Vasile Alecsandri este unul dintre marii scriitori
ai literaturii române din secolul al XIX-lea. A scris poezie, proză, teatru şi
a cules creaţii populare româneşti. A fost profund preocupat de toate
evenimentele culturale şi politice ale epocii sale, care au devenit surse de
inspiraţie pentru poet.
Cea
mai importantă dimensiune a operei sale este poezia, Alecsandri fiind cunoscut
ca un părinte al pastelului , izvorât din iubirea şi admiraţia sa faţă de
natură.
Pastelul
este o creaţie lirică, în care este evocat un tablou de natură faţă de care eul
liric îşi exprimă sentimentele în mod direct, apelând la descriere.
În
această definiţie se încadrează poezia “Iarna” a lui Alecsandri. Aceasta este
un pastel, deoarece, prin intermediul versurilor, autorul îşi exprimă în mod
direct sentimentele, încântarea în faţa cadrului natural surprins în anotimpul
precizat în titlu.
Din
punct de vedere structural, poezia conţine patru catrene, prin care sunt
descrise două tablouri, inegale ca întindere.
Primul
tablou înfăţişează iarna în plan cosmic: “din văzduh”, “fulgii zbor, plutesc în
aer”, “Soarele rotund şi palid se prevede printre nori.”
Celălalt
tablou prezintă iarna în plan terestru: “Tot e alb pe câmp, pe dealuri”, “Se
văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum”. Asistăm la modul în care,
coborând din înalturi, iarna s-a instalat peste tot ce mişcă.
În
prima strofă, spaţiul nu poate fi delimitat cu precizie, elementele cosmice
îmbinându-se cu cele terestre. Ele sunt redate în special prin imagini vizuale
cum ar fi: “iarna cerne norii de zăpadă”, “fulgii zbor, plutesc în aer”. Aceste
imagini sunt realizate prin intremediul unor figuri de stil: epitete – “lungi
troiene”, “cumplita iarnă”, “ fluturi albi”; personificări – iarna cerne”; comparaţii
– “ca un roi de fluturi albi”.
Primul
vers al strofei a doua modifică perspectiva din care este prezentat anotimpul
iarna. Repetiţia “ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară” sugerează
faptul că iarna şi-a intrat deplin în drepturi; că pare fără limite, speranţa
naturii de a reveni la viaţă fiind abolită. Poetul compară soarele, astrul care
sugerează viaţă şi căldură, cu “un vis de tinereţe printre anii trecători”,
ceea ce accentuează cele spuse mai sus. Deşi dorit, el nu reuşeşte să învingă
supremaţia iernii.
Elementele
din primele două strofe plasează descrierea într-un plan al înaltului. Începând
cu strofa a treia tabloul iernii se întregeşte, schiţându-se planul terestru.
Dacă
în strofa a treia peisajul este static: “şi pe-ntinderea pustie, fără urme,
fără drum” – în ultima strofă apar primele semne de viaţă: ”Iat-o sanie uşoară
care trece peste văi… / În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi”; aceasta
din urmă constituind şi o senzaţie auditivă.
O
caracteristică importantă a pastelului este prezenţa în text a epitetelor
cromatice: “fluturi albi”, “umeri dalbi”, “ zale argintie”, “fantasme albe”.
Observăm că albul specific iernii, domină tabloul. El este sugerat nu doar de
epitetele cromatice, ci şi de repetara vocalei “a” în toate strofele poeziei.
Cu o
deosebită măiestrie, Alecsandri personifică aici fenomenele naturii, le conferă
o imagine nemaipomenită. Ninsoarea, cea care, în primele trei strofe,
împărăţeşte peste natură îşi pierde, în ultima strofă forţa, iar obtimismul şi
bucuria şi iau locul.
Din
punct de vedere al versificaţiei, poezia are o rimă împerecheată, un ritm
trohaic şi o măsură de 15-16 silabe pe vers. Descrierea tabloului este
extraordinar realizată, parcă de mâna unui pictor profesionist.
Sensibilitatea
cu care Alecsandri a realizat acest pastel îl determină pe cititor să se
transpună într-o lume mirifică, plină de farmec, dar şi de miraculos.
