I. Împrejurările politice şi sociale la apariţia creştinismului. Starea lumii greco-romane
Pentru a întelege împrejurările politice şi sociale care au condus la apariţia creştinismului şi cauzele care au contribuit la răspândirea lui, trebuie sa cunoastem starea lumii antice la naşterea lui Iisus Hristos.
Dupa cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul lumii s-a născut când a venit „ plinirea vreinii” (Galat. 4, 4). Aceasta înseamnă că lumea veche era pregătită pentru venirea Lui.
Palestina, leaganul creştinismului, făcea parte, începand cu anul 63 î.Hr., din Imperiul roman. Statul roman, cu începuturi modeste, a crescut treptat. În fruntea ţinutului Latium, Roma a cucerit Italia, iar în fruntea Italiei, a cucerit lumea antica. Dintr-un mic stat maritim, Roma a reuşit să creeze un Imperiu continental, având la mijlic Marea Mediterană - Mare nostrum. Acest vast Imperiu cuprindca lumea din jurul Mării Mediterane şi se întindea pe trei continente: Europa, Africa şi Asia. El cuprindea, în Apus, ţinuturile de la Oceanul Atlantic şi Marea Nordului şi se întindea la Răsărit până la hotarele Armeniei, Arabiei şi la Marea Roşie; din Bretania şi Germania de la Rin si Dunăre, se întindea în sud pâna la marginile Saharei si Etiopiei, în Africa. Sub împaratul Traian (98-117), Imperiul roman s-a întins şi mai mult, cuprinzând Dacia Traiana şi ajungând în Răsărit la Marea Caspica şi Golful Persic.
În timpul lui Iisus Hristos, stalul roman se gasea la apogeu ca întindere, putere politică, organizare şi cultură. Dupa Evanghelislul Luca, el este numit si „lumea” (oi coumeni,Luca 2,1)!
Împaratul Augustus (31 î.Hr. - 14 d.Hr.) a creat sistemul politic numit Principatul, deoarece împăratul, deşi împărăţea, în stat, puterea supremă îl avea Senalul roman, se consideră princeps, adică primul dintre senatori. Principatul, ca sistem politic, a durat pâna la împaratul Diocletian (284-305), care a inaugural un nou sistem politic, Dominatul, de la cuvântul dominus, numit astfel pentru că împaratul singur avea responsabilitatea puterii supreme in stat, ca un dominus, stăpân.
Până la împăratul Diocletian, Statul roman era condus de împarat şi Senat (diarhie) şi era împărţit în numeroase provincii. Acestea erau de trei categorii: a) provincii imperiale, cucerite de curând, conduse în numele împăratului de un legat sau reprezentant al său - legatus Augusli pro praetore;
b)provincii senatoriale,mai bine romanizate,care erau conduse de un proconsul.
c)Alte provincii, cu o situaţie specială ca Palestina, Egiptul, Maurctania, erau conduse de un procurator (în greceşte epitropos). Provinciile formau unitiăţi administrative şi aveau în frunte un guvernator ajutat de un concilium. Oraşele se
conduceau singure. În fruntea lor se afla Roma - caput mundi, după care mai însemnate erau: Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon în Galia).
conduceau singure. În fruntea lor se afla Roma - caput mundi, după care mai însemnate erau: Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon în Galia).
Numărul populaţiei imperiului roman din timpul împaratului August nu se cunoaşte istoricii o apreciază cu probabilitate între 60-120 milioane de locuitori.
Starea religioasa. Cu exceptia iudeilor, popoarele lumii vechi erau politeiste şi idolatre. Cultele erau numeroase; fiecare popor avea religia sa. Statul roman le tolera pe toate, mai putin pe cele socotite periculoase, ca al druizilor din Galia, unele culte siriene şi egiptene, iar în epoca imperială creştinismul.
Religia romană, religie de stat, religia poporului dominant, era legată de toată viaţa cetăţeanului şi observarea ei era o dovada de loialitate politică faţă de Statul roman. Primul împărat roman, Augustus, a luat şi titlul de „pontifex maximus”, adică şeful religios suprem al Statului. Acesta, văzând decadenţa religiei romane, a încercat o reformă religioasă care tindea la întărirea păgânismului roman şi a moravurilor romane.
Religia greacă se afla, de asemenea, în decadenţă. Un rol important îl jucau misterele religioase, mai ales cele de la Eleusis, care puneau accentul pe ideea de ispăşire, de curăţire morală a credinciosului.
Cultele orientale, prin caracterul lor mistic, au avut de asemenea o mare influenşă în lumea greco-romana, îndeosebi ale zeităţilor Cybele sau Magna Mater din Pesionte (Frigia) şi Attis, precum şi al lui Isis şi Osiris, din Egipt. Ele au pus în circulaţie unele idei religioase deosebite ca: ideea de păcat, de rascumpărare şi renaştere spirituală, de curăţire, de nemurire; ele aveau unele rituri şi ospeţe sacre, erau entuziaste şi prozelitiste şi tindeau spre monoteism şi universalism.
Cel mai însemnat dintre ele, care a dus o luptă aprigă contra creştinismului, a fost cultul zeului Mithra (mithraismul), zeul soarelui - deus sol invictus, care s-a răspândit mult în Imperiul roman în secolele III-IV d.Hr., datorită soldaţilor romani.
Amestecul de popoare şi de culte a adus în Imperiul roman sincretismul religios, numit şi teocrasie, adică amestec de zei, curent religios favorizat de situaţia Imperiului şi chiar de unii împăraţi romani din secolul al III-lea. Sincretismul tindea la formarea unei religii universale, prin excluderea cultelor unor popoare locale. Frământarea religioasă a timpului orienta păgânismul greco-roman spre stări şi idei noi ca ideea de monoteism, de mântuire, de răspundere morala, de ispăşire personală şi pregătea lumea veche pentru o mai uşoara primire a creştinismului.
În Imperiul roman plurinaţional, unitatea religioasa o asigura cultul Împăratului, August era socotit salvatorul lumii şi a fost divinizat dupa moarte. Alţi împăraţi, Caligula (37-41), Domiţian (81-96), Diocleţian (284-305), au primit onoruri divine chiar din viata. Cultul Împăratului şi al zeiţei Roma era dovada loialtăţii şi a respectului supuşilor faţă de împărat şi Imperiul roman şi lua deci un caracter politic.
Refuzul crestinilor de a respecta acest cult a fost una din cauzele principale ale persecuţiei lor în primele trei secole.
Starea morala a lumii vechi era în legatură cu cea religioasă şi socială. Religiile pagane nu învăţau morala, ca iudaismul şi creştinismul. Dimpotrivă, zeii erau pilde de imoralitate, iar în unele culte orientale desfrâul avea caracter religios, cultic. Imoralitatea lumii vechi se manifesta în spectacole inumane şi sângeroase, în lux, în desfrâu, în risipă, în viaţa uşuratică a multora, în raporturile sociale. Divorţurile se înmulţeau, mulţi nu se casătoreau, sinuciderile sporeau. Munca era dispreţuită de cei liberi, ea fiind lăsată pe seama sclavilor. Familia era slab întemeiată, femeia se găsea faţă de bărbat în inferioritate, copiii erau expuşi abandonului.
Situaţia sociala era de asemenea defectuoasa. Cei bogati constituiau clasa privilegiată. Unii stapaneau domenii întinse şi aveau sute şi mii de sclavi, cei mai mulţi trăiau în lux şi plăceri. Oamenii liberi duceau o viaţă grea şi umilită, la Roma traind din ajutorul Statului şi al Patronilor (clienţii). Sclavii, deşi formau cea mai mare parte din populaţia Imperiului, erau lipsiţi de drepturi şi de demnitatea de oameni; ei puteau fi bătuţi, maltrataţi, ucişi, vânduţi, despărţiţi unii de alţii; iar casătoria lor nu era recunoscută legal.
Ca o consecinţă a sărăciei, cei de jos formau asociaţii de ajulor reciproc, mai ales pentru înmormântare (sodalicia, collegia funeratricia, collegia tenuiorum= colegiile celor săraci).
Nici filosofia timpului nu mulţumea pe oameni. La apariţia creştinismului, ea era reprezentată de trei sisteme mai de seama:
a. Epicureismul, care învaţă indiferenţa religioasă, negă providenţa divină şi
avea ca principiu moral placerea (hedonismul);
avea ca principiu moral placerea (hedonismul);
b. Scepticismul, profesat de Noua Academie (a lui Cameade, c. 129. î.Hr.), era
totodata si imoral.
totodata si imoral.
c. Stoicismul a fost sistemul filosofic cel mai răspândit în societatea romană. El învăţa panteismul, pretindea că lumea este condusă de necesitate (destin), admitea chiar că răul este necesar, justifica viciile şi sinuciderile, iar in morala recomanda apatia, retinerea (apecou cai anexou: abstine et sustine). A avut totuşi şi unele idei umanilare: privea pe oameni ca semeni, cum se conslată mai ales din frumoasele pagini lăsate de filosoful Seneca († 65 d.Hr.).
Începând cu secolul al Ill-lea, filosofia devine religioasă-morală, mai ales în neopitagorism şi apoi în neoplatonism, care a devenit în secolele III-IV religia celor culţi, opusă creştinismului.
Cu toate scăderile ei, filosofia pregătea înlr-un anumită măsură calea pentru propovăduirea înaltelor idei creştine. Ea a constituit, toluşi, unul din obstacolele puse în calea răspândirii creştinismului.
În 536 î.Hr., Cyrus, regele perşilor, a eliberat pe iudei din captivitatea babilonică, iar sub conducerea lui Zorubabel ei s-au reorganizat şi au putut rezidi templul din Ierusalim.
Regatul perşilor a fost desfiinţat în secolul al IV-lea î.Hr. de Alexandru cel Mare († 323 î.Hr.). Prin împărţirea Imperiului lui Alexandru între urmaşii lui (diadohi), Palestina a ramas sub stăpânirea Seleucizilor, fiind ataşată Siriei. Regele Antioh IV Epifanius (174-164 î.Hr.) a facut încercarea de a eleniza pe iudei, dar aceştia s-au aparat eroic şi şi-au păstrat fiinţa şi religia.
Datorita luptei conduse de fraţii Macabei, Ierusalimul a trecut sub puterea iudeilor şi cultul mozaic a fost restabilit. Dupa o mare revoltă, iudeii au reuşit să formeze un stat teocratic independent, condus de un sinedriu, un gen de senat, alcăluit din 70 de membri şi un preşedinte; regele Ioan Hircan (135-105 î.Hr.) a mărit statul iudaic şi a intrat în legătura cu romanii.
Urmaşii săi însă, dezbânandu-se, fac apel la romani, iar generalul roman Pompei intervine în Palestina şi ia Ierusalimul în anul 63 î.Hr. Din acest timp, iudeii au trebuit să plătească tribut romanilor.
La anul 30 î.Hr. romanii au numit rege al Iudeii pe iudeul Irod cel Mare (39 î. Hr.--† 4 d. Hr),în timpul căruia se naşte Iisus Hristos. Acesta rezideşte templul iudaic şi ridică oraşul Cezareea Paleslinei, care devine capitala politică a ţării, Ierasamul rămânând doar central religios al iudeilor.
La moartea lui Irod eel Mare (750 a.U.c.), romanii împart Palestina între cei trei fii ai săi: Arhelau, Irod Antipa (4 î.Hr. – 39 d.Hr.) - sub care a fost judecat şi răstigit Iisus Hristos - şi Filip. Nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa (41-44), devine rege al întregii Palestine, ţara a lost condusă apoi numai de procuratori romani.
Sub împaral Nero (54-68), a izbucnil, în anul 66, razboiul iudaic, Ierusalimul a fost cucerit de Tit, fil împăratului Vespasian (69-79), iar templul iudaic, distrus în anul 70 d.Hr.
Partidele iudaice. Clasa conducatoare a poporului iudaic era alcătuită în timpul Mântuitorului din două partide, care se deosebesc între ele prin alitudinea lor religioă si politică.
Fariseii erau aparatorii Legii iudaice şi ai tradiţiei iudaice religioase. Din punct de vedere politic erau ostili stăpânirii romane. Fariseii erau de multe nuanţe şi în respectarea Legii deveniseră formalişti, ipocriţi, ceremonioşi, subiectivi, fapt pentru care Iisus Hristos i-a demascat şi mustrat cu asprime. Unii dintre ei au fost totuşi favorabili Mântuitorului şi creştinismului, cum a fost Nicodim .
Saducheii erau un partid preoţesc, aristocratic, alcătuit din oameni bogaţi, liberali independenţi, care se acomodaseră cu stapanirea romană şi ideile timpului. Ei ţineau obligatorie numai Legea scrisă, iar interpretarea ei orală; negau providenţa divină, existenţa îngerilor şi a demonilor, învierea şi viaţa veşnica. Au fost adversari neînduplecaţi ai Mântuitorului şi creştinismului.
În afară de aceste doua partide, mai existau şi alte grupari religioase ca:
Esenienii sau esenii (eseii) erau o secta iudaica influenţată de idei religioase străine. Ei traiau mai ales pe langa Marea Moarta, ducand o viaţă cumpătată de asceţi. Nu parlicipau la cultul iudaic de la templu şi respingeau sacrificiile de animale. Aveau preoţii lor, practicau un cult al soarelui şi al îngerilor, deşi admiteau că Dumnezeu este unul şi săvârşeau ospeşe religioase. Din punct de vedere social, practicau comunitatea bunurilor, erau contra sclaviei, a jurământului, a folosirii armatelor. Gradele superioare se abţineau de la casătorie şi plăceri. Admiteau nemurirea sufletului, dar nu credeau în învierea trupului. Admiteau casătoria pentru cei simpli, nedesăvârşiţi.
Samarinenii constituiau o populatie amestecată de iudei şi neiudei, în Samaria. Erau monoteişti dar, din Legea lui Moise, nu respectau decat Pentateuhul. Aveau un templu propriu pe muntele Garizim şi păstrau ideea mesianică. Intre iudei şi samarineni era o mare ură.
Terapeuţii erau o sectă iudaică din jural Alexandriei, în Egipt, unde se refugiaseră numerosi iudei din timpul lui Alexandru cel Mare. Ei se ocupau eu citirea Vechiului Testament, pe care-1 interpretau alegoric, şi duceau o viaţă contemplativa. Aveau agape religioase cu cantece şi dansuri.
În general, dupa robia Babilonului, religia iudaica este deosebită de cea a profeţilor, devenind formalistă, rilualistă, dând strictă observare literală prescripţiilor Legii lui Moise. Dominaţiile străine, nenorocirile şi umilirile îndurate de iudei au contribuit la denaturarea ideii mesianice însasi, Mesia nu mai era asteptat ca un Mântuitor al luniii, ci ca un eliberator naţional al poporului iudeu din robia străină, ca un erou politic. Aceasta a contribuit ca iudeii sa nu înteleagă pe Iisus Hristos, sa nu vadă în El pe adevăratul Mesia şi să ceară răstignirea Lui ca blasfemiator al lui Dumnezeu.
III. Cauzele care au înlesnit raspandirea crestinismului.
Împrăştierea iudaică, diaspora, în oraşele mari ale Imperiului roman, a contribuit într-o mare măsură la cunoaşterea creştinismului şi la răspândirea lui. Iudeii au format colonii importante în Babilon, la Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint s.a. Ei s-au bucurat din partea romanilor de anumite privilegii: aveau comunităţi proprii şi autonome, aveau sinagogile şi justiţia lor, puteau săvârşi în liberlate cultul mozaic şi le era garantată respectarea Sabatului. Pe lângă acestea, erau scutiţi de cultul oficial şi imperial, de serviciul militar, de razboi şi de alte obligaţii nepotrivite cu prescripţiile Legii mozaice.
Aceste privilegii au favorizat propaganda religioasă iudaică. În diasporă, iudeii au renunţat la particularismul lor national şi au început să facă prozelitism, atrăgând la credinţa mozaica numeroşi păgâni, mai ales greci şi romani.
Unii împaiaii romani ca Adrian (117-138) şi Septimiu Sever (193-211) au interzis prozelitismul iudaic, dar el n-a incetat. Influenţaţi de cultura greacă, au existat iudei elenişti care, în interes de propagandă, devin mai puţin fanalici ţi formalişti decat iudeii din Palestina, admitând ca şi alte popoare pot primi Legea mozaică şi pot dobândi mântuirea.
Prozeliţii erau de doua feluri: a) prozeliţii dreptăţii sau fiii alianţei, care primeau circumciziunea şi participau la sacrificiile iudaice. b) Alţii respectau numai cele 10 porunci, observau Sabatul, curăţirile rituale, deosebirile dintre mancărurile curate şi necurate, fiind numiţi temători de Dumnezeu (joboumeni sau sebomvoi ton qeon).
Legea Vechiului Testament, fidelitatea poporului iudeu faţă de religia revelată primită, stăruinţa lui în respectarea monoteismului, pastrarea ideii mesianice au pregătil calea penlru răspândirea creştinismului mai mult decât celelalte cauze cunoscute în istorie. În răspândirea creştinismului, Apostolii şi misionarii creştini s-au adresat de regulă mai intâi iudeilor şi prozeliţilor din comunilăţile iudaice. Prozelitismul iudaic a înlesnit credincioşilor celorlalte religii apropierea de creştinism. După aceea, comunitatea creştină înfiinţată se separă de iudei şi se organizează şi duce viaţa ei proprie.
Starea decadentă religioasă şi morală a lumii vechi, inegalităţile şi asupririle sociale, misterele păgâne, pătrunderea cultelor orientale în Imperiu, declinul sistemelor filosofice au avut şi ele contribuţia lor la răspândirea creştinismului. Lumea veche, obosită, dezamagită şi descurajată aşteaptă ceva nou, care s-o ridice din starea de decadenţă spirituală şi morală.
Întinderea imensă a Imperiului roman, în care trăiau numeroase popoare şi nationalităţi, a contribuit de asemenea la răspândirea creştinismului. După numeroase lupte civile, Imperiul roman a devenit un Stat universal, în care împaratul August a reusit să impună ordinea şi pacea - pax romana, preţuită şi de creştini. Comunicatia pe mare si pe uscat era relativ usoara. Numeroase drumuri bune porneau de la Roma în provincii ca o reţea, avand pe ele popasuri bine pazile. Legile romane, armata şi funcţionarii asigurau ordinea şi liniştea în Imperiu. Amestecul de popoare şi de idei a creat o unificare culturală, iar limba latină era inţeleasă mai peste tot, devenind o limbă universală a întregului Imperiu. Ca mijloc de comunicare era folosită mult şi limba greacă, în dialectul zis comun – coinh dialectos, în care s-au scris şi cărţile Noului Testament. Limba greacă era vorbită sau înţeleasă mai ales în partiţe de răsărit ale Imperiului roman.
IV. Concluzii
Persecutiile împotriva Bisericii au fost începute la evrei prin uciderea diaconului Ştefan, primul martir, pe la 33-34. Primul apostol martirizat a fost Iacov fiul Zevedei, decapitat in anul 43 din ordinul ultimului rege evreu care a domnit peste toata Palestina, Irod Agripa I. Cele zece persecutii anticrestine ale imparatilor romani incep cu persecutia lui Nero din 64.
Persecutiile propriu-zise, cele îndurate de creştini din partea autorităţilor romane si ale mulţimii păgâne, au fost mult mai grele, de lunga durata şi au pus Biserica în grea cumpănă. Ele au inceput în anul 64, sub imparatul Nero (54-68) şi au continuat până la anul 313, cand împăratul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranţă religioasă, de la Milan.
Cauzele persecutiilor au fost de mai multe feluri:
a. Cauze religioase. Între crestinism şi religia greco-romana era o mare deosebire. Crestinismul era o religie noua, monoteista, spirituala, morala, în timp ce paganismul era o religie veche, politeistă, idolatraă şi decăzută. Păgânii nu aveau o înţelegere pentru religie spirituală, fără temple, fără zei şi jertfe, fara reprezentările zeilor prin statui, în care oamenii de rand credeau ca locuieste puterea lor-numen. Credinţa creştina era socotită de păgâni o apostasie de la religia şi tradiţia stramoşilor-mos majorum, dispreţul zeilor, ateism şi nelegiuire. Orice calamitate abatuta asupra Imperiului roman, navalirea altor popoare, cutremure, furtună, vreme reă, inundatii, secetă, foamete, epidemii, toate erau atribuite creştinilor, fiindcă au părăsit cultul zeilor, iar zeii mânioşi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor.
b. Cauze politice. Stransa legătura dintre religie, stat şi viaţa publică scotea şi mai mult în evidenţă contrastul dintre creştinism şi păgânism. Politeismul era un adevarat amestec în toate manifestarile vieţii publice şi de stat. Ideea păgânilor, că Imperiul roman este ajutat si protejat de zei şi că lor li se datoreşte creşterea şi puterea lui şi că, pe de alta parte, nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza creştinilor, care, prin atitudinea lor, jignesc şi supara pe zei, au contribuit ca păgânii sa vadă în creştini duşmanii statului.
Cultul imparatului şi al zeiţei Roma, care constituia de fapt o manifestare de loilitate politică faţă de puterea Romei şi a împaratului, de la care creştinii se sustrageau, căci ei adorau pe Dumnezeul cel adevarat, Creatorul cerului şi al pământului, a constituit una din cauzele principale ale persecuţiilor. Refuzul creştinilor de a adora pe împarat ca zeu era socotit ca act de impietate (sacrilegium) şi ofensa adusa majestătii imperiale-crimen lesae religionis et divinitatis (Tertulian, Apologeticum, XXVII, 1).
c. Cauze moral-sociale. Prejudecaţile şi ura păgânilor se manifestau şi în aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor. Neînţelegând Taina Sfintei Împartaşanii, în care painea şi vinul sunt prefăcute, prin Sfantul Duh, în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, creştinii erau acuzati că ucid copiii la cultul lor şi se hrănesc cu sângele şi carnea acestora. Neînţelegând rostul şi sensul agapei creştine, creştinii erau socotiţi imorali, fiind acuzati că la ospeţele comune se dedau la desfrau şi comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei.
Cei de sus, aristocratii, vedeau în creştini elemente vulgare şi îi dispreţuiau, pentru ca ei se recrutau mai mult din clasele modeste. Creştinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranţi, de oameni inferiori. Prin abţinerea lor de la anumite meserii şi funcţiuni, legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armată, creştinii erau socotiţi de pagâni inutilii societătii, nefolositori în afaceri - infructuosi negotiis (Tertulian, Apologeticum, XLII, 1).
Persecuţia de care au avut parte creştinii nu erea ceva nou pentru ei. Era o parte a moştenirii lor iudaice. Asocierea dintre mărturisire şi persecuţie a început în cea de a II-a parte a proorociei lui Isaia şi a s-a cristalizat în perioada seleucizilor. Conceptul că cei martirizaţi vor fi răsplătiţi cu nemurirea a câştigat teren pâna când a ajuns sădomine atitudinea iudeilor faţă de guvernul roman(cum gasim relatat în cartea Macabei).
Posibilitatea de a muri pentru Tora a ajuns sa fie astfel acceptată şi de iudaism. Astfel, iudeii nu mai manifestu ostilitate faţă de ideea de a fi martirizaţi, în chiuda faptului ca Roma era tolerantă faţă de religia lor, unitatea de care au dat dovadă, spiritul de necooperare, succesul lor financiar, a atras asupra lor ura multora şi persecuţii temporale mai ales în faţa Palestinei: în Alexandria pogromul era un lucru obişnuit. Această stare de fapt a fost moştenită de creştini. Disponibilitatea lor de a se confrunta cu sufreinţa a fost intensificată de exemplul lui Iisus Hristos şi de asocierea persecuţiilor în sfârşitul veacului după care au tânjit ei (Marcu 13, 7-13). Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm ce i-a determinat atât pe iudei căt şi pe romani sa persiste în aceasta prigoană creştină.
1. Împotrivirea din partea iudeilor
Acestă împotrivire a crescut în intensitate. Predicarea unui Mesia crucificat de a cărui moarte au fost foarte public învinuiţi conducatorii iudeilor a fost foarte provocatoare.
Predica diaconului Ştefan despre caracterul temporal al Legii mozaice (Fapltele Apostolilor 6, ) a produs o schimbare de opinie publică şi a atras după sine prima persecuţie din Ierusalim şi din alte locuru (ex. Damasc). În anul 44 d.Hr. Sf. Ap. Iacov a fost exeutat de Irod Agripa şi peste tot în Faptele Apostolilor, iudeii vor sa fie cei mai inverşunaţi duşmani ai lui Pavel. Atitudinea acestora faţă de creştini a fost înrăutăţită şi mai mult în urma Sinodului Apostolic, care a respins necesitatea tăierii împrejur.
2. Împotrivirea din partea romanilor
În atitudinea Romei a survenit o schimbare. La început, după cum se observă din Faptele Apostolilor, Roma a fost tolerantă faţă de creştini, ba chiar i-a încurajat. Această atitudine s-a schimbat curând într-o împotrivire vehementă. În Roma, creştinii au ajuns atât de nepopulari încât în jurul anului 64 Nero i-a putut folosi ca ţapi ispăşitori pentru incendierea Romei. În Bitinia, în jurul anului 112, practicarea constantă a religiei creştine era o crima capitală, cu toate ca împăratul Traian nu permitea denunţurile anonime şi dezaproba „vânătoarea de vrăjitorie”. Există trei explicaţii pentru acestă schimbare de atitudine:
a) aceşti creştini au fost învinuiţi numai de anumite călcări de lege, cum ar fi canibalism, incendieri, incest, magie, adunare ilegală şi mejestos (refuzul de a aduce jertfe în numele împăratului). Există dovezi că ei au fost acuzaţi şi de alte lucruri, dar I Pertu 2, 12; 4, 14-17; Piliniu Ep.10, 97 şi Suetonius, Nero 16, toţi spun clar ca însuşi numele de creştin era pasibil de pedeapsă.
b) A existat o lege pretutindeni în imperiu, institutum Neroianum, conform căreia creştinii au fost proscrişi. Tertulian face această afirmaţie şi spune că aceasta a fost singurul decret a lui Nero care nu a fost abrogat ulterior. Totuşi creştinismul nu a fost atât de important încât să necesite o asemenea lege, iar dacă totuşi a existat o asemenea lege, este greu de explicat cum Pliniu nu a cunoscut-o, cum de Traian a omis aă o menţioneze, sunt greu de explicat drepturile de proprietate ale bisericii înainte de persecuţiile lui Decius şi uimitoare lipsă de uniformitate în aplicare legii.
c) Persecuţia era la discreţia guvernatorului, care acţiona numai ca răspuns la reacţiile individuale: nu exista un procuror public în societatea romană. Indiferent ce formă lua acuzaţia oficială erau vazuţi ca membrii activi ai unei organizaţii despre care se credea că era de factură delincventă şi care era pusa alătui de bacanale şi de driuzi, iar sfidare, refuzul constant de retractare a declaraţiilor a fost întâmpinată cu moartea.
De aceea persecuţiile au fost limitate de trei factoi:
· Guvernatoruii a ezitat sa accepte învinuiri cu privire la opiniile religioase ale indivizilor şi au încercat să se oprească numai cazurilor de încălcare de lege.
· Acuzaţiile trebuiau făcute atât personal, cât şi publice—şi a afuce o învinuire capitală erea un lucru periculos şi dificil.
· În fiecare provincie un singur om, guvernatorul, puteaputea pronunţa sentinţa la moarte.
Aceşti trei factori au concurat la protejarea majorităţii creştinilor o perioadă suficient de lungă pentru ca Biserica creştină sa prindă rădacini.
Bibliografie
1. Istoria bisericească universală, Manual pentru Seminariile Teologice
2. J.D. Douglas M.A.,B.D.,S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, Ed. „Cartea creştină” Oradea, 1995
3. Biblia, tipărită sub îndrumarea şi putarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxer Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Societatea biblică interconfesională din Romania, 1999.
4. Eusebiu de Cezareea-Istoria bisericeasca (vol.13), carte tipărită sub îndrumarea şi putarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxer Române, traducere Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de misiune am Bisericii Ortodoxe Ronâne, Bucureşti, 1987.
Cuprins
I. Împrejurările politice şi sociale la apariţia creştinismului. Starea lumii greco-romane....................................................................................1
II. Starea lumii iudaice la aparitia crestinismului...................................................4
III.Cauzele care au înlesnit raspandirea crestinismului.............................5
IV.Concluzii......................................................................................................7
Bibliografie.........................................................................................................11
