Observaţii sistematice, făcute în delfinării
şi staţiuni experimentale, au arătat că delfinii formează frecvent grupuri mai
mult sau mai puţin numeroase.Dintre acestea, cel mai constant pare a fi grupul
format din femela adultă şi puiul de un an, cu care înoată şi se joacă
împreună. Grupul este atât de intim sudat, încât dacă animalele sunt
despărţite, încetează să se alimenteze şi dau semne de ”suferinţă”. După
aproximativ 4 luni, puiul devenit independent, intră în relaţii cu alţi pui de
aceeaşi vârstă şi cu alte femele.
De
asemenea, este bine conturată gruparea animalelor în situaţii neobişnuite: la
apariţia unui obiect de dimensiuni mari sau la auzul unui sunet puternic,
delfinii se strâng în grup, scoţănd un şuerat puternic, de alarmă.
Delfinii se găsesc într-o permanentă mişcare. Numai ceva “nou”,
neobişnuit, care ar putea însemna pericol, reduce activitatea pe care o
desfăşoară, practic, fără întrerupere. Îndeosebi pentru animalele tinere jocul
constituie o parte însemnată a acestei activităţi.Acest comportament complex,
ia la delfini forme diferite: sărituri, împingerea cu botul a obiectelor de
cauciuc sau de lemn care sunt aruncate
în apă, urmărirea altor indivizi, o asevărată hârjoană colectivă. Uneori,
ţinând capul in jos bat ritmic cu coada, la suprafaţa apei. Aceste mişcări
particulare ale cozii sunt considerate ca echivalente bătăii din picioare, pe
care o efectuează cimpanzeii în cursul dansurilor.
Delfinii
pot fi învăţaţi: să “dea mâna”, întinzând una din aripioarele pectorale; să
sară printr-un cerc sau peste bariere aşezate la înălţimi diferite, să arunce o
minge sau un inel de cauciuc ş.a.
În interiorul grupurilor de
delfini se pot surprinde-în situaţii critice-relaţii strânse de întrajutoare.
Sunt foarte frecvent cazurile în care un animal bolnav este ajutat să se ridice
la suprafaţă. Atrage atenţia, de asemenea, reacţia colectivă de apărare pe care
o provoacă preliminariile capturii unuia dintre membrii grupului, în vederea introducerii sale în bazin: animalele formează un grup compact, în centrul căruia
se găseşte individul aflat în pericol, precum şi puii tineri, sau se strâng în
cerc, ţinând capul în apă şi coada în afară şi întregul grup se roteşte în
direcţia acelor de ceasornic, lovind ritmic apa cu cozile. Raporturile strănse, existende între
indivizi, se evidenţiază şi în cazul izolării de grup a unuia dintre membri.
Animalul izolat refuză să mănânce şi îşi micşorează considerabil activitatea
motorie, înoată încet sau rămâne nemişcat.. M.V. Belkovici şi colaboratorii vorbesc, în acest caz, de o adevărată “poză
melancolică”. Dacă este adus din nou în grup, modificările de ordin
comportamental se atenuează treptat.
Delfinii
emit diferite sunete.După semnificaţia lor, ele pot fi împărţite în următoarele
două categorii: semnale de comunicare interindividuală şi semnale de orientare.
1. Semnale cu rol în comunicare
interindividuală. Cele mai frecvent
sunt fluierăturile cu o frecvenţă de 4- 20 KHz,
care pot fi înregistrate în oceanării atunci când apare ceva “nou”. În acest
caz animalele se grupează în cărd, înoată repede pe lângă pereţii bazinului şi
emit fluierături puternice. Sunetele care au o frecvenţă între 7-18 KHz exprimă
stări de excitaţie intensă şi servesc ca semnal pentru formarea şi menţinerea
grupului.
În
situaţii critice, zgomote asemănătoare aplauzelor care însoţesc deschiderea şi
închidera repetată a botului, sunt interpretate ca semnale de
avertizare.Animalele, care nu se mai pot ridica la suprafaţa apei şi sunt deci
ameninţate să se sufoace, emit un semnal S.O.S a cărui configuraţie diferă în
funcţie de specie.
2.
Semnale cu rol de orientare. Delfinii pot
repera cu uşurinţă direcţia
sunetului şi pot localiza cu precizie sursa
sonoră. Undele de înaltă frecvenţă, pe care le emit, sunt reflectate de sol, de
stânci şi de organismele înconjurătoare şi apoi sunt captate. Graţie acestui
sistem-sonor, delfinii pot să aprecieze forma obiectului, care reflectă unda
sonoră şi să-I determine distanţa.
