Panza de in pe care Iosif
din Arimateia a cumparat-o acum 2000 de ani, ca sa serveasca drept GIULGIU
de moarte Mantuitorului nostru,
exista si astazi! Aproape o mie de ani n-a fost stiuta de nimeni. de la anul
1000 s-a stiut ca exista si unde se pastreaza. De cativa ani insa s-au aflat
mai multe; ca pe Giulgiu a ramas intiparita intreaga figura a lui Iisus, asa
cum a fost in ultima zi din viata; plin de rani, plin de sange, lovit de bici,
batjocorit, cu cununa de spini pe cap, scuipat, cu mainile si picioarele
gaurite de piroane, cu coasta strapunsa de sulita, cu osul nasului rupt de
pumnalul ce i-a dat in fata soldatul lui Caiafa, cu parul incalcit di chiaguri
de sange. Iisus a murit Vineri la orele 15. De indata a inceput un cutremur,
soarele s-a ascuns, dar n-a fost eclipsa si scrie in chinezeste ca un ceas a
durat cutremurul. In Palestina cum apune soarele, indata se face noapte - si la evrei, ziua incepe cu apusul
soarelui. Vineri seara incepeau Sarbatoarea Pastelui si cum apune soarele, nu
se mai putea face nici un lucru, incat daca nu se facea ingroparea pana la
apusul soarelui dupa aceea nu se mai putea face. Evreii nu aveau voie sa
aprinda focul, sa tina o torta – apusul soarelui trebuia sa gaseasca pe fiecare
in casa sa. Sfanta era aceasta lege si cine se abatea de la ea era pedepsit cu
moartea.
Iosif din Arimateia a
venit pe Golgota pe inserate, ceea ce insemana un ceas doua de apusul soarelui,
si vazand pe Iisus pe cruce l-a cuprins o jale mare, cum sa mearga Invatatorul
la groapa comuna, cum sa fie la un loc
cu talharii? … caci era obiceiul ca in groapa comuna sa fie aruncate
trupurile celor osanditi. Pana si aceasta necinste fusese rezervata Fiului lui
Dumnezeu, aruncarea la groapa comuna! Pana acum Iosif a stat ascuns, dar acum
nu-i mai pasa, se duce la Pilat sa ceara trupul lui Iisus, aratand astfel pe
fata ca el membru al Sinedriului este impotriva acestei osandiri, ca el
cinsteste pe Cel rastignit si vrea sa-l inmormanteze in mormantul sau la
Ierusalim. De pe Golgota pana la templu in fortareata Antonia, unde locuia
Pilat, sunt 600 m (drumul crucii), dar acestia sunt in suis si coboras – panta
merge pana la 60 m in unele locuri. Este foarte greu de mers, mai ales la
sfarsitul lui martie, cand este ingrozitor de cald. Ori Iosif din Arimatia era
deja om in varsta si trebuia sa treaca din om in om, din garda in garda si mai
ales in acea zi cand Pilat era infuriat de aceasta osanda. Trec 20 de minute si
Iosif ajunge la Pilat, si incalca si aceasta lege, intra in casa unui pagan.
Pentru un evreu, aceasta nu era ingaduit, ca insemna ca se spurca pentru tot
Pastele. Iosif nu se mai gandi la acest lucru. Macar sa scape trupul lui Iisus.
Pilat era destul de plictisit, ce mai vrea si acest membru al Sinedriului? Si
cand aude ca vrea trupul lui Iisus – Pilat nu crede ca a murit. Nu se poate sa
moara inainte de trei zile! Tot pe cruce a murit si sfantul Apostol Andrei dar
dupa trei zile, Sf. Mucenita Tecla a murit dupa doua zile, dar nimeni n-a murit
la ceasuri de la Rastignire. Caci moartea nu venea din cauza ranilor decat daca
se infectau de tetanos – si sange curgea putin la maini si la picioare, caci se
inchega, moartea venea prin inanitie. Pilat nu crede, se gandeste ca este
inselatorie ca vor sa-l ia de pe cruce si sa-L duca in casa vreunui ucenic si
sa-L salveze. Pilat trimite un ostas: “Du-te si vezi”. Acum alte 20 de minute
trec, sutasul urca Golgota se uita la Iisus, intreaba cerceteaza, caci trebuie
sa dea raportul lui Pilat si sa se intoarca grabnic – “a murit”. Acum daca
Pilat s-a convins pune sa se scrie o autorizatie ca Iosif are dreptul sa ridice
trupul, si iar drumul pe Golgota. In drum Iosif se opreste la bazarul din
coltul de nord-vest al templului, care avea lumanari si panza pentru morti si
cumpara giulgiul. Cand a
sosit Nicodim sosise si el cu 100 de litre 30 kg. Aloe si smirna. Acum totul
era pregatit. Ramanea sa coboare trupul de pe cruce. Soarele acum era inclinat
si nu mai avea acum la dispozitie decat 30 de minute. Crucea a fost data cu
totul jos (se crede ca au sapat la radacina ai 70-80 cm si sustinand-o in spate
au last-o jos). Detasarea trupului lui Iisus era opera delicata si cerea timp,
caci carnea se tumefiase si astupase capetele cuielor, incat a trebuit sa dea
usor carnea la o parte ca sa apuce capatul pironului. Nu mai ramasese decat
numai cateva minute. Ce sa faca mai intani? Cum sa-L spele? Cum sa-L
inmormanteze? Capul avea inca cununa de spini. Ar fi fost o batjocura sa-L
inmormanteze cu acea cununa! Sa spele trupul nu se putea, chiagurile de sange
erau poraspete si daca l-ar fi spalat, sangele s-ar fi intins de la o rana la
alta si mai rau il murdarea, cu atat mai mult nu se putea face ungerea. Deci au
trebuit sa faca o inmormantare provizorie, au infasurat trupul in giulgiul pe
care l-au stropit cu aloe ca sa nu se mai rupa carnea, cand aveau sa-L desfaca,
pentru inmormantarea definitiva. De aceea au si venit femeile mironosite
(purtatoare de mir) duminica dimineata la mormant. Au spus unii ca nu poate sa
fie GIULGIUL Mantuitorului pentru ca
obiceiul era sa inmormanteze la avrei trupul in fasa (benzi de panza).
Adevarat, dar acestia nu au studiat Evanghelia in adanc ca sa vada ca a fost
numai o inmormantare provizorie.
In acea dimineata a
invierii, Petru si Ioan, s-au dus la mormant si intrand inauntru, Petru a vazut
GIULGIUL jos, l-a luat si l-a pastrat in mare taina
incredintat unu ucenic, Giulgiul a trecut de la ucenic la ucenic, din mana in
mana nestiut de nimeni sute de ani. De ce Sf. Petru a tinut GIULGIUL ascuns si de l-au ascuns toti credinciosii
pana dupa anul 1000? Se poate ca, in mentalitatea credinciosilor de atunci,
care era alta decat a noastra cea de azi, ei n-au voit sa micsoreze dumnezeirea
lui Iisus, aratand ca El a fost uns cu mir ca orice muritor. Noi ne facem un
cult din toate obiectele noastre sfinte, ale patimilor lui Iisus, pe cand ei
socoteau rastignirea Lui, ca o marturisire a infrangerii, si ascundeau de ochii
multimii, tot ce ar fi putut aminti aceasta. Pentru aceleasi motive ei nu L-au
reprezentat in primele vreacuri pe Iisus rstignit, nu voiau sa-L arate ca un simplu
om cazut in mainile evreilor, ca o victima, cu care dusmanii au putut face ce
au vrut. Il voiau Dumnezeu – si primii crestini au inteles Dumnezeiescul, ca
imagine pamanteasca de trufie, de victorie. Daca primii crestini n-au putut
suporta nici macar ideea de a reprezenta pe Iisus rastignit, apoi cu ata mai
mult ei, s-au ferit ca sa vorbeasca de giulgiul patat de sange, ultimul si cel
mai apropiat martor, al unei chingiuri nedrepte. Cum pentru ei inca Giulgiul,
era o scumpa si nepretuita comoara s-au inteles totusi sa tradeze
ascunzatoarea. Pana la anul 570, GIULGIUL,
a fost pazit de sapte fecioare intr-o manastire de langa malul Iordanlui. La
anul 570 este adus in cea mai mare taina la Constantinopol in palatul
imparatilor Bizantini. Aici, inca din timpul imparatesei Elena, intr-o capela
tainica se aflau cununa de spini, piroanele, lancea cu care a fost impuns si o
bucata din lemnul crucii.
GIULGIUL facut sul si ascuns intr-o ladita speciala a
fost inchis in acea misterioasa incapere unde nimeni nu intra niciodata, totusi
un rege a intrat odata. In anul 1171, Anoris, regele Ierusalimului istorisit de
cronicarul Wilhelm din Tir, patrunde la curtea imparateasca a Bizantului.
Imparatul Manuel Comnen, ca sa-l citeasca mai mult ca pe oricine, dupa ce ii
arata toate comorile adunate din timpuri de predecesorii sai, de imparatii
Constanti, Teodosie, Justinian, ii arata si tainuita incapere unde nimeni nu
intra niciodata. Acolo si regele si cronicarul au vazut, piroanele cu care
Iisus a fost tintuit pe cruce, sulita cu care a fost impuns in coasta, buretele
cu care i s-a astamparat grozava arsura a buzelor, cununa de spini cu care i-a
batjocorit fruntea si Giulgiul patat de sange, cu care a fost coborat in
mormant. Treizeci de ani mai tarziu, Nicolae Mesaritis, facand un nou inventar
al obiectelor din capela tainuita, deschide ladita in care se afla Giulgiul –
si fara sa indrazneasca sa-l scoata
afara se multumeste doar sa-l atinga, si scrie: “Giulgiul, este din panza
obisnuita de in si miroase tare a smirna”. Dupa un an in 1202 – imparatul
temandu-se sa nu fie ciocniri intre latini si bizantini, se gandeste sa puna la
loc sigur ladita cu Giulgiul. Deci o scoate din capela si o duce intr-o
bisericuta a Sf. Fecioare Maria, din Vlaherne si porunceste chiar sa fie scos
din ladita in fiecare zi de Vineri sa fie intins pe perete pentru ca fiecare om
sa-l poate vedea de aproape. Atunci, pentru prima oara lumea a inceput sa
banuiasca cum ca pe Giulgiu ar fi urmele chipului lui Iisus, pentru ca Robert
Clary, cronicarul celei de a VI-a Cruciade a afirmat ca: “Cum sedea in genunchi
si privea la Giulgiu vedea o figura culcata.” Cum nimeni insa n-a mai vazut ,
nu s-a dat nici o importanta acestei afirmatii facuta de un cronicar.
De la anul 1204, turcii au
inceput sa jefuiasca Bisericile crestine, si tocmai in clipa cand un grup
incerca sa sparga usa Besancon Doubs , iar de aici in Belgia, la Chemay. In 1453, ducele
Ludovic I, il primeste ca dar din mainile contesei Margareta, nepoata de fiu, a
lui Geofray de Chery, la randul sau ducele daruieste GIULGIUL sfant familiei de Savoia, casa domnitoare a Italiei, care
il lasa catava vreme la Chamberey.
In 1532, capela de aici
arde si Giulgiul este din nou scos din flacari, incat se micsoreaza de la 6 m,
cat avea la inceput, la 3, 60m. GIULGIUL
este totusi salvat si dus in 1578 in Italia la Torino ,
unde se afla si astazi. Primul rege al Italiei s-a gandit sa faca o resedinta
demna pentru Giulgiul Mantuitorului – si pt a fi ferit pe viitor de foc –
ridica in intunericul catedralei Sf. Ioan Botezatorul, chiar in fata Altarului,
o alta capela mai mica, din blocuri masive de marmora neagra, inlauntrul careia
intr-un sarcofag, facut tot din blocuri de marmora a depus ladita cu GIULGIUL sfant.
In 1898 se casatoreste
fiica regelui. Cu aceasta ocazie Giulgiul este scos din capela si arata
multimii. Pe atunci inventia fotografica era abia la inceputul ei. Cavalerul
Pia, ceru invoire de la sefii Bisericii si de la rege sa fotografieze GIULGIUL care tocmai atunci era expus
publicului ca sa scoata niste carti postale, si i s-a dat aceasta autorizatie.
In timp ce incepe sa se formeze la developare lucrarea fotografica, cavalerul
Pia crezu ca innebuneste cand recunoscu deodata, pe hartia gelatinoasa,
conturul unui chip omenesc. Apoi ma precis imaginea lui Iisus! Cavalerul Pia a
dat alarma, a adunat prieteni, a scris oamnilor de stiinta, a scris
episcopului. Emotia a fost generala dar intamplarea a aparut atat de fantastica,
de stranie, de miraculoasa; a urmat neincrederea si acuzarea falsa de
excrocherie. Chipul lui Iisus fotografiat dupa GIULGIU, dupa un interval de 1865 ani, n-a gasit crezare in inima
nimanui – si duioasa descoperire a fost uitata cu fiecare zi care trecea. GIULGIUL a fost pus din nou in
sarcofag. Lumea era sigura ca la mijloc nu putea fi decat o picatura suprapusa,
ori dorinta de castig de bani. Singur el cavalerul Pia, care stia ca nu e o
inselatorie, care stia ca a obtinut pe placa sensibila figura Mantuitorului,
singur el a ramas sa ingenuncheze mai departe in fata icoanei culeasa de el si
sa se roage in fata ei, pentru ca el singur sita ca era cea mai adevarata
icoana, din toate icoanele din lume, cea mai veche si cea dintai.
Dupa 33 de ani (varsta la
care a murit Iisus) adica anul 1931. Giulgiul este scos din nou. Oamenii de
stiinta care nu uitasera descoperirea cavalerului Pia, asteptau cu infrigurare
sa poata reface experienta asupra GIULGIULUI
cu atat mai mult cu cat, acum aveau alte mijloace de control cu placi
incomparabil mai sensibile, cu cele mai savante aplicatii de raze infrarosii,
ultraviolete, de analize chimice, ultima expresie a progreului, in stiinta
fotografica, la care a ajuns veacul al XX-lea.
In anul 1933, GIULGIUL a fost expus a doua oara,
pentru ca era anul sfanta si se implineau 1900 de ani de la rastignirea lui
Iisus. De aceasta dta, Episcopul Romei amintindu-si de descoperirea Pia, a
facut apel la toti fotografii, chimistii, legistii, oamenii de stiinta, in specialitate,
sa vina sa cerceteze. Timp de trei saptamani s-a lucrat asupra Giulgiului, a
fost fotografiat in toate chipurile si afara de lumina zilei si in interiorul
catedralei, cu magneziu si cu tot felul de ecrane ce nu lasa sa filtreze decat
culorile voite. Astfel s-a ajuns sa se fotografieze pe o placa numai sangele,
care cu ochii liberi nu se vedea. De altfel, nimic nu se vedea cu ochii liberi,
decat unele pete si zone putin galbui, fara nici un desen definit, mai ales ca
in nenumaratele locuri, desenul este intrerupt de petele cele unse de
calugarite, in reparatia ce i-au facut in anul 1534, dupa focul de la Chamberey
si dupa trei saptamani, chiar aceia care sunt contra credintei noastre, au
recunoscut si spus acelasi lucru: “Pe
GIULGIUL este intreaga figura a lui Iisus Hristos.” Pe cliseul tuturor
operatorilor s-a fixat acelasi chip, aceleasi urme, care constituie astfel cel
mai zguduitor asasinat al omenirii, savarsit asupra Celui mai iubit om al
lumii. nici spusele Evanghelistilor, nici traditia, nici documentele oficiale
de pe vremea aceea, nici locurile sfinte din Ierusalim si din intreaga
Palestina, nici crucea gasita de Imparateasa Elena, nici cuvantul Sfintei
Scripturi n-au putut, toate la un loc, sa descrie drama rastignirii lui Iisus,
asa cum azi dupa 2000 de ani, o face GIULGIUL.
Acum vedem cum arata
Iisus Hristos. Avea inaltimea de 1.72 m, se vede cum isi purta el parul
descoperit, printr-o carare la mijloc, drept pana la urechi, apoi buclat pana
la umeri. Fotografia ne mai arata un corp de o proportie perfecta, bratele
subtiri, picioarele lungi si subtiri, capul cu o expresie demna, buzele stranse
de durere. In toamna si iarna anului 1933, au urmat tot felul de cercetari si
experiente in laboratoarele si spitalele din Paris
Dr. Barbet, a invelit o
serie de cadavre, dupa vechiul obicei Palestinian, in cearceafuri imbibate cu
amestec de smirna si aloe si a asteptat sa vadadaca nu cumva in aceasta sta
taina urmelor ramase pe GIULGIU. A scos cearcearfurile de pe primul cadavru in
prima zi. Ziarele au anuntat ca nu s-a obtinut nici un rezultat. A desfacut al
doilea cadavru, a doua zi si telegrame scurte seara au instiintat ca vagi
contururi se zaresc pe cearceaf. A desfacut al treilea cadavru din cearceaf a
treia zi dimineata. Intreaga figura a celui mort a aparut pe cearceaf asa cum
ar fi aparut intr-o fotografie facuta direct asupra trupului. Experienta
doctorului reusise din plin. Nu mai era banuita de mistificare sau inselatorie.
Desfacand cearceafurile de pe celelalte cadavre, in zilele urmatoare, iar nu
s-a mai vazut nici o urma a figurii. Asadar pentru a avea un rezultat, trupul
mort trebuia sa stea invelit cel putin doua zile si cel mult trei zile.
Evanghelia spune lamurit ca Iisus a inviat a treia zi. Dupa 2000 de ani stiinta
spune – cel putin doua zile si cel mult trei zile
EXPLICATIA: Trupul oricariu mort, dupa 3-4 zile de la moarte degaja
inca vapori de amoniac si naduseala, mai ales daca acel om a fost chinuit fie
de vreo boala, fie de vreun accident, care intrand in contact cu smirna si
aloia, coloreaza cu o culoare de culoarea lemnului, toate partile trupului care
sunt in contact direct cu cearceaful, si astfel apar ca pe un desen, capul,
narile, picioarele, bustul, spinarea etc. In mai putin de doua zile, degajarea
vaporilor amoniacali este prea slaba si nu ajunge sa precizeze un desen. In mai
mult de treizile, este dimpotriva prea abundenta si generalizand culoarea ses
sterg urmele desenului. Aceasta este explicatia pentru figura lui Iisus, care a
aparut aproape intreaga cu un relief sculptural. Ramanea sa vina o explicatie
pentru sangele ramas pe Giulgiu si care s-a fotografiat cu cea mai mare
precizie prin metodele speciale cu raze
infrarosii, atat pe GIULGIU cat si
pe mantia pe care Iisus a purtat-o pe umeri dupa biciuire. Dupa cateva zile s-a
publicat si aceasta experienta, facuta asupra unui tanar ce murise in urma unui
accident si care a fost infasurat in cearceaful imbibat cu smirna si aloe, fara
sa i se fi spalat ranile. Aloesul, naduseala si vaporii de amoniac, au muiat
coaja de sange, si tot sangele a fost absorbit in panza, asa cum ar fi fost
absorvit o sugativa. Astfel s-a intamplat cu Iisus. La lumina tortelor, spune
cronica Evanghelistilor s-a pregatit trista inmormantare, care trebuia facuta
in cea mai mare graba. Atat a putut sa faca Maria Magdalena, sa-i scoata cununa
de spini si sa-i netezeasca putin parul, ranile nu putea sa le spele, mai ales
ca din rana din coasta, chiar dupa ce L-au coborat de pe cruce, tot mai curgea
o limba groasa de un amestec de apa si sange. I-ar fi trebuit Magdalenei cateva
ceasuri pentru o pregatire demna de Marele Stapan, dar acel “iute, iute”,
“degraba” ce se soptea in jurul ei, nu-i dadea nici macar ragazul sa-si stearga
lacrimile.
Ajutata de Maria, mama lui
Iacob, de Iosif si de Nicodim, a culcat trupul lui Iisus in mijlocul panzei
peste care a turnat apoi acei 100 de litri, aduci de Nicodim, cu amestec de
smirna si aloe, si in care au infasurat trupul lui Iisus, asa ca jumatate sa
fie pe tot spatele si cealalta jumatate pe toata fata. Cu un tulpan racit i-au
legat capul pe sub barbie si apoi l-au pus in mormant si ranile au ramas
insemnate pe Giulgiu, pentru ca panza muiata in aloe, a absorbit tot sangele,
acolo unde a fost strans chiaguri … Cu ochii liberi, se pare ca nimic nu se
vede GIULGIU chiar cand este in
intregime desfasurat, dar placa
sensibila a inregistrat fiecare lovita, fiecare intepatura de spini, fiecare
picatura de sange in asa fel, ca imaginea ramasa, este cel mai infricosat
tablou ce si-a putut inchipui vreodata cineva, si la a carui expresie n-ar fi
putut niciodata sa ajunga vreun artist din lume, pentru ca adevarul cules de pe
Giulgiul mortii, a fost cu mult mai crud decat cea mai criminala imaginatie a
veacului nostru. O simpla inventie cum este fotografierea cu razele infrarosii,
care nu inregistreaza decat sangele si iata toata drama Golgotei, drama pe care
am crezut-o uitata, iat-o intreaga cu toate amanuntele in fata ochilor nostri.
Tot ce este alb pe
fotografie, este sange, sange pe frunte, pe par, pe tample, sange izvorat din
belsug de sub cununa de spini, indesata cu lovituri de baston, sange de-a
lungul bratelor, prelins din ranile mainilor cand Iisus a fost dat jos de pe
cruce, sange pe picioare si sange intre coaste si groaznic de mult sange, pe
tot spatele. Dar cum se face ca pe GIULGIU,
ranile facute in mainni de piroanele rastignirii, nu sunt in mijlocul palmei
asa cum ne sunt aratate in toate picturile, ci mai aproape de incheietura
mainii?! … Adevarul este simplu. Ne-am inselat numai noi, pictorii cand am
pictat pe Iisus cu piroanele in mijlocul palmei – caci doctorul Barbet, facand
experienta asupra unui brat amputat, a constatat cu uimirea ca palma se rupe
de-a lungul ei, daca este strapunsa de un piron – si ca nu rezista, decata daca
pironul este batut la incheietura mainii in mijlocul micilor oase carpiene.
Ori, calarii, care stiau bine meseria, nu s-ar fi inselat sa bata un piron,
acolo unde nu trebuia si unde nu este nici o rezistenta. Confuzia vine din
faptul ca evanghelistii au scris in limba veche iudaica “mana” si latinii au
tradus “palma
Tot GIULGIUL arata ca Iisus a
fost rastignit in patru cuie, pentru ca doua piroane au fost folosite pentru
tintuirea picioarelor. Mai mult, s-a crezut ca este o minune ca Iisus, fiind
mort, sangele a mai putut curge, cand a fost impuns in coasta cu sulita. Tot
dr. Barbet la spitalul Sf. Iosif din Paris palma palma
Iisus a spus: “daca am
vorbit rau, dovedeste ce a fost rau, iar daca am facut bine, pentru ce ma
bati?” – deci spune clar – de ce ma bati? Intr-adevar, nu a fost palmuit ci a
fost batut crunt – caci asa cum se vede pe GIULGIU
– osul pometului drept a fost rupt, oasele nazale zdrobite si deviate spre
stanga, pielea jupuita la barbie, la buze si pe frunte, toata fata umflata si
vanata. Doctorul Judicus a repetat experienta, dar n-a reusit sa afle nici
macar un centimetru de piele neteda pe figura lui Iisus, intrucat ele crede ca
a fost lovit cu un corp tare, un baston, o maciuca in lovituri repetate. Se
adauga “ochii lui Iisus n-au fost inchisi numai de moarte, ci si de scuipatul
oamenilor”. Cine a lovit pe Iisus, romanii sau evreii ? Giulgiul arata ca
lovitura a fost data cu mana stanga, ori romanii loveau cu mana dreapta cu care
manuiau sulita, iar iudeii loveau cu stanga. Deci intr-adevar asa cum spune
Evanghelia – “aprodul marelui preot a lovit pe Iisus” … mai departe … “si
ostasii impletind din spini cununa, i-au pus-o pe cap”.
Tot Ierusalimul era plin de
flori, nu se putea impleti o cununa de flori, chiar in batjocura ? Spinii care
cresc in Tara Sfanta sunt ca un ghem din care ies acele de otel lungi de 2-3
cm. Din acesti spini i s-a facut coroana, i-au pus-o pe cap si au lovit cu
trestia ca cununa sa intre mai adanc in piele si sangele a inceput sa curga
siroaie din capul si fruntea Mantuitorului – asa cum arata dungile albe din
fotografie, santuletul dintre sprancene unde s-a strans mult sange s-a format
cand Iisus, a strans fruntea cu durere. Si mai spune Evanghelia ca “a fost
biciut” atat; evanghelistii nu spun nici cum nici cat a fost biciuit, pentru ca
ei aveau misiunea sa mearga la pagani si sa le arate ca, Iisus a fost Fiul lui
Dumnezeu; ori paganii cu zeii Olimpului … (cine ar fi indraznit sa se atinga de
ei) n-ar fi inteles cum a putut Fiul lui Dumnezeu si sa incapa in mainile
oamenilor, sa fie batjocorit, chinuit si omorat. De aceea in propovaduirea lor,
evenghelistii nu putea sa puna accentul pe aceste evenimente, ci pe minuni si
inviere.
ERAU DOUA BICIURI: Cel dupa legea ebraica si cel dupa legea romana.
Evreii aplicau 39 de lovituri cu un bici format din nuiele si loveau de 13 ori,
decat cele 39 de lovituri (3x13) se aplicau intr-o jumatate de minut. Romanii
aveau alta biciuire, puteau sa dea o suta si doua sute de lovituri – nu-i
interesa – si nu bateau cu nuielele, ci cu biciul roman; un maner cu trei
curele, fiecare curea avand la capat doi plumbi ascutiti, de forma neregulata
care nu numai ca lovea, dar sfarama carnea. Aceasta biciuire pe care romanii au
adaptat-o de la fenicieni – era socotita de Cicero
Dupa ce Pilat, a spus
oamenilor sa-L bata – biciuiasca pe Iisus, zbirii L-au lovit si L-au impins spre galerie cu
bastoane scurte. L-au dus prin mijlocul multimii furioase la coloanele
biciuirii care se gaseau intr-una din galeriile Forumului, la nord de palatul
lui Pilat din fortareata Antonia – si nu departe de corpul de garda. Calaii
l-au inampinat cu bicele lor, cu nuiele si cu franghii. Calaii erau batrani
facatori de rele din partile Egiptului, lucratori robotasi la diferite edificii
publice si la canale, puternici, salbatici, avand drept vesmant o cingatoare
care le acoperea pieptul, lasand coastele dezvelite.
Coloana de care au legat pe
Iisus, nu era prea inalta. In Coloana de sus era un inel de fier si carlige.
Mantuitorul a cuprins coloana cu mainile, iar zbirii cu brutalitate i-au
ridicat bratele atat de sus ca varful picioarelor abia mai atingea pamantul.
Calaii au inceput sa loveasca spatele de sus pana jos. Trupul Fiului lui
Dumnezeu, se rasucea sub loviturile calailor, care erau intaratati de o zeama
rosie si rocoroasa care li s-a dat sa bea pana la betie. Dupa un sfert de ora
trupul Domnului nu mai era decat o carne vie. Au urmat a doua pereche de zbiri
care s-au napustit cu o noua furie, cu un bici cu franghii in care erau
impletiti ghimpi si avea noduri. Sangele tasnea de pretutindeni. Iisus in baia
acestui chi, abia gemea, dar geamatul lui se pierdea in urletele multimii.
Multi straini suiti pe camilele lor trecand prin cetate, priveau ingroziti, la
cele ce se petreceau. Acum alti zbiri au urmat; loveau cu biciul roman care
rupe bucati de carne de pe coaste. L-au dezlegat pe Iisus si L-au legat cu
spatele, dar fiind sleit de puteri, nu-L mai tineau picioarele si a trebuit
sa-i lege franghii peste piept, subtiori si sub genunchi; unul din calai a
lovit peste fata cu o nuia subtire. A urmat un nou potop de bice pe piept, pe
pantece, pe brate si pe picioare. Atunci un strain, cu un cutin in forma de
secure s-a repezit si a strigat: opriti. Calaii mirati s-au oprit o clipa; omul
a taiat legaturile care tineau trupul lui Iisus si s-a pierdut in multime.
Sleit, Iisus s-a prabusit in balta sfantului sau sange. Calaii l-au lasat acolo
dar se apropiau din cand in cand sa-L loveasca cu piciorul si sa-L sileasca sa
se ridice. Iisus s-a tarat cum a putut ca sa-si adune camasa de pe jos. Calaii
intaratati de sange si bautura isi bateau joc si impingeau camasa mai departe
ca sa n-o ajunga mana insangerata pana la ea. Apoi cu alte lovituri de baston
si izbituri de picioare L-au silit sa se ridice, nedandu-i timp sa imbrace
camasa, ci au aruncat-o pe umerii Lui.
In timp ce Iisus isi
stergea sangele se prinsese chiag pe fata, a intrat Pilat in galerie si a spus
“Ecce Hommo”: “Iata Omul. Cu alte cuvinte iata cat a suferit. Dar multimea
intaratata striga: “Sa fie rastignit, sa fie rastignit ! “
Pe GIULGIU se pot numara cu degetul 480 de rani, pe fata si pe spate,
de la gat si pana la glezne, numai rani, nici un loc nelovit. Spun expertii la
240 de lovituri sunt cu biciul roman si 240 cu franghii si nuiele. Pe langa
acestea se mai disting si lovituri de invaluire (cand biciul se infasura pe
brate si pe picioare).
Dr. Barbet a facut si
aceasta experienta, a facut din plastelina un corp care sa imite cat mai exact
trupul lui Iisus, i-a dat eleasticitate, statura de 1,72 m inaltime si i-a
aplicat lovituri asa cum au fost date asupra trupului lui Iisus si a repetat
loviturile pana cand a vazut ca sunt identice cu ceea ce se vede pe Giulgiu –
adica trei sferturi de ora. Trei sferturi de ora sub aceste lovituri date de
niste oamnei salbatici, ca sa ne putem da seama de ceea ce a putut suferi
Mantuitorul ! Tot trupul era o carne vie si o masa rosie de sange. Peste
spinarea asa rupta de plumburile innodate in bice, calaii i-au trantit o manta
rosie sa-L acopere. Mantia s-a lipit de sangele ce curgea siroaie si asa batut
si istovit, vanat la fata, cu ochii in lacrimi, cu cununa de spini cazuta peste
ochi, cu parul incurcat in sange, de palme si lovituri, batjocorit, hulit, a
mai trebuit pe umarul drept sa-si puna crucea ca sa si-o duca singur, in plina
arsita a soarelui, de la Pretoriu pana sus pe Golgota, cale de trei ceasuri, daca
mergi tarandu-le asa cum se tara El.
Crucea lui Iisus a
fost cea mai grea dintre cruci – pentru ca de dimineata cand a fost osandit si
pana la ora noua cand a pornit pe drumul crucii – cine mai avea timp sa faca o
cruce pentru Iisus ? Langa Tribunalul roman si langa templu, erau niste grinzi
aduse din muntii Libanului, lemne groase de cedru, pentru reparatia templului.
Ce sa mai caute alte lemne, nu aveau timp de pierdut! … Iisus trebuia sa fie
rastignit si ingropat pana la apusul soarelui. Este buna crucea, si daca e grea
ce le pasa lor? … Crucea avea o grinda de 4.5 m iar cealalta de 2.16 m. Latimea
era de 30 cm si daca se calculeaza si
densitatea, toata crucea avea greutatea de 98 de kg.
Drumul crucii (“Via
Dolorosa”) are 600 m si cu pasi 783. Iisus cu crucea a strabatut aceasta
distanta in trei ceasuri cu 35000 de pasi. Drumul merge in zig-zag si dupa
primii 200 de m urca si coboara in panta repede si iar urca. Cu crucea inalta
de 4 m si grea de 98 kg era greu de
coborat. Iisus a cazut sub povara crucii, in rasul si batjocura multimii. Acest
loc este insemnat in stanca drumului cu o coloana neagra pe care este scris
“aici a cazut prima data Iisus”. Totusi cu putine puteri ce mai avea Iisus s-a
ridicat si altii i-au pus crucea pe umeri. A mai mers 150 m si crucea
lovindu-se de peretele stancii Iisus a cazut a doua oara. Acum era inca mai
istovit, dar a incercat singur sa se ridice si se vede pe zic o palma
Mantia plina de sange care se
facuse ca o scoarta si se lipise de spinare, i-a fost trasa fara mila,
dezlipind chiagurile de pretutindeni cu piele cu tot, si facand din nou sa
porneasca sangele.
Apoi piroanele au tintuit
pentru moarte, mainile care au vindecat, care au dat lumina orbilor, care au
binecuvantat, si au tintuit pentur moarte picioarele care au ratacit din casa
in casa, cautand pe cei fara de aparare. Cum este El acum, la atata sufrinta
indurata – piroanele batute in maini si in picioare – pe el mieluselul
nevinovat ce a mers spre junghiere, nici nu-l mai putea infricosa. Dar noua,
piroanele batute ne suna si astazi in ureche, caci fiecare lovitura in peretii
clopotului e lovitura ciocanului ce a tintuit pe cruce un Dumnezeu !
In raportul pe care PUBLIUS LENTULLUS, Proconsulul roman
pentru regiunea Tirului si a Sidonului,
l-a trimis imparatului roman Tiberiu si Senatului roman, acum 1976 de ani,
acesta scrie, printre altele: “Traieste aici un om care se bucura de o faima
mare anume Iisus Hristos. Poporul
Il
