A. Preliminarii
Născut din iudaism (prima
religie monoteistă din istoria lumii), creştinismul
este considerat nu numai continuarea, ci şi înflorirea acestuia. Fără să
subestimeze revelaţia specială a
Vechiului Testament (Legea, Profeţii şi Psalmii), Biserica aşează deasupra revelaţia
specială a Noului Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele
apostolice şi Apocalipsa). Aceasta din pricină că ea conţine revelaţiile cu
totul speciale făcute omenirii prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel
întrupat, aşa cum le-au primit de la El însuşi şi ni le-au transmis apostolii
(Matei, Ioan, Petru, Iacov, Pavel, Iuda Tadeul) şi evangheliştii (Marcu, Luca).
Din aceste motive, descrierea lui Dumnezeu în creştinism este nu doar cu
mult superioară oricărei încercări pagâne, panteiste, de a-l descrie pe
"Cel ce este" (IHVH), dar chiar şi deasupra concepţiei
vechi-testamentare (pe care o desăvârşeşte). În fapt este vorba despre
adevărata şi deplina cunoaştere a lui Dumnezeu.
Dumnezeu există şi poate fi cunoscut. Prima afirmaţie este
un postulat al credinţei, căci
Dumnezeu nu poate fi demonstrat ştiinţific de vreme ce, în calitatea Sa de
Creator, este mai presus de cele create, pe care le studiază ştiinţa, iar cea
de a doua este o afirmaţie a experienţei
personale a omului.
Religia creştină diferă de toate celelalte prin faptul că afirmă că
Dumnezeu poate fi cunoscut ca şi Dumnezeu personal prin mijlocirea Revelaţiei
speciale cuprinsă în Sfintele Scripturi. Biblia nu e scrisă pentru a demonstra
în mod abstract că Dumnezeu există, ci pentru a-l revela din activităţile Sale,
care penetrează istoria, şi pe care Scriptura le dezvăluie. Revelaţia lui
Dumnezeu în Scripturi este progresivă şi atinge punctul culminant în Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat"
B. Despre fiinţa lui Dumnezeu
Dumnezeu este Cel ce există prin Sine, Cel ce are în Sine cauza propriei
Sale existenţe. În timp ce Creaţia (universul şi făpturile sale) este
dependentă de El, Dumnezeu este totalmente independent faţă de creaţie, în
sensul că nu se confundă cu ea, nici nu este o parte a ei şi nici nu este un
principiu impersonal al acesteia, ci este Creatorul şi Susţinătorul întregii
creaţii. Sfinţii Părinţi vorbesc de energiile
necreate ale lui Dumnezeu care stau la temelia existenţei tuturor celor
create.
Mai mult, în calitatea Sa de prototip al omului, pe care l-a făcut
"după chipul şi asemănarea Sa" (Geneza 1:26) Dumnezeu nu este ceva
impersonal şi vag - "o forţă"
sau "un principiu" -, ci este un Dumnezeu personal, după cum şi omul
creat de El este o realitate personală, dotată cu conştienţă de sine, cu
conştiinţă morală, cu raţiune, afecte şi voinţă.
Acest
mister al fiinţei lui Dumnezeu i-a fost revelat lui Moise, în pustia Horeb, când
Dumnezeu i s-a arătat într-un rug de foc care nu se mistuia şi din mijlocul
căruia i-a vorbit[2].
Dumnezeu i se descoperă ca fiind Iahve (de la rădăcina ebr. “iah” = a fi), respectiv: “Eu sunt Cel ce
sunt”, adică “Eu sunt Cel care există prin Sine”
C. Natura lui Dumnezeu
În natura Sa Dumnezeu este Spirit,
aşa cum o afirmă Iisus Hristos în discuţia cu femeia samariteancă. El este Acela care a
făcut cerurile, pământul, care a creat lumina şi aştrii cereşti, care a
organizat universul şi care a creat viaţa vegetală, animală şi omenească. În esenţa Sa Dumnezeu, ca
Duh, este cu totul diferit de creaţia Sa, care este de factură materială,
derivată. Prin faptul că Dumnezeu este spirit pur, afirmăm că El este fără
formă sau părţi şi nu are un trup (pantesimul afirmă greşit că universul ar fi
“trupul lui Dumnezeu”; de vreme ce universul a fost creat de Dumnezeu şi are un
început bine determinat în timp, el nu este deodată cu Dumnezeu, care este
veşnic, aşadar nu poate fi “trupul” Lui). Spiritul nu este o formă de existenţă
limitată sau restrânsă, ci este unitatea perfectă a fiinţei.
Dumnezeu este Spirit infinit.
Infinitatea Sa în timp o numim eternitatea
Lui, infinitatea Sa în spaţiu o numim omniprezenţă,
infinitatea Lui în cunoaştere o numim omniscienţă,
iar infinitatea puterii Sale o numim omnipotenţă.
În esenţa Sa, Dumnezeu este nelimitat şi orice element al naturii Sale este, de
asemenea, nelimitat.
El nu este închis în universul material (natura), ci este infinit de mult
deasupra ei (transcendent). Totodată
El este şi imanent, în sensul că
puterea şi prezenţa Lui pătrund întreaga Sa creaţie. Dumnezeu nu este rupt de
creaţia Sa, nu este un spectator exterior, El pătrunde totul, atât lucrurile
neînsufleţite, cât şi pe cele însufleţite, de la energie şi elementele
subatomice până la resorturile cele mai intime ale gândirii şi vieţii, etc.
Cuvântarea Apostolului Pavel din Areopag în faţa elitei filozofice
a vremii surprinde ambele aspecte ale transcendenţei şi imanenţei lui Dumnezeu:
“Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot
ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în
temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea
trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor
viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” (transcendenţa
lui Dumnezeu). “El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să
locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite
hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L
găsească bâjbâind, măcar că nu este
departe de fiecare din noi.” (imanenţa
Sa).
D.
Subzistenţa personală tri-unitară a lui Dumnezeu
Dumnezeu nu este o realitate impersonală, ci este o realitate spirituală personală. El nu este însă o existenţă
personală monadică, însingurată, ci este o
comuniune fericită de trei Persoane divine, care deşi distincte în
trăsăturile lor, împărtăşesc aceeaşi natură spirituală divină: (1) Dumnezeu Tatăl - Cel care este izvorul
dumnezeirii şi a toate Creatorul, (2) Dumnezeu
Fiul - Cel care “pentru noi oamenii şi a noastră mântuire s-a întrupat de
la Duhul Sfânt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om”[8], “Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatul lumii”[9], “Mântuitorul lumii”[10] şi (3) Dumnezeu
Duhul Sfânt, Mângâietorul şi Călăuzitorul celor ce cred şi îl ascultă pe
Dumnezeu[11].
Dumnezeu este fericit în Sine însuşi[12] pentru că El “este
dragoste”[13].
Relaţiile dintre cele trei Persoane divine sunt relaţii de infinită iubire.
Tatăl naşte pe Fiul din veşnicie[14] şi purcede pe Duhul Sfânt[15]. Pentru că Dumnezeu este
o comuniune de Persoane, care sunt una în natura şi fiinţa Lor divină,
Scriptura vorbeşte atât la singular, cât şi la plural despre Dumnezeu (ebr. Elohim, pluralul de la Eloah, în Geneza 1:1).
Revelaţia tri-unităţii lui Dumnezeu, deşi prezentă şi în scrierile
Vechiului Testament, devine pe deplin clară şi luminoasă în scrierile
nou-testamentare, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu[16] şi pogorârea Duhului
Sfânt[17].
Tri-unitatea lui Dumnezeu s-a revelat pe deplin la botezul în Iordan al
Domnului Iisus Hristos, Fiul întrupat al Tatălui: Fiul întrupat era prezent în apa Iordanului, din cer s-a auzit glasul Tatălui care a mărturisit despre
El că este Fiul său preaiubit, iar Duhul
Sfânt s-a pogorât peste Iisus în chip trupesc[18].
E.
Caracterul lui Dumnezeu
Scripturile vechi şi nou
testamentare afirmă despre Dumnezeu că este, mai presus de orice, sfânt:
“Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor”[19]; “Sfânt, Sfânt, Sfânt
este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”[20]. El însuşi se recomandă
pe Sine astfel când cere ca trăsăturile noastre de caracter să fie asemenea
caracterului Său: “Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt”[21].
Cea mai frumoasă prezentare de Sine
a lui Dumnezeu este cea pe care Domnul însuşi o face înaintea lui Moise[22]:
“Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin
de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de
oameni, iartă fărădelegea,
răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte
pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte
fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi
al patrulea neam!”
În sfinţenia Sa, dreptatea lui Dumnezeu se găseşte într-un echilibru
perfect cu dragostea lui. Dreptatea Sa îi cere să pedepsească păcatul.
Dragostea lui de oameni este cea care l-a determinat să găsească o soluţie pentru problema păcatelor
noastre, trimiţându-l ca jertfă de ispăşire pe Fiul Său întrupat, Iisus
Hristos, pentru ca noi să putem primi, prin credinţă, iertarea Sa divină:
“Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi
s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi
să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci
în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi
a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”[23]
F.
Voia lui Dumnezeu
Omnipotenţa lui Dumnezeu (infinitatea puterii Sale) implică suveranitatea Sa absolută. Aceasta
înseamnă că, în acord cu caracterul Său sfânt, Dumnezeu îşi întocmeşte
planuri pe care le duce negreşit la
îndeplinire la timpul şi în modul hotărât de El. Voia Lui nu este arbitrară, ci
acţionează în acord cu caracterul Său, drept şi bun. Voinţa Sa este exprimarea
omnipotenţei, dreptăţii şi bunătăţii Sale, şi de aceea este scopul suprem al
oricărei existenţe.
Se poate face o distincţie între voia
activă a lui Dumnezeu (care se manifestă atunci când El acţionează) şi voia Lui pasivă (când îngăduie să se
întâmple anumite lucruri, deşi nu El le cauzează). De asemenea putem face o
distincţie între voia Lui decretivă,
prin care spune dinainte ce se va întâmpla, şi voia Lui povăţuitoare, prin care prescrie oamenilor datoriile cele
le revin spre binele lor individual şi comunitar, deşi nu îi obligă la acestea.
Creştinii au, în ce priveşte legătura dintre voia suverană a lui Dumnezeu
şi viaţa lor, asigurarea că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele
celor ce iubesc pe Dumnezeu”[24].
Deşi momentan istoria întregii creaţii este una în care a intrat păcatul şi
suferinţa, din pricina Căderii, iar voia bună a lui Dumnezeu nu pare să se
împlinească întotdeauna şi în toate privinţele, totuşi istoria se îndreaptă
înspre punctul în care Dumnezeu va chema la judecată pe oamenii din toate
timpurile şi va restabili dreptatea: “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm
înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi
primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în
trup.“[25]; Dumnezeu “a rânduit o
zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit
pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin
faptul că L-a înviat din morţi...”[26].
Totodată, Dumnezeu va pune capăt stării
de deşertăciune ce a afectat universul din pricina Căderii: “Căci firea a fost
supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu
nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte
de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”[27].
“Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi
nimicit, va fi moartea.”[28] - aceasta se va face
printr-o înviere asemănătoare cu cea
a lui Iisus Hristos: “Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii,
şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se
îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.
Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul
acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care
este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa,
moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”[29]
Prin înviere “El va schimba trupul
stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin
lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile.”[30]
Dumnezeu va crea chiar ”ceruri noi şi
un pământ nou, în care va locui neprihănirea”[31].
Toate aceste lucruri le va face graţie
omnipotenţei Sale, prin voinţa sa activă, prin care a şi adus în fiinţă şi ţine
în forma lor actuală toate lucrurile "cu Cuvântul puterii Sale"[32].
G.
Dumnezeu şi mântuirea omului
După crearea omului, acesta a fost ispitit de diavol (prima dintre
creaturile spirituale care s-a răzvrătit
împotriva lui Dumnezeu), iar primii oameni - Adam şi Eva, au călcat porunca pe
care le-o dăduse Dumnezeu spre binele lor şi a întregului neam omenesc ca să o
păzească[33].
Prin această călcare a voii lui Dumnezeu de către primii oameni, au intrat în
lume păcatul şi suferinţa[34], boala, bătrâneţea şi
moartea biologică[35].
Caracterul drept şi sfânt al lui Dumnezeu cerea cu necesitate ca El să
pedepsească omul pentru păcatele sale. Pedeapsa supremă este despărţirea definitivă de Dumnezeu a
sufletelor păcătoşilor şi aruncarea lor într-un loc de chin, conceput iniţial
pentru diavol şi îngerii căzuţi[36].
În bunătatea Lui nemăsurată şi în marea Sa dragoste de oameni, Dumnezeu a
conceput dinainte de întemeierea lumii[37] o soluţie pentru iertarea
păcatelor[38],
prin care omul să aibă parte de viaţa veşnică fericită în prezenţa lui
Dumnezeu, în Împărăţia Sa pregătită dinainte de întemeierea lumii[39].
Astfel El l-a trimit pe Fiul Său să se întrupeze şi să îşi dea viaţa pentru
păcatele noastre, pentru ca noi să moştenim prin El viaţa veşnică: “Fiindcă
atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în
adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie
mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi
fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”[40].
Iisus Hristos este Apărătorul pe care îl avem înaintea Tatălui şi care
mijloceşte în favoarea iertării noastre, pe baza Jertfei Sale, dacă ne
mărturisim păcatele şi credem în El, după cum afirmă Apostolul Ioan: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este
credincios şi drept, ca să ne ierte
păcatele şi să ne curăţească de orice
nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi Cuvîntul Lui nu
este în noi. Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă
cineva a păcătuit, avem la Tatăl un
Mijlocitor (greceşte: paraclet, adică apărător, ajutor), pe Iisus Hristos,
Cel neprihănit. El este jertfa de
ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru
ale întregii lumi.”[41].
Iisus Hristos a fost “străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru
fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea [cu Dumnezeu], a căzut peste El”[42] şi El “ne-a răscumpărat
din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi”[43]. “El a purtat păcatele
noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să
trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.”[44]. El este Marele nostru
Preot care mijloceşte pentru iertarea noastră înaintea lui Dumnezeu: “Şi tocmai
un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de
păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari
preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi... căci lucrul acesta l-a făcut odată
pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.”[45]
El este Cel ce l-a biruit pe diavol “şi prin faptul că El însuşi a fost
ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt
ispitiţi.”[46].
Prin credinţa în El obţinem iertarea pentru păcatele noastre şi suntem
consideraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu: “Căci toţi au păcătuit, şi sunt
lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin
harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Iisus. Pe El Dumnezeu L-a
rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de
ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele
dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de
acum, să-şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi
totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”[47].
Prin credinţa în Iisus Hristos, devenim fii şi fiice a lui Dumnezeu:
“Tuturor... celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi... din
Dumnezeu”[48].
În vreme ce Iisus Hristos este din fire Fiul lui Dumnezeu, noi devenim fii ai
Săi prin adopţie, pe baza credinţei
noastre în Iisus Hristos, prin care Duhul Sfânt al Tatălui vine şi locuieşte în
noi: “toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus”[49]; “toţi cei ce sunt
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”[50]; “Şi pentru că sunteţi
fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică:
„Tată!”[51]
Apostolul Pavel le vorbeşte astfel creştinilor despre procesul mântuirii:
“El [Dumnezeu Tatăl] ne-a mântuit, nu
pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care
L-a vărsat din belşug peste noi, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru
ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul
Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori
ai vieţii veşnice.”[52]
H.
Credinţa creştină
Credinţa creştină în Dumnezeul Triunic (Sfnta Treime, Trinitatea) stă pe
temelia învăţăturilor apostolice, aşa cum se găsesc ele în Scriptură şi cum a
practicat de la bun început Biserica
Primară: "Ei stăruiau în învăţătura
apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în
rugăciuni."[53].
În decursul veacurilor, Biserica a simţit nevoia de a-şi recapitula învăţătura într-un mod succint, dar suficient
pentru mântuire, ceea ce a dat naştere crezurilor.
Din mulţimea de crezuri creştine, care surprind şi accentuează diverse aspecte
ale credinţei mântuitoare, redăm mai jos Crezul
niceo-constantinopolitan (325, 368 d.Hr.), dimpreună cu referinţele
scripturistice care susţin afirmaţiile sale:
Crezul niceean
(325 d.Hr.)
Cred
·
În unul[54]
Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul[55],
Făcătorul[56]
cerului şi al pămîntului, al tuturor celor văzute şi nevăzute[57].
·
Şi într-un
singur[58] Domn,
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu[59], unul
născut[60], carele
din Tatăl s-a născut[61] mai
înainte de toţi vecii[62]. Lumină
din lumină[63],
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat[64],
născut, nu făcut[65],
Cel de o fiinţă cu Tatăl[66], prin
care toate s-au făcut[67]. Carele
pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire[68] s-a
pogorît din ceruri[69] şi s-a
întrupat[70]
de la Duhul Sfînt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om[71]. Şi s-a
răstignit pentru noi în zilele lui Pilat[72] din
Pont[73], a
pătimit şi s-a îngropat[74]. Şi a
înviat a treia zi după Scripturi[75]. Şi s-a
suit la ceruri[76]
şi şade la dreapta Tatălui[77] şi iarăşi
va să vie cu slavă[78], să
judece viii şi morţii[79], a
Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit[80].
·
Şi întru Duhul
Sfînt, Domnul[81]
de viaţă dătătorul[82], Carele
de la Tatăl purcede[83], Cela
ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit[84], Carele
a grăit prin prooroci[85].
