Condiţiile climatice de ansamblu. La latitudinea ţării noastre, mişcarea generală a maselor de aer atmosferic se produce, în mod obişnuit; de la vest spre est. Dezvoltarea unor centri barici - adică areale de mică şi de mare presiune atmosferică (numite «arii ciclonale» şi respectiv «arii anticiclonale») - introduce modificări în această deplasare şi are ca, urmare apariţia unor fronturi de ploi sau schimbări termice, precum şi modificări ale direcţiilor de propagare a curenţilor de aer, în raport însă şi cu unii factori locali.
Relieful, în primul rând prin altitudine, în al doilea rând prin orientarea catenelor muntoase, introduce modificări locale destul de însemnate: scăderi de temperatură în raport cu înălţimea şi creşterea cantitativă a precipitaţiilor la altitudini mai mari. Coridoarele de vale şi depresiunile aduc devieri ale curenţilor atmosferici, inversiuni de temperatură (cu geruri persistente iarna) sau, dimpotrivă, încălziri ca urmare a «efectului de foehn» de la începutul primăverii.
În latitudine, deoarece teritoriul ţării noastre se desfăşoară doar pe cinci grade, diferenţele termice nu sunt prea mari. Se înregistrează. totuşi o medie anuală cu peste 2°C mai scăzută în nord faţă de Câmpia Română, din sud.
Marea Neagră, întrucât este înconjurată de mari întinderi continentale, exercită o influenţă climatică redusă, ce se manifestă doar prin brize diurne şi prin modificări termice pe o fâşie îngustă la ţărm (ierni relativ blânde şi veri lipsite de canicule).
Luat în ansamblu, climatul României este temperat-continental moderat, făcând tranziţia între cel al Europei de Vest, dominat de influenţe oceanice, al Europei de Est, continental accentuat (adesea excesiv), şi al Europei Sudice, mediteranean, influenţe ajunse la noi peste culmi muntoase înalte. Acestea constituie condiţii cu totul favorabile pentru vegetaţia naturală şi pentru o agricultură diversificată.
Caracteristicile elementelor climatice. Temperatura şi precipitaţiile sunt elemente determinante în aspectul stărilor vremii, adică a situaţiilor concrete ce se succedă zi de zi tot timpul anului. Pentru a defini anumiţi indicatori sintetici, cu valabilitate mai îndelungată; se folosesc mediile de temperatură, de precipitaţii etc. Acestea ilustrează caracteristicile climei.
Temperatura medie anuală scade uşor în ţara noastră de la sud (11°C) spre nord (8,5°C); după cum scade şi în altitudine (6°C la 1 000 m altitudine, 0°C la peste 2 200 m). În iulie - luna cea mai caldă din an temperatura medie este de 22-23° în Câmpia Română. Aici «zilele tropicale» (adică cu temperaturi maxime de peste 30°C) sunt în număr de 50-56 anual, fiind favorabile pentru coacerea cerealelor şi a culturilor meridionale (orez, piersic). În ianuarie - luna cea mai rece - media termică variază între -2°C în Câmpia de Vest, uşor sub 0°C pe litoral, -3°C în Câmpia Română şi -4°C în Câmpia Jijiei. Continentalismul termic relativ moderat al climatului tării noastre rezultă din diferenţa (amplitudinea) de 25-26° obţinută între media lunii celei mai clade şi a celei mai reci în Câmpia Română. Amplitudinea este mai redusă la munte, căci muntele are un rol moderator. Maximele şi minimele absolute de temperatură în ţara noastră au fost: -38,5°C la Bod (Braşov), înregistrată la 25 ianuarie 1942, şi 44,5°C la staţia meteorologică lon Sion (Brăila), (la 10 august 1951 . Asemenea valori, sau apropiate lor, sunt numai întâmplătoare, datorându-se convergenţei mai multor factori ocazionali.
Precipitaţiile atmosferice scad în medie de la vest la est (630 mm în Câmpia de Vest, 500-600 mm în Câmpia Română, sub 400 mm în Dobrogea), şi cresc cu altitudinea. În ţinuturile deluroase cad 600-800 mm precipitaţii pe an, iar în munţii înalţi peste 1 200 mm, ceea ce contribuie la buna alimentare a râurilor cu izvoarele în Carpaţi. Precipitaţiile au la noi un regim neregulat. Valorile menţionate sunt medii multianuale. Sunt însă ani ploioşi în care, în acelaşi loc, pot cădea precipitaţii aproape duble şi ani secetoşi în care precipitaţiile se înjumătăţesc. Studiul secetelor din ţara noastră, mai frecvente în SE ţării, ca şi neregularitatea ploilor au indicat ca necesare irigaţiile, care s-au extins îndeosebi în Câmpia Română şi Dobrogea (v. pag. 64).
Vânturile, determinate de circulaţia generală a aerului deasupra Europei şi de schimbările centrilor barici, poartă denumiri intrate în limbajul comun: vântul de vest, aducător de precipitaţii, crivăţul, care bate iarna de la est sau nord-est, uneori de la nord, geros şi uscat, austrul, o componentă mediteraneană, cald şi uscat vara, ploios iarna. Mai sunt şi vânturi locale ca: Vântul mare (în Depresiunea Făgăraşului), brizele marine etc.
Regionarea climatică. Pe teritoriul României se diferenţiază trei etaje de climă: unul montan, răcoros (2-6°C), cu precipitaţii abundente (700-1 200 mm) şi vânturi puternice: unul de dealuri, mai cald (6-10°C media anuală) .şi precipitaţii mai reduse, dar suficiente pentru vegetaţia forestieră (500-700 mm); unul de câmpie, care cuprinde şi zona dealurilor mici, cu medii termice ridicate (10-11°C în Câmpia Română şi Dobrogea), dar cu precipitaţii reduse şi secete frecvente.
Pe fondul climatului temperat-continental, pe teritoriul ţării se propagă o serie de influenţe climatice exterioare, generate de masele de aer în mişcare, barate de o parte sau de alta a Carpaţilor. Astfel, s-au putut diferenţia mai multe nuanţe ale climatului cu influente: I. oceanice, atenuate, în partea de NV şi în partea centrală a ţării, cu un climat umed şi moderat termic; II submediteraneene, în SV ţării, cu ploi de toamnă şi ierni blânde; III. de tranziţie de la influenţe oceanice şi submediteraneene la cele de ariditate, in partea central-sudică, cu precipitaţii ce scad cantitativ spre est şi temperaturi mai ridicate iarna; IV. cu influenţe de ariditate (influenţe est-europene), în Bărăgan şi Podişul Moldovei, de continentalism accentuat, cu ierni foarte reci, veri fierbinţi, cu secete frecvente; V. cu influenţe baltice în NE ţării, cu precipitaţii bogate, iama cu temperaturi foarte scăzute; VI. cu influenţe pontice, în lungul litoralului, cu ierni blânde şi veri calde; circulaţia locală a maselor de aer sub forma , brizelor provoacă în perioada caldă a anului moderarea temperaturii şi creşterea umezelii aerului pe o fâşie de 25-30 km depărtare de ţărm.
APELE
Dunărea. Pentru ţara noastră, Dunărea constituie una dintre componentele esenţiale ale naturii locurilor. Ea colectează aproape întreaga reţea de ape curgătoare (în afara câtorva mici râuri dobrogene). Afluenţii ei principali formează un fel de aureolă în jurul cununei Carpatilor, iar afluenţii de ordinul al doilea au direcţii radiale, ferăstruind prin văi transversale munţii, fapt deosebit de favorabil căilor de comunicaţie interioare.
Dunărea este cel mai important fluviu internaţional din Europa, pe care o străbate de la vest la est, din apropierea Rinului până la Marea Neagră. la intrarea in tara noastră are un debit mediu de 5960 [] datorită in bună parte aportului afluenţilor mari pe care îi adună in zona de convergenţă hidrografică din apropiere de Belgrad (Drava, Tisa, Sava, Morava) care-i dublează debitul. Pe teritoriul ţării noastre, Dunărea parcurge 1 075 km şi adună o mare cantitate de ape, astfel că la Pătlăgeanca , înainte ca fluviul să se despartă în braţele ce alcătuiesc, delta şi să-şi răsfire apele pe numeroase gârle, debitul mediu ajunge la 6 470 m3/s, egal cu cel al Volgăi.
Pe teritoriul românesc, Dunărea cuprinde patru sectoare cu caractere diferite. Defileul dintre Baziaş şi Orşova, odinioară cu mari dificultăţi în calea navigaţiei (stânci în albie, curenţi în vârtej) a fost pus în valoare prin crearea marelui baraj de la Porţile de Fier, unul dintre cele mai mari sisteme hidroenergetice şi de navigaţie (cu duble ecluze) din Europa. Sectorul Porţile de Fier Călăraşi, unde fluviul curge într-o singură albie (doar câteva mari ostroave), Dispune de adâncimi ce asigură un pescaj minim de 2 m (la ape mici). ,Sectorul Călăraşi-Brăila se caracterizează prin despărţirea fluviului în două braţe ce închid în interior două incinte, pe vremuri cu mlaştini, lacuri şi păduri, în prezent îndiguite, drenate şi cultivate agricol. În aval de Brăila este Dunărea maritimă, cu adâncimi mai mari, ceea ce asigură circulaţia navelor maritime (peste 7 m pescaj). Navigaţia în sectorul Deltei se face cu deosebire la vărsarea în mare formând «bara» de la Sulina.
Râurile interioare. După bazinele colectoare şi locul de vărsare, râurile interioare se împart în următoarele grupe:
1. Grupa de vest, având colector Tisa, cuprinde Vişeul şi lza, principalele râuri ale Maramureşului, Someşul, cea mai mare apă a Transilvaniei de nord, care se alimentează atât din Carpaţii Orientali prin Someşul Mare, cât şi din Munţii Apuseni prin Someşul Mic unite la Dej; când ajunge în câmpie, pe la Satu Mare, are un debit bogat care-i fixează locul al IV-lea între râurile mării. Din Munţii Apuseni spre graniţa de vest curg Barcăul şi cele trei Crişuri: Crişul repede ce trece, prin Oradea, Crişul Negru care drenează Depresiunea Beiuşului şi Crişul Alb ce străbate zona minieră de la Brad şi apoi Depresiunea Zarandului. Ca volum de ape purtate sunt cam egale. Cel mai mare râu al Transilvaniei este insă Mureşul, care izvorăşte din Carpaţii Orientali, de unde primeşte şi doi afluenţi principali (Tărnavele), dar se alimentează şi din Munţii Apuseni prin Arieş şi Ampoi, iar din Carpaţii Meridionali prin Sebeş şi Strei. Ultimul afluent al Tisei este Bega care trece prin Timişoara. Este canalizat şi navigabil.
2. Grupa de sud cuprinde afluenţii direcţi ai Dunării. Râurile mai mari sunt: Timişul, principalul râu al Banatului, Bârzava, Caraşul, Nera, Cerna, care se varsă în Dunăre în dreptul localităţii Orşova, Jiul, care străbate cele două principale bazine carbonifere ale ţării (cel de huilă de la Petroşani şi cel de lignit de la Rovinari-Motru) şi zona industrială a Craiovei. EI are doi afluenţi mari Motrul şi Gilortul. Oltul, cu un traseu complex, ferăstruieşte mai multe defilee în munţi (Tuşnad, Racoş, Turnu Roşu, Cozia). În lungul său se află o salbă de lacuri de acumulare şi hidrocentrale de circa 1 000 MW forţă instalată, iar cursul său inferior urmează să devină navigabil. Din Munţii Făgăraşului, Argeşul îşi adună principalii săi afluenţi, reuniţi în mănunchi aproape de Piteşti, în amonte de care se înşiră un mare sistem de lacuri şi hidrocentrale. A doua mare. confluenţă este la sud de Bucureşti, unde primeşte Neajlovul şi Dâmboviţa. Lucrările ce se execută în aval de Bucureşti vor face navigabil cursul inferior al Dâmboviţei: Ialomiţa, cu izvoarele în munţii Bucegi, traversează Câmpia Română de la vest la est, inclusiv partea mai secetoasă. Bărăganul, unde apele ei sunt folosite la irigaţii, scăzând astfel ca debit spre vărsare. Principalul său afluent este Prahova.
3. Grupa estică cuprinde două râuri principale: Siretul, cel mai mare ca debit mediu dintre râurile ţării (222 m3/s), şi Prutul, care, deşi mai lung, are ape mai puţine. Siretul adună toate apele de pe versantul estic a) Carpatilor Orientali (Suceava, Moldova, Bistriţa, cel mai mare dintre afluenţi, Trotuşul, Buzăul). Prutul are afluenţi mici şi regim de scurgere foarte variabil, de unde necesitatea construirii lacului de acumulare de Ia Stânca, lângă Ştefăneşti, pentru alimentări cu apă şi regularizarea cursului.
4. Grupa râurilor dobrogene cuprinde râuri puţine şi scurte, cu debite scăzute în cea mai mare parte a anului. Mai importante sunt Teliţa, Taiţa şi Casimcea, care se varsă în lacurile din lungul ţărmului Mării Negre. În vestul Dobrogei sunt unele râuri mici care se varsă în Dunăre.
Întrucât apele râurilor au în majoritatea cazurilor provenienţă pluvială (în foarte mică măsură nivală sau subterană), acestea se caracterizează prin mari variaţii de debit, consecinţă a continentalismului climatic. La mari ploi torenţiale, unele râuri au produs inundaţii ca cele ale Someşului înregistrate în 1970 şi 1975 sau cele ale Siretului din 1991. Îndiguirile făcute înlătură în mare parte acest pericol, protejând terenurile din vecinătate.
Lacurile. Acestea ocupă doar o suprafaţă de 1,1% din teritoriul ţării, dar au o importanţă multiplă, nu numai turistică (balneară), ci şi piscicolă. Cele mai mari lacuri sunt la ţărmul mării, fie lagune ca Razim (415 km2), Goloviţa, Zmeica, Sinoie, iar mai la sud Siutghiol, cu apă dulce, fie limanuri maritime ca Techirghiol,. cu apă sărată şi nămoluri curative, ori Mangalia. Sunt şi limanuri fluviatile de felul lacurilor Mostiştea, Oltina ş.a., la Dunăre, sau Snagov şi Căldăruşani, la nord de Bucureşti, amenajate pentru agrement şi sporturi nautice.
Din categoria lacurilor construite de om, tradiţionale sunt iazurile (ex. lacul Herăstrău din nordul Bucureştiului), mai numeroase în Câmpia Moldovei (mai mare este iazul Dracşani din judeţul Botoşani) şi în Câmpia Transilvaniei (lacul Geaca). S-au construit numeroase lacuri de acumulare de interes energetic, dar şi pentru alimentări cu apă, regularizarea debitelor etc. Mai mari sunt izvorul Muntelui pe Bistriţa (33 km2), Vidra pe Lotru, Vidraru, pe Argeş, apoi altele pe Olt, pe Sebeş, pe Siret etc. (v. harta de la p. 43).
Pe munţii înalţi (Făgăraş, Parâng, Retezat, Rodna) sunt numeroase Jacuri glaciare, formate în excavaţiile săpate de foştii gheţari cuaternari. În genere, acestea au dimensiuni mici, dar constituie elemente de atracţie turistică. Unele au însă adâncimi până la 15-20 m (Podragul Mare şi Bâlea în Făgăraş, Gâlcescu în Parâng, Bucura şi Zănoaga în Retezat). Ca unicate, menţionăm Lacul Sf. Ana, situat într-un crater vulcanic lângă Băile Tuşnad, sau Lacul Roşu, format prin surparea în 1837, a unui pinten de munte, care a barat Valea 'Bicazului, mai sus de chei. În Bărăgan, datorită verilor calde şi secetoase, se formează lacuri sărate, unele folosite balnear (Lacul Amara, Lacul Sărat).
Apele subterane. Acestea se împart în ape freatice, de mică adâncime, influenţate în mare măsură de precipitaţii, şi ape de adâncime, considerate captive, provenind prin infiltrări de foarte lungă durată din apele de suprafaţă, reîmprospătarea lor făcându-se în cicluri seculare sau chiar geologice.
Apele freatice sunt, la munte, lipsite de continuitate şi uneori mineralizate, fie prin gaze (de exemplu, borvizurile din estul Transilvaniei), fie prin săruri (folosite terapeutic). În calcare există arii de discontinuitate sau dimpotrivă de . mari acumulări, ca în partea centrală a Munţilor Apuseni sau în Banat. La limita Subcarpaţilor cu munţii, sunt adesea intens sărăturate. Sub depozitele loessoide sau aluvionare din câmpie apele se localizează, de asemenea, la adâncimi relativ mari. În zonele bântuite de secete, cum este Bărăganul, datorită evaporaţiei intense de vară, ele antrenează, în mişcarea lor ascensională, sărurile din stratele sedimentare, creând sărături (cu acumulări de valoare balneară în unele locuri).
Apele de adâncime se întâlnesc numai în zonele extracarpatice şi au adesea caracter ascensional sau artezian. În vestul ţării, cele din lungul faliilor din fundamentul marginal carpatic sunt termale, având şi unele săruri în conţinut (de pildă ape bicarbonatate-sulfurate la Băile Felix, 1 Mai, Tinca, Moneasa). La Oradea şi împrejurimile ei sunt ape termale de adâncime, bogate ca debite, folosite nu numai pentru băi, ci la termoficarea unor cartiere, la încălzirea serelor
. sau ca apă industrială: Apele termale continuă şi mai la sud, pe toată bordura Câmpiei de Vest, până la Arad şi Timişoara, iar la nord, până la Satu Mare. Se pune problema folosirii lor în scopuri, energetice.
Marea Neagră. Avându-şi originea în vechea rnare sarmatică, mult mai întinsă, Marea Neagră are o suprafaţă de 462 535 km2 (împreună cu Marea Azov). Este o mare de tip continental, legându-se prin strâmtori (Bosfor şi Dardanele) cu Mediterana, iar de acolo cu întreg Oceanul Planetar. Are puţine insule, iar ca peninsule cea mare mare este Crimeea. Originalitatea Mării Negre constă în lipsa curenţilor verticâli, care ar asigura pătrunderea aerului în adânc. Aceasta explică existenţa a două straturi de apă: unul din adânc, ceva mai sărat (22%0), neaerat, ceea ce pricinuieşte acumularea de gaze toxice (H2S), fiind lipsit de vieţuitoare; altul la suprafaţă (circa 180 m grosime), alimentat cu ape fluviale, deci mai dulce (doar 17-18%° salinitate), influenţat de factorii climatici. Numai în cel superior se dezvoltă fauna. În nord-vestul mării, deci în dreptul ţării noastre, platforma continentală, cu adâncimi reduse, face ca bogăţia faunei să fie mai mare. .
În Marea Neagră s-au identificat două feluri de curenţi: unul de descărcare a apelor sărate din Mediterana prin Bosfor în Marea Neagră şi, invers, de compensare prin transferul pe la suprafaţă al apelor mai puţin sărate din Marea Neagră spre Mediterana; altul este un curent de suprafaţă, cu traseu circular, provocat de vânturi. Acesta din urmă nu este continuă şi nici permanent, cum se credea mai demult, ci numai ocazional. În dreptul ţărmului românesc are un traseu NE-SV. Lui i se datoreşte împingerea aluviunilor fluviale şi a nisipurilor marine paralel cu ţărmul şi construirea de cordoane litorale care au închis laguna Razim (în antichitate golf marin) şi limanurile de la gurile văilor dobrogene. În sistemul de cordoane litorale conjugate s-au format în vremuri - mai depărtate grindurile maritime din Deltă.
Pe ţărmul românesc al Mării Negre, lung de 244 km, principalul port este - Constanţa, cu incintă portuară construită prin diguri în larg. Însemnătate portuară mai au Mangalia în sud şi Sulina în nord.
