Pentru a afla in profunzime utilitatea adevarului trebuie a cunoastem tipurile, formele si manifestarile sale. Numai printr-o analiza minutioasa am putea totusi scoate la iveala aceasta "utilitate" a adevarului, a teoriilor si a veridicitatii cunostintelor stiintifice. Totusi, nu vom putea spune niciodata ca avem o atotcunoastere despre adevar. Si am putea indrazni sa spunem ca aici intervine rolul filosofiei – in a discerne, si in a masura cu o balanta a ratiunii noastre adevarul adevarat de adevarul presupus. Numai asa vom reusi in a deslusi si a profita de acesta.
Adevar – surse si teorii
Una dintre cele mai apreciate clasificari ale teoriilor despre adevar apartin lui Nicholas Rescher, care le imparte in doua mari tipuri: teorii definitioniste, care incearca definirea acestuia si sa raspunda la o intrebare fundamentala – ce este adevarul? ; si teorii criteriale – care propun selectarea unui criteriu, a efectuarii unui test pentru adevar, oferind astfel o solutie pentru stabilirea granitei dintre adevar si fals. O a treia teorie, cea a corespondentei este luata in considerare de majoritatea epistemiologilor, aceasta teorie fiind pentru prima data formata in mod explicit in "Metafizica" lui Aristotel.
Dintre tumultul de teorii despre adevar se desprind trei principale – teoria corespondentei care sustine ca ipotezele, credintele sunt adevarate atunci cand corespund unei realitati independente. Teoria corentei afirma ca credintele sunt adevarate cand se potrivesc bine impreuna, cand se leaga una cu cealalta. Teoria pragmatica sustine ca convingerile sunt adevarate cand intrebuintarea lor permite sa ne indeplinim obiectivele noastre in lume si sa obtinem ceea ce dorim. Urmeaza o dezvoltare a acestor trei teorii, cu un accent pe cea pragmatica.
Teoria corespondentei
Oamenii obisnuiti accepta notiunea de realitate. Aproape oricine este de acord ca exista o suma de fapte independent de gandurile noastre. Conceptul obisnuit de adevar afirma ca exista lucruri si stari care sunt reale. Aceste lucruri reale sunt fundamentul adevarului. Pentru a fi adevarate, credintele noastre trebuie sa infatiseze lucrurile reale, asa cum sunt ele. Adevarul este concordanta intre ceea ce credem si realitatea independenta. Aceasta pozitie este denumita "teoria corepondentei adevarului". Trebuie retinut ca teoria corespondentei adevarului nu ne spune cum sa deducem daca credintele sunt adevarate sau false. Este vorba de o reprezentare a ceea ce este adevarul, nu de un procedeu de expunere a credintelor adevarate. Cum stim daca infatisarea noastra asupra realitatii este exacta sa nu, este o problema ce tine de justificarea adevarului.
Aceste credinte despre lume sunt fundamentele adevarului si falsului (in toate teoriile adevarului, nu doar in teoria corespondentei). Credintele pot fi adevarate sau false, deoarece ele infatiseaza lumea ca fiind intr-un anume fel iar lumea poate sa fie sau nu in acest fel. Conform teoriei "descrierii" ipotezei, acestea infatiseaza faptele prin intermediul ideilor sau reprezentarilor.
Conform teoriei corespondentei, credintele sunt adevarate deoarece corespund unei realitati independente. Punand alaturi aceste doua teorii, vedem ca adevarul unei credinte este materia ideii sau a reprezentarii, concordand cu realitatea. De fapt, exista doua lucruri – o descriere mentala (reprezentarea sau ideea) si faptele reale din lume – care concorda unul cu altul. Asa cum portretul unei persoane poate sa semene cu acea persoana, tot asa si o reprezentare sau o idee poate fi intocmai cu faptul independent si, deci, adevarata.
Credinta adevarata nu este suficienta pentru cunoastere. Putem avea credinte adevarat fara a avea totusi cunoastere. Adesea este nevoie de ceva mai mult, de o justificare a credintelor. Ratiunea cea mai evidenta este ca cel care crede are nevoie de o procedura prin care sa recunoasca cum ca aceste credinte sunt adevarate. In cazul nostru intotdeauna avem nevoie de o procedura prin care sa demonstram ca ceea ce credem este adevarat. Justificare presupune descoperirea unei proceduri prin care sa dovedim adevarul credintelor noastre. In viata cotidiana oamenii se intreaba, in mod frecvent, daca intr-adevar cunoastem sau nu ceva. Membrii unui juriu pot fi ingrijorati daca stiu, cu adevarat, ca acuzatul este vinovat de crima, dupa cum putem fi ingrijorati daca stim cu adevarat ca portofelul se afla la noi. In asemenea cazuri oamenii sunt preocupati de adevarul credintelor lor (daca acuzatul a comis crima, si daca portofelul noastru s-a pierdut). Este nevoie in acest caz, de dovezi care sa stabileasca daca credintele noastre sunt adevarate. Credintele pot fi adevarate chiar in lipsa evidentelor, dar ce crede nu poate fi sigur in afara ratiunilor suficiente.
Teoria coerentei:
Conceptul obisnuit de adevar, concordanta cu realitatea, ne poate duce la gandul ca idealistii nu au conceptul de adevar, din moment ce neaga existenta unei realitati independente. Cu toate acestea, idealistii au elaborat o prezentare alternativa a adevarului: adevarul este consistenta reciproca a ideilor. Aceasta este numita de obicei "teoria coerenta a adevarului". Conceptul de coerenta nu este definit precis, dar ideea fundamentala este ca teoriile si ipotezele se leaga impreuna. Coerenta este reciprocitatea relatiei dintre parti, ca intr-un joc de puzzle. Crezurile noastre sunt intocmai ca piesele diferite dintr-un joc de puzzle, care sunt toate amestecate. Unele se potrivesc cu altele, in timp ce altele nu pot fi potrivite cu celelalte. Scopul este de a alcatui un ansamblu cat mai complet.
Pentru a realiza acest lucru, trebuie sa aruncam unele piese – credinte – care nu se potrivesc si sa cerem unele piese noi. Ceea ce gandim de obicei despre realitate, se aseaza intr-un numar cat mai mare de credinte/ipoteze consistente. Ele formeaza o conceptie coerenta despre lume, chiar daca aceste opinii nu sunt o lume independenta si deci sunt un adevar. De pilda, credinta ca o camera are pereti pare sa fie adevarata, pentru ca este coerenta cu ceea ce vedem, cu ceea ce putem atinge, cu ceea ce stim despre alte camere si cu multe alte lucruri pe care le credem. Daca credem ca peretii camerei sunt flexibili, acea opinie este falsa, deoarece este inconsistenta cu toate celelalte credinte si perceptii ale noastre (nu putem intinde peretii, iar daca ii apasam, ei nu se vor indoi s.a.m.d.).
Coerenta celor ce credem este o parte importanta a justificarii opiniilor. Sustinatorii teoriei corespondentei adevarului accepta coerenta ca pe o cale importanta pentru a afla care credinte sunt adevarate si care sunt false. Cu toate acestea, ei neaga ca adevarul consta numai in coerenta credintelor. Mai degraba, sustin ca rigurozitatea credintelor este o cale importanta de a descoperi daca credintele noastre corespund cu o realitate independenta.
Teoria pragmatica si pragmatismul.
"Metafizica este un subiect mai mult curios decat folositor" (Charles S. Peirce)
Pragmatismul – orientare filosofica afirmata pe terenul gandirii americane a avut ca reprezentanti mai de seama pe Charles S. Pierce (1839-1914), J. Dewey (1859-1952), W. James (1842-1910), F.C.S. Schiller (1864-1937). Acesta incearca sa legitimeze interesul pentru utilitatea adevarului venind cu solutii ce vor sa puna de acord spiritul uman cu dificultatile experientei cotidiene. Pragmatistii au aratat ca in adaptarea sa la mediul natural si social, omul se afla in fata unor situatii problematice – care sunt stari obiective ale activitatilor umane incarcate cu deruta, nesiguranta, confuzie, cautari care solicita judecata din partea omului. Viata este astfel vazuta de catre pragmatisti ca o continua transformare a situatiilor problematice in situatii neproblematice, rezolvate.
"<<Pragmatic>> inseamna conform actiunii, in serviciul practicii, orientat spre conexiunea disponibilitatilor personale si a consecintelor actiunii. Aceasta nu trebuie sa conduca la confuzia intre <<pragmatic>> si <<practic>>: <<pragma>> (gr.: actiune) si <<prattein>> (gr. practiktikos, referitor la actiune) se deosebesc si prin faptul ca <<practic>> se leaga si de <<praxis>> (<<practica>>, spre deosebire de <<teorie>>), tinzand mai mult catre actiunea comportamentala, etica. In acest sens, istoriceste, pe filiera kantiana a <<ratiunii practice>>, s-a ajuns treptat la delimitarea unui tip de rationalitate, definit nu doar in sens etic – comportamental, ci si actional in genere, ceea ce a condus la <<praxiologic>> (teoria actiunii eficiente). Intr-o abordare istorica, <<pragmatic>> reda grecescul pragmatikos, ceea ce s-ar descrie prin versat (priceput, incercat) in afaceri (in indeletniciri practice), si ar insemna: 1. apt pentru actiune, servind practicii, practic, angajat practic; 2. servind bunastarii publice, folosului general " (Alexandru Boboc).
Cunostiintele sunt apreciate in functie de capacitatea lor de a ne orienta in experienta, producerea convingerii asupra valorii de adevar a acestora avand trei proprietati:
1. de a fi ceva de care suntem constienti;
2. de a potoli framantarea declansata de indoiala
3. de a implica instituirea in natura noastra a unei reguli de actiune
(a unei deprinderi)
Peirce a pus sub semnul intrebarii anumite presupozitii metafizice de origine carteziana si prin propozitiile, postulatele sale am putea spune, sunt afirmate unele principii noi privind filosofia pragmatista: "1. Nu avem o capacitate de Introspectie, ci intreaga cunoastere a lumii interne este derivata prin rationare ipotetica din cunoasterea pe care o avem despre faptele externe. 2. Nu avem o capacitate de Intuitie, ci orice cunostiinta este determinata logic de cunostiintele anterioare. 3. Nu avem capacitatea de a gandi fara semne. 4. Nu avem un concept al cognoscibilului absolut." Prin intermediul semnelor gandim si cunoastem nu o realitate in sine, ci realul asa cum se prezinta si exista pentru noi – acel real inepuizabil exista independent de vointa si capriciile umane, insa el ne este accesibil prin rationare. "Originea insasi a conceptului realitatii arata ca el implica in mod esential ideea unei comunitati, a unei comunitati fara limite precise si capabila de o crestere definita a cunoasterii." Disputa dintre adevar si falsitate este permanenta si la pragmatisti.
Semnificatia rationala a unui cuvant sau a unei expresii, consta exclusiv in relevanta sa imaginabila asupra conduitei vietii. Dupa W. James, metoda pragmatica consta in incercarea de a interpreta orice conceptie in functie de consecintele sale practice, o metoda ce se combina insa cu o "teorie genetica a adevarului" care intelege adevarul ca instrument al actiunii. Conceptul de adevar la James nu mai desemneaza corespondenta dintre continutul cognitiv-informational al enunturilor noastre si starile de fapt obiective la care se refera, ci semnifica o corespondenta intre ideile noastre si consecintele, succesul, eficienta pe care ni le procura prin aplicarea lor in actiune. Adevarul unei teorii, al unei propozitii consta in utilitatea la care acestea ne conduc; el nu este anterior verificarii, ci este produs de insusi procesul experientei; un enunt nu are calitate nici de adevar, nici de fals inaintea verficarii sale, ci adevarul sau falsul sunt calitati pe care noi i le conferim in functie de rezultatele, efectele obtinute in actiune.
Metoda pragmatica consta (dupa James) in a "deturna privirile noastre de la lucrurile prime, principii prime, categorii, necesitati presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime, spre rezultate, consecinte, fapte." Realitatea este redusa la campul experientei subiective, pe fondul unei viziuni pluraliste asupra lumii si adevarului; daca adevarul este echivalent cu utilul rezulta ca nu exista un singur adevar esential, ci adevaruri existentiale, dependente de multiplicitatea experientelor in care este antrenat spiritul uman. Pragmatismul apeleaza la practica drept criteriu al verficarii cunostintelor. Pragmatismul lui James sustine comuna convingere: "cati oameni atatea adevaruri".
Dewey incearca o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoasterii, fapte valori.Valoarea este identificata nu cu dorinta, ci cu ceea ce este dezirabil. Impresiile si optiunile spontane nu afirma prin ele insele valoarea morala, tocmai pentru ca sunt propulsate de instincte, deprinderi, obisnuinte. Vorbirea nu este o simpla comunicare si /sau numai comunicare, ci insusi gandul care invaluie, tatoneaza, infrunta interogativ realitatea empirica, in aceste conditii valoarea fiind un fapt de un fel aparte. Dewey este constient ca in morala sunt prezente principii, valori, idealuri, dar apreciaza ca toate acestea pot fi epuizate in acelasi fel in care se raporteaza la obiectul lor stiintele naturii. In acelasi sens cu W.James, J. Dewey apreciaza ca valorile vizeaza nu ceea ce dorim, ci ceea ce este dezirabil; nu ceea ce pretuim, ci ceea ce merita pretuit; nu ceea ce ne satisface, ci ceea ce este satisfacator; nu ceea ce ne intereseaza, ci ceea ce trebuie sa ne intereseze.
Metoda pragmatica sta la temelia unei conceptii filosofice pentru care realitatea nu este ceva dat o data pentru totdeauna, static, inchis, ci proces, devenire, creatie continua, deci un curs de fapte in plina desfasurare.
Bibliografie:
1. "Initiere in filosofia contemporana", Vasile Macoviciuc, editia a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2000, 560 pag.
2. "Introducere in filosofie", Peter K. McInerney, traducere de N.I. Maris si Laurentiu Staicu, Seria 'Cultura generala', Editura Lider, Bucuresti, 1992, 304 pag.
3. "Semnificatie si actiune", Charles S. Peirce, traducere de Delia Marga, Seria 'Idei contemporane', Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, 345 pag.
4. "Filosofie – pentru licee si scoli normale", coordonator Mihaela Miroiu, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999, 246 pag.
5. Caietul de filosofie
