Personaj de Bildungsroman, nefantastic al basmului, fiul de crai reprezintã un bun exemplar uman, prin faptul cã defectele sale nu sunt nici mici şi nici puţine, iar calitãţile mai mult decât suficiente pentru a face din el un viitor bun împãrat.
La început el este decât cel de-al treilea fiu al unui crai. Nu are nume pentru cã nu are identitate. El se va individualiza mai târziu, odatã cu întâlnirea cu Spânul.
Tatãl, craiul, îl pune pe acelaşi nivel cu fraţii sãi, fapt ce-l întristeazã pe mezin. Sprijinul şi imboldul vin însã la timp, fãcându-l sã se ambiţioneze. Se dovedeşte a fi milostiv, chiar dacã puţin impulsiv la început - se rãsteşte la cerşetoare - şi îi dã acesteia un ban. Sfânta (cãci era Sfânta Duminicã) îl învaţã sã cearã de la tatãl sãu “calul, armele şi hainele în care a fost el mire”. Caracterul vechi al acestor lucruri, sugereaza faptul cã eroul trebuie sã le “reactualizeze virtuţile” (V. Lovinescu), deoarece ele se comportã ca un fel de talisman.
Este îndrãzneţ la vorbã, în discuţia cu tatãl, iar acesta din urmã îi permite sã plece, dãndu-i (într-un mod simbolic) ceea ce el ceruse. De asemenea îl povaţuieşte sã se fereascã de omul Spân şi de omul Roş.
Acum, fiul de crai este nevinovat, neştiutor, necunoscând patima şi pãcatul, pentru cã nu cunostea rãul, reprezentat prin Spân.
Un alt gest de impulsivitate este acela în care loveşte calul slãbãnog ce se repezise la jãratic. Însã acesta se va transforma într-un bun pedagog pentru fecior. Vasile Lovinescu spune cã zborul calului are un sens religios, realizând o “cruce cosmicã”. Se poate spune ca el are doua “viteze” : ca vântul şi ca gândul.
La pod, tatãl, îmbrãcat în urs, îi iese în cale încercãnd sã-l sperie. Dar feciorul se nãpusteşte asupra lui, fãrã fricã, dovedindu-şi curajul în luptã. Aici el se desparte de familie, de protecţia oferitã de tatãl sãu, şi de lipsa de evenimente, podul fiind considerat un simbol al trecerii între doua lumi.
Dã ascultare vorbelor tatãlui sãu şi încearcã sã se fereascã de pericole. Însa le ignorã când întalneşte Spânul, şi când acesta din urmã reuşeşte sã-l impresioneze prin vorbe şi laude. Se lasã pãcãlit şi intrã în fântânã. Acum este momentul în care ajunge robul propriilor sale pãcate, prin “întovãrãşirea” cu rãul. Este botezat Harap Alb. Harap este forma popularã a cuvântului “arab”. Sensul popular este însã acela de “negru”. Tot acum se fixeazã şi intervalul de timp al slujirii: “…şi atâta vreme sã ai a mã sluji, pãnã când îi muri şi îi învie.”
De-a lungul drumului sãu feciorul este supus la douã morţi, ambele cauzate de Spân. Prima când îi este eliminatã vechea identitate profanã (episodul fântânii), dându-i-se numele de Harap Alb, iar a doua o moarte la propriu, când îi este retezat capul. Aceste morţi ale lui Harap Alb pot fi privite ca ritualuri de purificare ţi iniţiere, pentru cã numai aşa el se poate elibera de robie.
Pe tot parcursul cãlãtoriei sale el este supus la probe, care sunt, la rândul lor, tot ritualuri de iniţiere, prin care feciorul trece treptat de la profan la sacru. Drumul sãu nu este unul fizic, ci spiritual, de continuã perfecţionare, dar şi ireversibil: “Şi cine apucã a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rãmânea pânã la moarte.”
Prima probã este aducerea salãţilor din Grãdina Ursului. Se dovedeşte a fi prudent şi slab de înger, descuranjâdu-se încã de pe acum. El nu are puteri supranaturale, iar încercarea pare a fi imposibilã. Cu ajutorul Sfintei şi al blãnii de urs, el o îndeplineşte însã. A doua probã, la care se descurajeazã de asemenea, constã în aducerea pietrelor cerbului. Ajutat de aceeaşi Sfânta îndeplineşte şi acestã misiune. Vânarea cerbului face trecerea de la viaţa la moarte, de la profan la sacru, de la condiţia obişnuitã la suveranitate cum afirmã Eliade. Groapa este un spaţiu regenarator pentru Harap Alb.
Dobândirea cunoştinţelor şi a experienţiei este, în definitiv, tot “vina” Spânului. Rãul are o funţie moralã, pentru cã prin el feciorul cunoaşte lumea.
Natura sa nobilã face din el un om de cuvãnt, ţinându-şi promisiunea facutã. Însã el ştie cã identitatea de Harap Alb este una falsã, pentru cã este constrãns sã joace rolul slugii
Încã o datã îşi dovedeşte milostenia faţã de furnici şi albine, dar şi faţã de monştrii pe care îi întalneşte şi pe care-i câştigã ca aliaţi. Aceştia au un rol foarte important, deoarece îl ajutã pe fecior în momente cruciale, câştigând bãtãliile pentru el. Astfel, singurul merit al feciorului este sinceritatea prieteniei lui şi însuşirea moralã ce compenseazã alte defecte. Totuşi, când se desparte de monştrii, se aratã rece: “Harap Alb le mulţãmeşte, ş-apoi pleacã liniştit.”
Mezinul este personajul care suferã cel mai mult. Vorbele calului dau o explicaţie la aceasta:
“Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodatã, pentru cã fac pe oameni sã prindã la minte… […] Vorba ceea: <Pãrinţii mãnâncã agurida, şi fiilor li se sterpezesc dinţii>”
Se poate spune cã feciorul nu este numai victima Spânului. El plãteşte pentru nereuşitele altora, iar acesta nu este nici pe departe o lecţie de viaţa cu scop educativ, ci o rãzbunare, o pedeapsã.
Moartea sa fizicã îl elibereazã de jurãmânt, recãştigâdu-şi starea de puritate de la început. Acum el îşi înfrânge pãcatul şi ajunge împãrat, care, pentru unele popoare, înseamnã perfecţiunea.
Putem însã sã ne punem întrebarea dacã a existat într-adevãr un progres al feciorului. Ajuns la capãtul maturizãrii sale, dupã ce reuşeşte sã treacã de probele împãratului Roş, nu poate sã se apere de gestul Spânului şi este omorât. Încã o datã apare ajutorul, salvarea, din partea fetei de împãrat. Fãrã aceste ajutoare, ce şi unde ar fi fost feciorul? Şi-ar fi recâştigat el adevãrata identitate?
