi “         – Matei 10, 8 ; Marcu 16, 17 ; Luca 10, 17 ; 1 Corinteni 12, 10 ), puteri şi harisme lăsate Bisericii de-a lungul veacurilor. Pe temeiul acestei puteri Biserica a alcătuit  şi rugăciunile, sau aşa zisele exorcisme din “ Rânduiala facerii Catehumenului ” care se citesc înaintea botezului.

      Diavolul nu unelteşte numai împotriva fiecărui om sau creştin în parte, ci mai ales lucrează împotriva întregii comunităţi creştine, sau a Bisericii, îpărăţia lui Dumenzeu pe pământ. Şi face aceasta mai ales asupra căpeteniilor şi slujitorilor Bisericii, pe care caută să-i amăgească cu unele şovăileli sau neîncrederi. Aşa a încercat la început cu Petru, pe care Domnul Hristos l-a numit “ Satan “: “ Înapoia mea Mea, satano: sminteală Îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor “ ( Matei 16, 23); chiar înainte de patimile Domnului, satana a cerut ca să-i cearnă pe apostoli   “ ca pe grâu “ ( Luca 22, 31 – 32), ca să-i facă să se lepede de El.

      Mai târziu, unele căpetenii bisericeşti s-au şi abătut de la dreapta credinţa, căzând chiar în erezii, cum se aminteşte de Alexandru, Imeneu şi Filet ( 1 Timotei 1, 19 – 20 ; 2 Timotei 2, 17 – 18 ); iar alţii în grupări mai mari s-au rupt de Biserică ( 1 Timotei 4,        1 – 2 ; Evrei 10, 25 ; 2 Petru 2, 1 – 3 ). Cunoscând astfel de fapte Sfântul Apostol Pavel, scriind lui Timotei, episcopul Efesului, între sfaturile pe care i le dă, cu privire la condiţiile ce se cer căpeteniilor Bisericii  - episcop şi subalternii lor, preoţi şi diaconi – sunt şi acestea: “ Episcopul ( sau preotul ) să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocara şi în cursa diavolului “ ( 1 Timotei      3, 6 – 7 ). Grija lui este de a-i ferii de “ cursa diavolului “ ( 2 Timotei 2, 26 ).

     La rândul lor apostolii şi episcopii îndeamnă Bisericile şi pe fiii lor duhovniceşti credincioşi să lupte contra lucrării nimicitoare a diavolului, să i se împotrivească cu toată tăria şi-l vor birui. Astfel, Sfântul Apostol Petru, scriind Bisericilor din Asia Mică – şi prin ele Bisericii Universale – îndeamnă pe fiii lor: “ Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi-i împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri din lume “ ( 1 Petru 5, 8 – 9). Iar Sfântul Apostol Iacov îi sfătuieşte pe fiii săi duhovniceşti – şi nu numai: “ Supuneţi-vă lui Dumnezeu! Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi “ ( Iacov 4, 7 ).

      Diavolul a lucrat prin fiii lui – împăraţi şi slujitorii lui – prigonind biserica lui Hristos de la început, secole de-a rândul; dar, ea a biruit şi va birui. Iată ce spune Domnul căpeteniei Biserici din Smirna: “ Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată, diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispititiţi, şi să aveţi necaz zece zile. Fii credincioşi până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii “ ( Apocalipsă        2, 10 ). Prigoanele au întărit Biserica, ele fiind din afară; dar înăuntru fiind unitar solidară. Cel mai mare rău i-a făcut Bisericii ereziile şi sectele, care s-au înmulţit şi sporesc mereu la număr, ele fiind vrăjmaşii dinăuntru, care au măcinat-o şi     fărâmiţat-o – toate operă a marelui uneltitor.

      În final, însă, diavolul care a amăgit pe toţi va fi nimicit, fiind biruit definitiv de Mielul – Hristos, şi va fi aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor “ ( Apocalipsă   20, 10 ).