Anxietatea este o permanenţă a modului de fiinţare uman,existând în spaţiul dialogului dintre sine şi eu, fiind incitată de contactul de orice fel între eu şi lume.Este la temeiul oricărei puneri în act a omului, la temeiul oricărei trăiri, iar trăirea aceasta vine la rândul ei să o întemeieze.Ambiguitatea anxietăţii ,ca atitudine primară ,în primă instanţă autosuficientăse răsfrânge asupra individului uman ,modelându-l ambiguu.Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de nenumit,suportată, totodată intimă şi străină individului,creând şi distrugând.
Existenţialismul este cel care revelează anxietatea şi este în stare să o asume, descoperindu-I relaţia esenţială cu existenţa. Existenţa (lat. Ex-în afară, sistere-a sta) este faptul de a apărea şi de a se manifesta în afară,a te confrunta cu faptul prezenţei şi participării la o lume schimbătoare şi potenţial primejdioasă. Condiţia individului concret este una de anxietate , rezultată din înţelegerea inevitabilei sale libertăţi de opta între posibilităţi, din necunoaşterea viitorului, din apropierea morţii, din finitudinea unei existenţe care a fost precedată de neant.
Anxietatea dă naştere deopotrivă îndoielii şi disperării,consideră Kierkegaard,însă drumul spre absolut este cel ce se confundă adesea cu disperarea anxietăţii,disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un final în devorare a finitudinilor,descoperire a arbitrariului din ele.
Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se desfăşoară pe fundalul unei etici creştine, suportând conexiuni multiple cu dogmatica, numită de filosoful danez a doua etică (spre deosebire de etica necreştină, prima , caracterizabilă prin refuzul păcatului şi conexiunea cu metafizica). Idealitatea acestei etici constă în conştiinţa penetrantă a realităţii, iar a-şi păstra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea păcatului implică o dificultate deosebită a problemelor etice. Noua etică presupune păcatul strămoşesc, prin care explică păcatul însuşi şi plasează identitatea drept obiectiv, într-o mişcare de jos în sus; cuprinde, în anvergura ei, realitatea păcatului.
Discursul lui Kierkegaard despre anxietate abordează tangenţial problema păcatului, având în vedere că anxietatea este condiţie prealabilă a păcatului, "libertatea captivă în sine însuşi",mijlocitoare între posibilitatea şi realitatea păcatului. Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea reală a păcatului, iar dogmatic, de cea ideală. Scopul scrierii va fi mărturisit dintru început a trata conceptul de anxietate din punct de vedere psihologic , având în vedere dogma păcatului strămoşesc. Premisele de la care porneşte în abordarea păcatului, pe care le va justifica pe parcurs, sunt , că păcatul nu este nici un fel de stare ( ca stare de potentică nu este , în timp ce de fapt el este) 2, şi că a-l descrie ca boală, anormalitate, lipsa de armonie înseamnă o falsificare a conceptului 3.
Cuvântul danez Angest a fost echivalat în limba germană cu Angst, în engleză cu dread , fear sau anxiety, în timp ce traducerile franceze s-a impus angoisse; el a cunoscut o largă răspândire în filosofia existenţialistă interbelică, în special datorită teoretizărilor lui Heidegger şi Sartre. Semnificaţia anxietăţii lui Kierkegaard este de fior de spaimă faţă de ceva nedefinit şi indeterminabil ,spre deosebire de sentimentul de frică, în care obiectul este concret, individual.
Kierkegaard consideră că omul este individ, fiind, în felul acesta , atât el însuşi, cât şi tot neamul, iar întregul neam participă în/la individ precum individul la intregul neam. Desăvârşirea omului , privită ca stare, constă în faptul individului de a fi el însuşi, precum şi neamul. Această contradicţie este expresia unei sarcini şi impulsul unei mişcări, mişcare ce creează istoria. Istoria neamului merge mereu înainte, în timp ce individul o ia mereu de la început, fiind el însuşi şi neamul, şi astfel, încă o dată şi istoria şi neamul. Adam a fost el însuşi şi neamul , astfel încât ceea ce îl explică pe Adam, explică istoria neamului şi reciproc. A-l considera cap al geniului umane presupune un început fantastic al neamului uman, ce ridică dificultăţi insurmontabile.
Tradiţional s-a considerat că păcatul lui Adam condiţionează păcătoşenia drept consecinţă, al doile prim păcat - primul păcat al insului de după – presupunând păcătoşenia drept condiţie. Filosoful danez polemizează cu această luare de poziţie, afirmând că primul păcat este determinantul calităţii, Păcatul5, că puterea exemplului , păcătoşenia este doar o determinare cantitativă , un fel de elan înaintea saltului, dar care nu explică totuşi saltul reprezentat prin păcat.
Păcatul lui Adam este păcatul strămoşesc, caci neamul nu o ia de la început cu fiecare individ, astfel încât starea de păcat a nemului dobândeşte o istorie, care merge înainte prin determinaţii cantitative, în timp ce individul participă la ea prin saltul calitativ.
Nevinovăţia este o calitate, o stare care poate să dureze şi care nu poate fi anulată decât prin vină, care se pierde prin păcat. Vinovăţia lui Adam şi vinovăţia omului de după, este esenţialmente aceeaşi, diferenţa fiind o expresie cantitativă, nu calitativă: vinovăţia neamului este prezentă în neştiinţa insului, manifestându-se, prin fapta lui , drept vinovăţia acestuia.
Conceptul de anxietate este abordat de Kierkegaard în strânsă legătură cu cel de nevinovăţie; nevinovăţia este starea în care omul nu este determinat ca spirit, ci este determinat sufleteşte în unitate nemijlocită cu naturaleţea lui 6. Taina nevinovăţiei este că înseamnă linişte, dar totodată anxietate, născută din nimic; spiritul işi proiectează visător propria realitate, nimicul, iar acest nimic vede nevinovăţia mereu ca fiind în afara sa. Anxietatea este realitatea libertăţii, ca posibilitate a posibilităţii, o antipatie simpatică şi o simpatie antipatică, nu este vina. Anxietatea este o măsură a prezenţei spiritului. Relaţia anxietăţii faţă de obiectul ei, "nimicul" este la fel de ambiguă ca tranziţia de la nevinovăţie la vină.
Omul este o sinteză de sufletesc şi trupesc, întruchipată de spirit. Spiritul se raportează la sine şi la condiţia lui ca anxietate. În starea de nevinovăţie spiritul este prezent dar ca nemijlocit, visând şi deranjând relaţia dintre suflet şi trup şi totodată instituind-o. În nevinovăţie există numai posibilitatea de a putea, ca un fel de formă superioară de neştiinţă, ca o expresie superioară a anxietăţii.
Dacă omul n-ar fi fost o sinteză , care să se bazeze pe un terţ, n-ar fi fost posibilă o dublă consecinţă a păcatului strămoşesc: că păcatul a venit pe lume şi că sexualitate fusese instituită. Păcatul este o criză în care păcatul pătrunde în ins ca ins .Trecerea de la o posibilitate la realitate se face prin anxietate. În clipa în care spiritul se instituie pe sine, el instituie şi sinteza, în care scop trebuie să o divizeze mai întâi. Culmea senzorialului este sexualul, culme care nu ar fi atinsă dacă spiritul nu este instituit ca real. Fără păcat nu ar fi existat sexualitatea, iar făra sexualitate nu ar fi existat istorie. Abia prin sexualitate sinteza este instituită drept contradicţie şi drept scop, al cărui istorie începe în clipa instituirii sintezei.
Ceea ce am prezentat a constituit aspectul anxietăţii de a fi condiţie prealabilă a păcatului strămoşesc, pe care îl explică în sens regresiv, în direcţia originii sale. Un alt fel de a problematiza anxietatea este de a încerca o relaţionare progresivă cu păcatul strămoşesc.
În cadrul acesta, Kierkegaard precizează două sensuri ale anxietăţii: anxietatea în care individul instituie păcatul prin saltul calitativ şi anxietatea care a pătruns şi pătrunde împreună cu păcatul, în lume cantitativ, ori de câte ori un individ instituie păcatul. Asemeni mişcării păcatoşeniei nemului, mişcarea anxietăţii are loc prin mişcări cantitative, iar anxietatea fiecărui individ este cu atât mai profundă cu cât se află mai la începuturi, deoarece condiţia păcătoşeniei, presupusă de viaţa sa individuală trebuie însuşită. Abia în clipa în care mântuirea este cu adevărat instituită este biruită şi anxietatea. La individul de mai târziu anxietatea pătrunde în două sensuri în lume; păcatul pătrunde prin anxietate, purtând cu el, încă o dată, anxietatea. Pe de o parte continuitatea păcatului produce anxietate, iar pe de alta posibilitatea mântuirii este un "nimic" ce provoacă individului anxietate. Totiuşi, orice individ devine vinovat din cauza lui, anxiatatea provenindd din păcatul instituit de individ şi fiind prezenţă vagă, un "mai mult" sau "mai puţin" în istoria cantitativă a neamului omenesc.
Kierkegaard face distincţie între tipuri de anxietăţi: anxietatea obiectivă şi anxietatea subiectivă. Anxietatea obiectivă este refexul păcătoşenieei generaşiei asupra întregii lumi, efect al păcatului asupra existenţei neumane, este starea de aşteptare din care cel ce aşteaptă ar dori să iasă, expresie a unui dor, dând naştere anxităţii tocmai pentru că dorul singur nu poaate mântui. O anxietate ca a lui Adam nu va mai surveni niciodată , deoarece păcătoşeniaa venit pe lume prin el.
Anxietatea obiectivă din natură este mai mare decât mai târziu decât la Adam, ea fiind indusă de faptul că este văzută într-o cu totul altă lumină datorită faptului că prin păcat senzorial este continuu degradat, până devine ce se numeşte păcătăşenie. După venirea păcatului în lume şi ori de câte ori vine în lume, senzorialul devine păcătoşenie.
Anxietatea subiectivă este "egotistă,este o anxietate cu privire la ceea ce aş putea să devin, la ceea ce aş putea să devin sau ceea ce mi s-ar putea întâmpla"1 anxietatea existentă în nevinovăţia insului, corespunzătoare celei a lui Adam, dar diferită cantitativ de a acestuia, respectiv mai mică. Vina instituită continuă să fie la fel de imputabilă şi la fel de ambiguă ca cea a lui Adam. Kierkegaard compaară anxietatea cu o ameţeală, ameţeala libertăţii când spiritul vrea să instituie sinteza, când libertatea scrutează în jos la propriaa ei posibilitate, se agaţă de finit şi se ţine de el, dar libertatea astfel se prăbuşeşte. Când libertatea se ridică din nou în picioare, îşi dăseamaa că e vinovată. Printre aceste două clipee se află saltul. Din punct de vedere psihologic, căderea în păcat se produce de fiecare dată în stare de sfârşeală.
Walter Schulz consideră că anxietatea reprezintă teama faţă de propria libertate "teamă faţă de saltul libertăţii în libertate".El corelează libertatea cu ideea punerii sintezei existenţiale,motivând anxietatea omului prin faptul că este indisolubil legată de datoria de a deveni un sine prin realizarea sintezei, dar această sarcină nu poate fi realizată ireproşabil, ceea ce transformă anxietatea într-un însoţitor permanent al vieţii omeneşti.2
La individul de mai târziu "nimicul" care e obiectul anxietăţii devine din ce în ce mai mult "ceva" – complexul de presimţire se reflectă în ele însele , apropiindu-se din ce în ce mai mult de individ, chiar dacă pentru anxietate rămân tot "nimic". "Nimicul" comunică vivace cu neştiinţa nevinovăţiei, păcatul auto-presupunându-se. Anxietatea subiectivă este pusă în legătură cu relaţia de generaţie şi relaţia istorică.
Senzorialul a devenit păcătoşenie prin păcaat, adică prin păcat deivne senzorialul păcătoşenie şi prin Adam a venit pe lume păcatul. În istoria neamului senzorialul a devenitt odată păcătoşenie, însă în istoria individului senzorialul a devenit păcătoşenie prin saltul calitativ al fiecăruia. Proporţia de senzorial coresspunde celei de anxietate.
Facereaa Evei prefigurează simbolic consecinţa relaţiei de generaţie: derivatul nu este niciodată la fel de desăvârşit cantitativ , ca originalul. Bărbatul şi femeia sunt la fel în esenţă. Anxietatea este mai refectată la Eva decât la Adam, pentru că femeia este mai sensibilă senzorial decât bărbaatul, astfel că de îndată ce spiritul este instituit,scindarea se adânceşte şi mai mult , iar anxietatea va avea mai multă libertate de acţiune în posibilitatea libertăţii.
Femeia este mai anxioasă decât bărbatul, este mai senzorială, deşi în esenţă este asemi bărbatului, determinată spiritual. Estetic, aspectul ei ideal este frumuseţea, iar etic provocarea. Senzorialul nu este păcătoşenie , ci o enigmă neexplicabilă care te face anxios, naivitatea fiind însoţită de un "nimic" inexplicabil, creator de anxietate. Sexual în sine nu este păcătoşenie, fiind expresia enormei contradicţii că spiritul este determinat ca genus. Anxietatea este prezentă în orice plăcere erotică, dar nu întrucât ar fi păcătoasă, ci e datorată faptului că spiritul se simte străin; victoria spiritului va presupune considerarea sexualuli ca străin şi comic.
Consecinţa relaţiei de generaţii este amplificarea senzorialităţii; în anxietatea celor din generaţiile de mai târziu de Adam e " mai mult" tuturor indivizilor de după Adam; anxietatea însă e esenţial aceeaşi.Creştinismul oficial propune să ne ridicăm mai presus de acest "mai mult", învinovăţind pe cel ce n-o face , că nu ar vrea să o facă. Dificultatea abordării unei astfel de probleme este însă eludată de acesta. Anxietatea corespunzătoare relaţiei de generaţie ar fi anxietatea de păcat, care naşte păcatul; anxiatatea de a deveni vinovat.
Anxietatea ce corespunde relaţiei istorice este anxietatea de a fi considerat vinovat. Supremul " mai mult" este cel al unui individ astfel plasat şi influienţat, încâtde la prima deşteptare, încât senzorialul devine pentru el identic cu păcătoşenia; acest "mai mult" se va manifestaa dureros în el , făcând să nu-şi mai găsească adăpost.
Senzorialul nu este păcătoşenie. El poate însemna păcătăşenie prin cunoaşterea lui nebuloasă , precum ar mai putea însemna păcătoşenie orice cunoaştere nebuloasă a ceea ce ar mai putea să însemne păcatul, precum şi neglijarea dimensiunii individuale şi pierderea în neam. Prin gustarea din fructul cunoaşteriia venit pe lume şi diferenţa dintre bine şi rău, precum şi diferenţa sexuală ca pornire.
Păcatu este egoism, iar egoismul este insul instituit prin saltul calitativ. Egoismul ia naştere prin păcat şi în păcat, de aceea nu poate să explice păcatul. Obiectivul este de a integra eroticul, sexualul, sub categoria de spirit. O astfel de împlinire înseamnă victoria iubirii, spiritul ieşind victorios prin faptul că sexualul este uitat şi reamintit doar în uitare.
Anxietatea poate fi privită dintr-o a treia perspectivă, ca urmare a păcatului absenţei conştiinţei păcatului ,fiind definita drept clipa în viaţa individuală. Omul va fi definit în acest context drept o sinteză de vremelnicie şi veşnicie. Clipa apare ca atom al veşniciei ,primă reflectare în timp a veşniciei,prima încercare de a opri, într-un fel timpul .De îndată ce spiritul este instituit, clipa poate apărea. Vremelnicia şi senzorialul sunt analoge:istoria începe abia prrin clipă,sensibilitatea senzorială a omului este instituită ca păcătoşenie prin păcat. Clipa este acea ambiguitate în care timpul şi veşnicul se ating unul pe altul, instituind în felul acesta conceptul de vremelnicie, unde timpul întretaie mereu veşnicia, iar veşnicia întrepătrunde mereu timpul. În lipsa categoriei de spirit , veşnicia clipei apare dinapoi,ca trecut. Dacă însă clipa este instituită ca discrimen, în raport cu care pot exista trecut ,prezent ,viitor, atunci viitorul este veşnicia. Abia când veşnicia este instituită clipa trăieşte ca clipă, iar nu ca discrimen. Viitorul este posibilitatea veşniciei sau libertăţii în individualitate ca anxietate. Pentru libertate posibilul este viitorul,iar pentru timp viitorul este posibilul ,iar acestor două posibilităţi li se asociază anxietatea.
Anxietatea este starea psihologică care precede păcatul,de care se apropie cât poate,cât de anxioasă poate fi, fără să explice însă păcatul, care izbucneşte abia în saltul calitativ.în clipa în care păcatul este instituit,vremelnicia este păcătoşenie,iar consecinţa definirii vremelniciei drept păcătoşenie este moartea ca pedeapsă.Cel ce trăieşte doar în clipă păcătuieşte, însă acum nu are nici un rost să ne abstragem de la vremelnicie.
Poate exista o anxietate a lipsei de spirit ,ascunsă, deghizată,având uneori aparenţa întregului conţinut al spiritului,însă ca strigoi al spiritului .Există o singură dovadă a spiritului :dovada spiritului din noi înşine.Păgânismul ,ca absenţă a spiritului , este preferabil lipsei spiritului ;păcatul său este de a trage de timp, fără a ajunge efectiv la păcat.
Anxietatea păgânului are drept sursă soarta,iar „nimicul" constă în ambibuitatea relaţiei omului cu aceasta,ce se înfăţişează ca unitate între necesar şi întâmplător; aceasta împiedică intrarea în relaţie cu soarta. Tragismul păgânismului este necutezarea omului de a nu se sfătui cu oracolul .
În iudaism anxietatea este anxietate de vină,iar tragismul său are ca sursă necutezarea omului de a nu aduce jertfe.Ambiguitatea rezidă în relaţie;de îndată ce vina este instituită ,anxietatea dispare, apărând pocăinţa.
Contrariul libertăţii nu este necesitateaa ,ci vina ,iar măreţia libertăţii este că aceasta are de a face pururi numai cu sine ,proiectându-şi vinaa în posibilitate şi instituind-o deci singură .Spiritul pământean care va voi să-l vadă pe Dumnezeu ,va trebui să înceapă prin a se recunoaşte vinovat. Dacă vina este instituită cu adevărat, ea se instituie singură.Relaţia libertăţii faţă de vină este de anxietate,fiindcă libertatea şi vina sunt deocamdată o posibilitate.Cel ce cade în ispită este singurul vinovat.
Anxietatea este posibilitatea libertăţii ,iar ca posibilitate a libertăţii este educativă,formativă,prin credinţă, deoarece devorează toate finitudinile,descoperă tot ce au ele iluzoriu. Un om ce a cunoscut anxietatea ştie că nu are absolut nimic de cerut de la viaţă,că îngrozitorul, pierzania,nimicirea locuiesc uşă în uşă cu fiecare om;dacă a învăţat cu folos că orice anxietate de care este anxios îl poate călca în clipa următoare, altă explicaţie va da el realităţii.Pentru a fi format în felul acesta ,absolut şi infinit ,de către posibilitate ,individul va trebui să fie cinstit faţă de posibilitate şi să aibă credinţă.Astfel anxietatea sfârşeşte prin anihila finitul din neliniştile pe care le-a produs.
Bibliografie:
Sřren Kierkegaard –Conceptul de anxietate,Ed. Amacord,Timişoara,1998
Gr.Popa - Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard- Ed.Dacia, Cluj,1998
Mădălina Diaconu- Pe marginea abisului,Ed.Ştiinţifică,Bucureşti,1996
