Contabilitatea instituţiilor publice

Contabilitatea publică constituie contabilitatea care asigură evidenţierea tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi referitoare la fondurile publice. Ea evaluează obligaţiile contribuabililor, evidenţiază încasările din aceste obligaţii şi determină diferenţele din obligaţiile neonorate, precum şi responsabilitatea ordonatorilor de credite privind efectuarea plăţilor din fondurile publice. Organizarea acesteia este obligatorie pentru toate autorităţile publice, comunităţile teritoriale, instituţiile publice naţionale şi locale.

Vincent Raude şi Jean Claude Pagat reţin pentru contabilitatea publică mai multe definiţii, una uzuală, alta tehnică şi a treia administrativă. Astfel, definiţia uzuală o formulează ca fiind: “ansamblul de reguli aplicabile gestiunii veniturilor de stat”, cea tehnică “reguli de prezentare a conturilor publice”, iar cea administrativă are în vedere sarcinile publice şi o defineşte ca fiind “regulile contabilităţii publice sunt în acelaşi timp reguli de prezentare a conturilor şi reguli de organizare a serviciilor contabililor publici”.

Insuficienţele acestor definiţii constau în faptul că cea uzuală se referă numai la veniturile de stat şi nu are în vedere un fundament juridic, cea tehnică este prea limitată, iar cea administrativă nu se referă la ordonatorii de credite. În final, autorii la care ne-am referit, propun pentru contabilitatea publică următoarea definiţie care ar exprima, după părerea noastră, cel mai corect funcţiile sale, şi anume: “Regulile contabilităţii publice au ca obiect determinarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ordonatorilor de credite publice, ale ordonatorilor de venituri publice şi contabililor publici.” Această definiţie dă regulilor contabilităţii publice un contur juridic, tehnic şi cuprinde în cadrul său obligaţiile şi responsabilităţile, atât ale contabililor publici, cât şi ale ordonatorilor.

Deşi contabilitatea sectorului public se organizează pe baza unor planuri de conturi distincte, cu particularităţi, atât în ceea ce priveşte structura conturilor, cât şi funcţionarea acestora, la baza contabilităţii publice stau reguli şi norme comune cu cele ale contabilităţii generale, şi anume:

 folosirea unor modele de registre contabile şi formulare comune privind activitatea financiară şi contabilă;

 modelele bilanţurilor contabile, ca şi planul de conturi general pentru instituţiile publice, sunt stabilite de acelaşi organ, respectiv de Ministerul Finanţelor Publice; în această privinţă existând o concepţie unitară în materie (plan de conturi, bilanţ şi alte formulare specifice);

 funcţionarea acesteia este obligatoriu a se face după aceleaşi reguli şi metode astfel:

• contabilitatea se conduce în partidă dublă; unele excepţii permise pentru anumite instituţii publice care au dreptul să organizeze contabilităţi în partidă simplă (consiliile locale comunale) nu infirmă regula;

• înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate a tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi în mod simultan, în debitul unor conturi şi creditul altora;

• stabilirea totalului sumelor debitoare şi sumelor creditoare, precum şi a soldului final al fiecărui cont;

• întocmirea, cel puţin lunar, a balanţei de verificare, care reflectă egalitatea între totalul sumelor debitoare şi creditoare, şi totalul soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor;

• prezentarea execuţiei finale lunar, trimestrial, anual, a veniturilor încasate şi plăţilor efectuate, precum şi excedentului sau deficitului, comparativ cu contul de profit şi pierderi, în cazul contabilităţii financiare.

Ca şi în cazul contabilităţii generale (financiare), contabilitatea publică trebuie să asigure o imagine fidelă, cu privire la situaţia execuţiei bugetului general consolidat, a informaţiilor necesare pentru necesităţile proprii ale instituţiilor publice, cât şi în ceea ce priveşte furnizarea acestora către organele în drept, cu prerogative în materie. În acest sens, contabilitatea publică trebuie să respecte, cu bună credinţă, regulile şi normele unitare, general valabile, ale contabilităţii generale, precum şi principiile acesteia, şi anume:

 Principiul prudenţei, care nu admite subevaluarea veniturilor şi supraevaluarea cheltuielilor, atât în procesul de întocmire a bugetelor, cât şi în cel de execuţie mai ales. Acest principiu în contabilitatea publică trebuie să se manifeste mai ales în ceea ce priveşte corecta evaluare şi înregistrare a drepturilor bugetare pe care le au instituţiile publice.

 Principiul permanenţei metodelor, care impune continuitatea regulilor şi normelor privind modul de evaluare a veniturilor şi criteriile de stabilire a creditelor bugetare, asigurându-se comparabilitatea în timp a informaţiilor cu privire la structura bugetelor;

 Principiul continuităţii activităţii, care, în cazul contabilităţii publice, determină existenţa ei atât timp cât va exista sectorul public, iar acesta va exista atâta timp cât va exista organizarea statală. În această direcţie am putea menţiona, eventual, despre o dezvoltare a atribuţiilor contabilităţii publice, odată cu expansiunea sectorului public, ale cărui cheltuieli publice, a raportului dintre acestea şi produsului intern brut, a crescut în ultimul secol de aproape cinci ori;

 Principiul independenţei exerciţiului, care determină începerea execuţiei bugetare la o anumită dată, încheierea ei la o altă dată precisă şi, în consecinţă, a neadmiterii ca în acestă perioadă să se înregistreze venituri şi să se efectueze cheltuieli care aparţin altor exerciţii. Acest principiu l-am putea denumi şi al “adaptabilităţii informaţiei contabile la sistemul execuţiei bugetare folosit”, “de gestiune” sau “al exerciţiului”. În acest sens, sectorul public a adoptat sistemul potrivit căruia are loc o evidenţiere anuală a creditelor bugetare, a plăţilor de casă şi a încasărilor la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale. Acest sistem impune valabilitatea creditelor bugetare deschise şi repartizate numai în cadrul exerciţiului bugetar respectiv; de asemenea, plăţile de casă pot fi efectuate numai în limita şi în cadrul termenului de valabilitate a creditelor. La partea de venituri sunt valabile numai acele încasări care se colectează în cursul anului financiar-bugetar, iar cele încasate după 31 decembrie se evidenţiază pe exerciţiul financiar următor;

 Principiul necompensării, care în contabilitatea publică îşi găseşte expresia cea mai largă prin aceea că nu pot fi efectuate plăţi direct din încasări, toate veniturile se înregistrază în buget, şi pentru orice cheltuială care se efectuează există obligaţia unei aprobări. Unele excepţii de la această regulă, mai ales în cazul fondurilor din mijloacele extrabugetare şi speciale, nu infirmă principiul general;

 Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere se aplică numai parţial în situaţia contabilităţii publice, deoarece, în cazul fondurilor publice, veniturile cuvenite anului curent, dar încasate în anul viitor, se înregistrează, ca venit, în anul în care s-au încasat. De asemenea, şi fondurile aprobate prin bugetele anuale şi nefolosite în acel an îşi pierd valabilitatea la sfârşitul exerciţiului. Numai în cazul anumitor bugete, ca de exemplu în cele din mijloace extrabugetare şi fondurile speciale, care au dreptul să-şi reporteze soldul execuţiei din anul precedent, am putea vorbi despre o anume intangibilitate a bilanţului de deschidere;

 de asemenea, ca şi în cazul unităţilor patrimoniale, unde răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii, în conformitate cu prevederile legii o are administratorul, şi în cazul instituţiilor publice răspunderea, din acest punct de vedere, revine ordonatorului de credite (miniştri, conducătorii instituţiilor publice, centrale şi locale etc.).

Faţă de regulile enunţate, în legătură cu modul de funcţionare a contabilităţii publice în România, autorii la care ne-am referit mai devreme, Vincent Raude şi Jean Claude Pagat, în aceeaşi lucrare menţionează următoarele principii fundamentale ale contabilităţii publice franceze: “principiul distincţiei între oportunitate şi regularitate; al distincţiei între ordonatori şi contabili, şi al neafectării încasărilor şi cheltuielilor”. La aceste trei principii de bază s-ar mai putea adăuga: “principiul responsabilităţii (pentru ordonatori şi contabili) şi al unităţii (unitate de reglementare, abilitatea de manevrare a conturilor, unitatea de Trezorerie)”.

În afară de frumuseţea definirii principiului unităţii reţinem principiul distincţiei între regularitate şi oportunitate, care în literatura noastră de specialitate nu este abordat.

Unele asemănări şi paralelisme între contabilitatea publică şi cea generală (financiară) sunt şi în ceea ce priveşte bilanţul contabil. Dacă în cazul unităţilor patrimoniale bilanţul contabil se compune din bilanţ, cont de profit şi pierdere, şi ca anexă raportul de gestiune, în cazul instituţiilor publice acesta se compune din: bilanţ, cu adaptările de rigoare, contul de execuţie, şi în locul contului de profit şi pierdere, iar ca anexă un raport explicativ. Referitor la bilanţ, care nu este supus verificării şi certificării de către cenzori, experţi contabili etc., sau în cazul unităţilor patrimoniale contul de execuţie privind bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale, este necesar să fie aprobat de aceleaşi organe care au aprobat bugetele respective, iar în cazul instituţiilor publice să fie auditat.

Desigur că, între modul de organizare şi ţinere a contabilităţii instituţiilor publice şi cel al contabilităţii financiare există asemănări, dar şi însemnate deosebiri, şi anume: planul de conturi al instituţiilor publice conţine conturi specifice acestor unităţi, dar există unele conturi, atât ca denumire cât şi ca conţinut, care se aseamănă cu conturile din planul de conturi general. De exemplu, contul “Casa” din planul de conturi al instituţiilor publice cu contul “Casa” din planul general de conturi.

Distingem unele asemănări după conţinut şi funcţie mai ales între conturile din planul de conturi general şi cel al instituţiilor publice, cum ar fi: clasa a 2-a, 21 “Imobilizări corporale” din planul de conturi general, cu conturile din clasa 0, 01 “Mijloace fixe” din planul de conturi pentru instituţiile publice; contul 51 “Conturi la bănci” din planul de conturi general, cu contul 10, contul 11 “Mijloace băneşti”, “Disponibilul din mijloace cu destinaţie specială” din planul de conturi a instituţiilor bugetare; clasa a 6-a “Conturile de cheltuieli” din planul de conturi general, cu clasa a 4-a, contul 41 “Cheltuielile instituţiilor” din planul de conturi al instituţiilor publice, care prin debitul sau creditul lor înregistrează aceleaşi fenomene economice, iar soldurile lor exprimă acelaşi conţinut.

Deşi planul de conturi al instituţiilor publice este comun tuturor instituţiilor publice prezentate prin componentele bugetului general consolidat, între conturile care reflectă sistemul de finanţare a instituţiilor publice, finanţate pe de o parte din bugetul de stat şi bugetele locale pe de altă parte, există importante deosebiri, mai ales în ceea ce priveşte evidenţierea constituirii resurselor publice prin intermediul cărora sunt finanţate, precum şi a condiţiilor care trebuiesc îndeplinite în ceea ce priveşte plafonul până la care se pot efectua plăţi de casă.

De asemenea, există deosebiri esenţiale între modul de închidere a conturilor de cheltuieli la instituţiile publice finanţate din fonduri bugetare şi cele finanţate din mijloace extrabugetare. Dacă la primele, conturile de cheltuieli se închid prin conturile de finanţări, în cazul instituţiilor finanţate din mijloacele extrabugetare (autofinanţate) închiderea acestora se face prin intermediul unor conturi de rezultate, prin care, de altfel, se închid şi conturile de venituri, sistem mai apropiat de cel al contabilităţii financiare.

O deosebire esenţială în cazul contabilităţii instituţiilor publice faţă de contabilitatea financiară a agenţilor economici este faptul că contravaloarea fondurilor fixe şi a obiectelor de inventar, în cazul instituţiilor publice, se înregistrează direct pe cheltuieli la procurarea acestora. În cazul instituţiilor publice nu întâlnim noţiunile de uzura şi amortizarea fondurilor fixe sau a obiectelor de inventar, ca în cazul contabilităţii agenţilor economici.

De aceea cheltuielile efective în cazul instituţiilor publice, în majoritatea cazurilor, nu reflectă corect efortul societăţii în legătură cu întreţinerea sau funcţionarea unui anume indicator social-public, elev, student, pat de spital, militar etc..

De asemenea, datorită specificului privind finanţarea instituţiilor publice în cadrul contabilităţii acestora, pe lângă noţiunile de cheltuieli efective – ca în cazul agenţilor economici – întâlnim şi noţiunile de plăţi de casă şi plăţi nete de casă, al căror nivel este determinat de conturile de finanţare, care numai întâmplător coincid la sfârşitul exerciţiului bugetar cu conturile de cheltuieli efective.

În acelaşi timp, între conturile de cheltuieli menţionate în planul de conturi al instituţiilor publice, pe de o parte, şi conturile de cheltuieli din planul de conturi general şi al Trezoreriei Statului, pe de altă parte, există diferenţe în sensul că conturile de cheltuieli din contabilitatea Trezoreriei Statului reflectă plăţile nete de casă, şi nu cheltuielile efective, pe câtă vreme, conturile de cheltuieli ale agenţilor economici şi instituţiilor publice reflectă întotdeauna numai consumurile efective (plăţi de salarii, consumuri efective de materiale etc.).

În concluzie, contabilitatea publică, şi în primul rând cea a instituţiilor publice, se aseamănă în multe privinţe cu contabilitatea generală, asemănare determinată mai ales de regulile şi principiile contabilităţii în general, dar are multe şi esenţiale deosebiri determinate de specificul funcţionării conturilor instituţiilor publice în ceea ce priveşte modul cum acestea evidenţiază constituirea veniturilor publice şi efectuării cheltuielilor, dar mai ales a modului lor de închidere la sfârşitul exerciţiului financiar-bugetar.

CAPITOLUL 2

Instituţiile publice – unităţi ale administraţiei de stat, concept, locul şi rolul acestora în constituirea şi utilizarea fondurilor publice

După ce Legea bugetului a stabilit volumul şi structura resurselor publice care trebuiesc mobilizate, o componentă majoră a procesului formării lor este aceea a mijloacelor şi metodelor care să asigure colectarea, dar mai ales gestionarea eficientă a acestora.

În acest context, un rol important îl au instituţiile publice prin intermediul cărora se derulează atât procesul de constituire, cât şi cel de utilizare a principalelor resurse publice ale statului.

În procesul de constituire a resurselor publice, instituţiile publice de primă importanţă, ca autorităţi speciale ale statului, o reprezintă Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, şi organele lor teritoriale.

În procesul de constituire a resurselor publice un rol însemnat îl au de altfel şi alte ministere şi organe centrale, precum şi organele lor teritoriale, mai ales în ceea ce priveşte constituirea resurselor financiare din mijloace extrabugetare.

Dacă în procesul de constituire a resurselor publice sunt două instituţii publice care joacă un rol major în acest proces, respectiv Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi organele lor teritoriale, însă, procesul de utilizare a fondurilor publice se derulează deopotrivă prin intermediul tuturor instituţiilor publice centrale şi locale, ceea ce face ca rolul şi importanţa lor, şi în primul rând răspunderea acestora, în ceea ce priveşte utilizarea lor eficientă mare. În exercitarea atribuţiilor privind gestionarea fondurilor publice, menţinerea unui echilibru permanent între intrările şi ieşirile de resurse reprezintă cheia de boltă a atributului instituţiilor publice abilitate ale statului, Ministerul Finanţelor Publice, în primul rând, în constituirea şi administrarea fondurilor publice.

Odată realizat acest “transfer de putere de cumpărare” de la persoanele fizice şi juridice către autorităţile statului, prin intermediul prelevărilor obligatorii din impozite, taxe etc., a doua componentă de bază, şi tot atât de importantă a funcţiei statului, este dirijarea, alocarea acestor uriaşe resurse financiare spre diverşi beneficiari – instituţii publice, întreptinderi, populaţie (direct şi indirect) .

De modul în care, în fiecare etapă a dezvoltării sale, statul reuşeşte să ierarhizeze priorităţile, să trieze nevoile sociale şi economice, depinde dezvoltarea, pe mai departe, a economiei, şi pe această bază a unei protecţii sociale eficiente.

Resursele financiare centralizate la dispoziţia statului, prin componentele bugetului general consolidat, au ca principală destinaţie finanţarea “sectorului public”, care, potrivit opiniei prof. Gheorghe Manolescu este definit astfel: “În acest sens, se poate admite că sectorul public sau statul (în calitate de agent economic) cuprinde ansamblul de activităţi, instituţii şi organisme caracterizate prin procese de decizie colectivă sau politică, în cadrul cărora procedurile de alegere se realizează prin mecanismul votului”.

Principalul “consumator” al acestor fonduri publice este, deci, sectorul public prin instituţiile sale.

Instituţiile publice – categorie în care se include Parlamentul, Preşedinţia României, Guvernul, ministerele, autoritatea judecătorească şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, îşi asigură resursele băneşti, necesare finanţării cheltuielilor, privind întreţinerea şi funcţionarea lor, în cea mai mare parte, pe seama bugetului de stat şi bugetelor locale. În acest context, acestea au obligaţia ca toate operaţiunile de plăţi şi încasări să le efectueze numai prin Trezoreria Statului, a cărei activitate se desfăşoară sub garanţia statului.

Instituţiile publice reprezintă deci unităţile publice prin intermediul cărora statul îşi exercită şi îndeplineşte funcţiile şi serviciile sale în domeniul economic, social-cultural, de apărare, ordine publică, administrativ etc. Ele pot fi de importanţă centrală, ca de exemplu: Parlamentul, Preşedinţia României, Guvernul, ministerele şi alte instituţii ale administraţiei centrale autonome şi locale. Instituţiile publice locale cuprinzând autorităţile unităţilor administrativ-teritoriale, consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, instituţiile publice şi serviciile publice cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora.

Ca sistem de finanţare, instituţiile publice pot fi:

• finanţate integral din venituri bugetare, situaţie în care veniturile pe care le realizează au obligaţia să le verse, în totalitate, la bugetul din care sunt finanţate;

• finanţate din mijloace extrabugetare (venituri proprii), cu completare din fonduri bugetare, sub forma subvenţiilor sau transferurilor bugetare (bugetul de stat sau bugetele locale). În această situaţie, veniturile proprii pe care le realizează instituţiile în cauză se reţin pentru autofinanţare, iar cele nefolosite la sfârşitul anului se repartizează pentru anul următor..

• finanţate integral din mijloace extrabugetare, situaţie în care de asemenea soldul acestora de la sfârşitul perioadei se reportează pentru exerciţiul financiar următor;

• finanţate integral din fonduri speciale. Soldul acestora de la sfârşitul perioadei se reportează, de asemenea, pentru exerciţiul financiar următor;

În acest context, instituţiile publice au caracteristici prin care se deosebesc de persoanele juridice patrimoniale, şi mai ales de agenţii economici astfel:

a) Sunt organisme prin intermediul cărora statul îşi exercită rolul, atribuţiile şi funcţiile sale în domeniul administrativ, social-cultural, apărare, ordine publică, siguranţă naţională, justiţie, asistenţă socială şi economic;

b) Sunt organisme care în general nu desfăşoară activităţi productive, prin care să realizeze bunuri materiale, ele produc utilităţi sociale, administrative, justiţie, ordine publică, apărare. Numai întâmplător, subunităţi ale acestora pot realiza şi produce utilităţi şi servicii de natură economică, situaţie în care însă acestea se supun regulilor şi principiilor după care funcţionează finanţele private privind finanţarea, şi a corelaţiei bugetul de stat a agenţilor economici.

c) În funcţie de modul lor de finanţare – integral din resurse bugetare sau parţial, integral din mijloace bugetare sau fonduri speciale – veniturile proprii ale acestora se varsă integral la bugetul din care sunt finanţate sau se reportează pentru anul următor.

d) În general nu au indicatori de rentabilitate şi eficienţă economică, dar li se pot calcula indicatori de eficienţă socială, educaţională, de cultură etc. Întrucât, însă contravaloarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar se trece pe cheltuieli la procurarea acestora, indicatorii de eficienţă care se calculează sunt deformaţi în mare măsură.

e) Instituţiile publice nu calculează şi înregistrează uzura obiectelor de inventar sau amortizarea mijloacelor fixe în mod treptat, ci o singură dată, la procurarea lor.

f) Îşi finanţează activitatea pe baza bugetelor de venituri şi cheltuieli sau numai pe baza bugetelor de cheltuieli.

Clasificarea instituţiilor publice

I. După importanţa activităţii şi subordonarea acestora, instituţiile publice sunt grupate în:

1) instituţii ale administraţiei publice centrale;

2) instituţii ale administraţiei publice locale.

1) Instituţiile administraţiei publice centrale cuprind: Preşedinţia României, Parlamentul, Guvernul, ministerele şi celelalte autorităţi centrale de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile teritoriale din subordonarea lor.

2) Instituţiile administraţiei publice locale cuprind: instituţiile administraţiei publice locale, formate din unităţile administrativ teritoriale, şi cuprind comunele, oraşele şi judeţele, precum şi unităţile publice subordonate acestora.

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi în condiţiile legii.

Serviciile publice descentralizate ale ministerelor la nivel judeţean cuprind, ca de exemplu:

- Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice;

- Inspectoratele Şcolare Judeţene şi al municipiului Bucureşti;

- Direcţiile Judeţene de Muncă şi Solidaritate Socială;

- Direcţiile Judeţene Sanitare;

- Consiliul Judeţean de Cultură etc.

Conducătorii instituţiilor publice, centrale şi locale, în funcţie de drepturile conferite de lege în legătură cu aprobarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor bugetare, poartă denumirea de ordonatori de credite. Vincent Raude şi Jean Claude Pagat, în cartea lor îl citează pe G. Devaux, care dă ordonatorului de credite definiţia: “Este ordonator public al încasărilor şi cheltuielilor orice persoană care are calitatea în numele statului, a unei colectivităţi sau instituţii publice de a contracta, constata, lichida o creanţă sau de a ordona fie încasarea unei creanţe, fie plata unei datorii”. Observăm din definiţia dată de G. Devaux că ordonatorii de credite nu sunt ataşaţi noţiunii de încasări şi cheltuieli, ci celei de “creanţe” şi “datorii”.

Materialele de specialitate şi reglementările româneşti definesc ordonatorul de credite ca fiind: “conducător al unei instituţii bugetare, centrală sau locală, care are dreptul să dispună de creditele bugetare aprobate prin planul de venituri şi cheltuieli al instituţiei”. Aceleaşi drepturi şi obligaţii, reieşite din definiţia dată de Dicţionarul Explicativ, rezultă şi din materialele de specialitate şi reglementările româneşti în materie, care precizează că “ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale”. În cazul autorităţilor administraţiei publice locale, ordonatorii de credite principali sunt primarii consiliilor locale, primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedinţii consiliilor judeţene.

II. În conformitate cu reglementările româneşti, instituţiile publice se împart în:

1) instituţii ierarhic superioare, ai căror conducători au calitatea de ordonatori principali de credite;

2) instituţii subordonate, ai căror conducători au calitatea de ordonatori secundari şi terţiari de credite.

Ordonatorii principali de credite primesc resursele de finanţare direct de la buget, pentru nevoile lor proprii, precum şi pentru cele ale instituţiilor subordonate, pe care apoi le repartizează acestora.

Sunt şi situaţii când unele instituţii publice, ai căror conducători au calitatea de ordonatori secundari de credite, se găsesc în raport de subordonare faţă de ordonatorii principali de credite şi ierarhic superior faţă de ordonatorii terţiari de credite. Aceşti ordonatori nu au relaţie directă cu bugetul de stat, dar din creditele primite de la ordonatorii principali repartizează mijloace bugetare şi ordonatorilor terţiari de credite aflaţi în subordinea lor.

Aceiaşi autori, Vincent Raude şi Jean Claude Pagat , observă că ordonatorii sunt subdivizaţi, cum este şi cazul contabililor, în “principali, secundari, mandatari şi supleanţi şi agenţi de execuţie”, dar numai ordonatorii principali şi secundari au calitatea juridică de ordonatori.

O altă clasificare, după aceiaşi autori, este cea de “ordonatori aleşi” şi “ordonatori numiţi”, cei aleşi având o responsabilitate politică.

Comparativ cu modul în care legislaţia românească a reglementat statutul ordonatorilor de credite, mai ales în ceea ce priveşte responsabilităţile şi drepturile acestora, în literatura franceză de specialitate constatăm atribuţii şi drepturi sporite pentru ordonatorii din Franţa, în materie de încasare a creanţelor bugetare. Printre atribuţiile acestora în problema încasărilor menţionăm: “dispun execuţia încasărilor, constată drepturile organismelor, lichidează încasările, emit ordine de încasări destinate să asigure încasarea, notifică aceste ordine contabililor însărcinaţi cu încasarea”. Faţă de care responsabilităţi, pe linia încasării veniturilor a ordonatorilor publici francezi, în ţara noastră aceştia au stabilite sarcini şi responsabilităţi pe această linie, mai puţin precise, reglementările în domeniu subliniind, mai ales, drepturile şi obligaţiile acestora în ceea ce priveşte angajarea şi efectuarea de cheltuieli. Astfel , atribuţiile sunt următoarele: “utilizarea creditelor bugetare; realizarea veniturilor; folosirea cu eficienţă şi eficacitate a sumelor primite de la buget (stat, asigurări sociale de stat, fonduri speciale, locale); integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduce; organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii”. Cu toate că legea prevede pentru ordonatorul de credite principal şi obligaţii cu privire la realizarea veniturilor, în practică această sarcină este preluată de organele fiscale.

Instituţiile publice centrale şi locale sunt finanţate de la buget sau din fondurile speciale ori din mijloacele extrabugetare, pe baza bugetelor de venituri şi cheltuieli întocmite şi aprobate în fiecare an potrivit normelor legale în vigoare. În cazul bugetelor locale, fondurile speciale şi extrabugetare cuprind, pe de o parte, veniturile, iar, pe de altă parte, creditele bugetare aprobate pe an, trimestre, cu defalcare pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, în limita cărora ordonatorii de credite pot efectua plăţi. În situaţia instituţiilor publice centrale, bugetele lor cuprind numai prevederile de la partea de cheltuieli, respectiv creditele bugetare.

III. Din punct de vedere al statului juridic instituţiile publice se pot clasifica în:

1) instituţii publice cu personalitate juridică;

2) instituţii publice fără personalitate juridică.

1) Instituţiile publice cu personalitate juridică sunt acelea ai căror conducători au calitatea de ordonatori de credite, calitate în care au drept de decizie în angajarea şi efectuarea de cheltuieli.

2) Instituţiile publice fără personalitate juridică sunt acelea ai căror conducători nu au calitatea de ordonatori de credite, calitate în care aceştia pot efectua cheltuieli numai în limita sumelor efectiv virate de ordonatorul său de credite în subconturi deschise pe numele lor, şi care reprezintă de obicei plăţi de salarii şi alte cheltuieli asimilate acestora, precum şi un volum restrâns de alte cheltuieli, cum sunt cele legate dse întreţinerea şi funcţionarea instituţiei în cauză.

CAPITOLUL 3

Conceptele de bază privind

contabilitatea instituţiilor publice

1. Finanţele publice exprimă relaţii economice care se formează în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor publice în scopul satisfacerii nevoilor de interes general ale societăţii. Ele sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale şi alte servicii şi instituţii de drept public implicate în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor publice.

2. Bugetul este un document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile.

3. Procesul bugetar este constituit din etape consecutive de elaborare, aprobare, executare şi control ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia.

4. Legea bugetară anuală este legea care prevede şi autorizează, pentru fiecare an, veniturile şi cheltuielile cuprinse în bugetul de stat, şi bugetele fondurilor speciale, anexe la acesta, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj, anexă la acesta.

5. Legea de rectificare este legea care modifică în cursul anului bugetar legea bugetară anuală.

6. Anul bugetar este anul financiar pentru care se aprobă bugetul. Altfel spus, acesta este anul calendaristic care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.

7. Buna gestiune financiară o constituie asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în angajarea şi utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public.

8. Cadrul multianulal este o perioadă de timp care include proiecţiile indicatorilor macroeconomici ale veniturilor şi cheltuielilor publice pe termen mediu, în general 3 ani.

9. Clasificaţia bugetară este gruparea, într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare, precis determinate, a veniturilor şi cheltuililor cuprinse în bugetele instituţiilor şi serviciilor publice şi bugetele activităţilor finanţate din venituri extrabugetare; se utilizează atât în faza de elaborare şi aprobare a bugetelor respective, cât şi în execuţia acestora, servind la înscrierea în bugete a veniturilor în funcţie de natura şi provenienţa lor şi a cheltuielilor în raport cu obiectivul sau cu acţiunea căreia îi sunt destinate aceste cheltuieli, precum şi cu caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se concretizează.

10. Clasificaţia economică este clasificarea cheltuielilor după caracterul lor pentru a evalua natura şi efectul economic al operaţiunilor respective.

11. Clasificaţia funcţională este clasificaţia cheltuielilor după obiectul lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective; ea arată domeniul spre care se îndreaptă acele cheltuieli.

12. Articolul bugetar reprezintă o subdiviziune a clasificaţiei cheltuielilor bugetare în funcţie de caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se concretizează şi care desemnează natura unei cheltuieli, indiferent de acţiunea sau domeniul la care se referă.

13. Creditul bugetar reprezintă suma aprobată în bugetele instituţiilor şi serviciilor publice şi în bugetele activităţilor finanţate integral din venituri extrabugetare, şi reprezintă suma limită maximă până la care se pot angaja şi efectua plăţi de casă şi cheltuieli efective.

Creditul bugetar mai este definit ca fiind suma aprobată prin buget, suma maximă până la care se pot efectua plăţi în contul creditelor de angajament, contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţiile anterioare pentru acţiuni multianuale.

14. Fondul de rezervă bugetară este fondul prevăzut la partea de cheltuieli a bugetelor. Cuantumul acestui fond se stabileşte odată cu elaborarea şi adoptarea bugetului respectiv, fiind destinat finanţării unor acţiuni sau sarcini intervenite în cursul anului, precum şi înlăturării efectelor unor calamităţi naturale.

15. Fondul de rulment este partea din excedentul anual bugetar definitiv al bugetului local, care se constituie la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi se utilizează potrivit prevederilor prezentei legi.

16. Deschiderea de credite bugetare înseamnă aprobarea comunicată ordonatorului principal de credite de către Trezoreria Statului din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare şi /sau efectua plăţi de casă.

17. Alocarea reprezintă autorizarea ordonatorilor de credite de a angaja şi/sau efectua plăţi pe destinaţiile aprobate într-o perioadă, dată de limita creditelor bugetare deschise sau a creditelor bugetare repartizate, după caz.

18. Alocaţiile bugetare reprezintă fluxurile financiare rezultate din fondurile publice aprobate prin bugetul de stat, repartizate pe trimestre, destinate finanţării unor acţiuni sau obiective precis stabilite prin legea bugetului.

19. Angajamentul bugetar reprezintă orice act prin care o autoritate publică competentă potrivit legii, afectează fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate.

20. Angajamentul legal reprezintă orice act cu efecte juridice din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice.

21.Creditele destinate unor acţiuni multianuale sunt sumele alocate unor programe, proiecte, subproiecte, obiective şi alte asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an şi determină credite de angajament şi credite bugetare.

22. Creditul de angajament este costul total al obligaţiilor juridice contractate, în timpul exerciţiului bugetar şi în limitele aprobate, pentru acţiunile multianule.

23. Virarea de credite bugetare este diminuarea creditului bugetar de la o subdiviziune a clasificaţiei bugetare care prezintă disponibilităţi de credite şi majorarea corespunzătoare a unei alte subdiviziuni la care creditele sunt insuficiente, cu respectarea dispoziţiilor legale privind efectuarea operaţiunilor respective.

24. Lichidarea cheltuielilor este faza în procesul de execuţie bugetară în care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea şi suma datorată, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului.

25. Ordonanţarea cheltuielilor este faza în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de bunuri şi serviciii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi efectuată.

26. Plata cheltuielilor este actul final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi.

27. Execuţia de casă a bugetului reprezintă un complex de operaţiuni care se referă la încasarea, păstrarea şi eliberarea de resurse financiare pentru efectuarea cheltuielilor publice. La baza execuţiei de casă a bugetului stau următoarele principii: delimitarea atribuţiilor persoanelor care dispun de utilizarea resurselor financiare de atribuţiile celor care execută încasarea acestora. Unitatea de casă, potrivit căreia veniturile fiecărui buget sunt concentrate în întregime în cont, de unde se eliberează resurse financiare pentru efectuarea cheltuielilor, fiind interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile bugetare încasate. Execuţia bugetară mai este definită ca fiind activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a cheltuielilor aprobate prin buget.

28. Trezorerie - totalitatea operaţiunilor băneşti, financiare şi bugetare, efectuate de către autorităţile executive, pentru mobilizarea mijloacelor băneşti necesare îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor acestora.

29. Trezoreria Statului este o instituţie financiară prin intermediul căreia se derulează constituirea şi utilizarea fondurilor publice sub un strict control fiscal şi financiar preventiv. Gestionează datoria publică, inclusiv serviciul acesteia, efectuează plasamente financiare, atrage disponibilităţi băneşti din economie în vederea acoperirii temporare a deficitelor bugetare şi efectuează operaţiuni care ţin de intervenţia statului în economie.

30. Vărsământul reprezintă plata unei sume, efectuată de un agent economic sau de o instituţie publică ori financiară, în vederea stingerii unei obligaţii legale către buget.

31. Veniturile bugetare sunt resursele băneşti care se cuvin componentelor bugetului general consolidat din mijloace bugetare şi extrabugetare (o anumită cotă din soldul de la sfârşitul anului în baza unor prevederi legale), formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte.

32. Fondurile speciale sunt venituri publice constituite prin legi specifice, legi prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora.

33. Sumele defalcate reprezintă părţi din unele venituri ale bugetului de stat, care se alocă unităţilor administrativ-teritoriale în vederea echilibrării bugetelor proprii ale acestora.

34. Donaţia reprezintă încasarea nerambursabilă, pentru care nu se datorează nimic în schimb.

35. Mijloacele de echilibrare reprezintă fluxuri financiare derulate dinspre bugetul de stat sau bugetele ierarhice superioare spre bugetele locale sau bugetele ierarhic inferioare pentru acoperirea diferenţei (deficitului) dintre veniturile proprii mai mici şi cheltuielile, mai mari, prevăzute prin bugetele respective. La noi în ţară ele se manifestă sub forma cotelor defalcate sau sumelor defalcate din impozitul pe venit şi taxa pe valoarea adăugată.

36. Co-finanţarea reprezintă finanţarea unui program, proiect, subproiect, obiectiv şi alte asemenea, parţial prin credite bugetare, parţial prin finanţarea provenită din surse externe.

37. Transferurile sunt fluxuri financiare nerambursabile, care se creează, de obicei, prin bugetul de stat, şi sunt destinate finanţării unor obiective şi acţiuni precis stabilite, cuprinse într-un buget ierarhic inferior.

38. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli aprobate şi efectuate prin componentele bugetului general consolidat, în limitele şi cu destinaţiile stabilite prin bugetele respective.

39. Plăţile de casă reprezintă operaţiunile de plăţi prin decontări fără numerar şi în numerar, efectuate de către instituţiile publice prin conturile lor deschise la Trezoreria Statului sau prin casieriile lor proprii, pentru plăţi de salarii, aprovizionări de bunuri materiale sau servicii de la terţe persoane juridice sau fizice.

40. Plăţile nete de casă reprezintă diferenţa dintre plăţile de casă efectuate în contextul punctului 39 şi eventualele operaţiuni de restituiri de fonduri care au diminuat cuantumul plăţilor iniţiale. Operaţiunea se mai numeşte şi “reântregire de credite bugetare”, dacă restituirea de sume priveşte finanţarea anului curent, iar dacă restituirea de sume (din vânzări de materiale etc.) priveşte finanţarea anilor precedenţi, atunci acele restituiri se fac venit la bugetul din care s-au efectuat plăţile iniţiale. În acest ultim caz nu mai are loc operaţiunea de “reântregire de credite bugetare”.

41. Excedentul bugetar este partea veniturilor bugetare care depăşeşte nivelul cheltuielile bugetare într-un an bugetar anume.

42. Deficitul bugetar este partea cheltuielilor ce nu poate fi acoperită din veniturile proprii bugetare pe anul respectiv.

43. Echilibrul bugetar reprezintă egalitatea dintre veniturile bugetare în cadrul unui exerciţiu bugetar.

44. Buna gestiune financiară o constituie asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi oportunităţii, în angajarea şi utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public.

Precizări şi explicaţii suplimentare cu privire la unele concepte de bază privind contabilitatea instituţiilor publice

Din punct de vedere conceptual creditul bugetar reprezintă limita maximă până la care se poate efectua o plată de casă. Dicţionarul enciclopedic Român defineşte creditul bugetar ca fiind “suma limită, aprobată prin bugetul de stat, până la care se poate efectua o anumită categorie de cheltuieli din buget”. Legea Finanţelor Publice nu defineşte, într-un fel anume, noţiunea de credit bugetar, dar Legea Finanţelor Publice Locale, art.1, pct.5, îi dă acestuia o definiţie, în înţelegerea bugetelor locale, ca fiind “suma aprobată în bugetele locale, în bugetele instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi în bugetele activităţilor finanţate integral din venituri extrabugetare, reprezentând limita maximă până la care se pot angaja şi efectua cheltuieli”.

Deşi, noţiunea de “credit bugetar” ar trebui să aibă aceeaşi semnificaţie, importanţă şi valoarea practică, atât pentru ordonatorii de credite finanţaţi din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, cât şi pentru cei finanţaţi din bugetele locale, acest lucru în fapt nu este aşa. Aceasta deoarece, pentru instituţiile publice finanţate prin bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat pentru ca o cheltuială să poată fi finanţată sunt suficiente creditele bugetare aprobate şi deschise, pe câtă vreme pentru instituţiile publice finanţate prin bugetele locale, pe lângă creditele bugetare aprobate sunt necesare şi lichidităţi efective în cont. Altfel spus, în cazul serviciilor publice finanţate prin bugetele locale, în practică, se pot efectua cheltuieli chiar dacă nu există credite bugetare, în condiţiile în care există lichidităţi băneşti.

De altfel, finanţarea instituţiilor publice locale funcţionează după aceeaşi regulă “de fier” ca şi a instituţiilor finanţate din fondurile speciale sau a mijloacelor extrabugetare, care pot efectua plăţi numai dacă au asigurate resurse financiare colectate în cont.

În consecinţă, pentru a efectua plăţi, ridicări de numerar din cont, ordonatoriilor de credite finanţaţi din bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat le este suficient să aibă credite bugetare aprobate şi deschise pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, pe câtă vreme, în cazul bugetelor locale şi fondurilor din mijloace extrabugetare şi speciale trebuie să aibă asigurate şi lichidităţi, respectiv disponibilităţi băneşti în cont.

De asemenea, atunci când, în cursul exerciţiului bugetar intervin acţiuni noi, sarcini suplimentare, iar creditele la anumite subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare nu sunt suficiente, iar la altele există disponibilităţi, începând cu o anumită perioadă a anului se pot efectua virări de credite bugetare. Virarea presupune o diminuare a creditelor bugetare la o anume categorie de cheltuieli, unde s-au constatat disponibilităţi şi majorarea acestora la o altă subdiviziune a clasificaţiei bugetare, unde acestea nu sunt insuficiente. Virările de credite sunt admise numai în anumite condiţii şi numai pentru anumite categorii de cheltuieli, iar această metodă de a corecta bugetul odată aprobat trebuie să reprezinte o excepţie şi nu o regulă, întrucât dacă solicitările de virări nu sunt generate de motive obiective, denotă o programare defectuoasă a creditelor bugetare, urmare a unei fundamentări necorespunzătoare a întregului buget.

Orice cheltuială din sume alocate de la buget se poate efectua de ordonatorul de credite numai după ce documentele au fost în prealabil vizate de compartimentul financiar-contabil sau de alte persoane împuternicite cu exercitarea controlului financiar preventiv.

Ordonatorii de credite, în baza creditelor bugetare deschise (principali) sau repartizate (secundari şi terţiari), pentru a-şi achita drepturile de salarii, serviciile prestate, procurăriile de materiale etc., sunt în drept se efectueze plăţi din cont sau să ridice numerar din cont pentru achitarea acestora. Aceste operaţiuni de plăţi efectuate de instituţiile publice finanţate din fonduri bugetare sau extrabugetare prin conturile lor deschise la Trezoreriile operative, poartă denumirea de plăţi de casă.

Considerăm că noţiunea “plăţilor de casă” nu este suficient explicitată prin literatura de specialitate în domeniu, deoarece nu se face o demarcaţie clară între noţiunea “plăţilor de casă” în accepţiunea Trezoreriei Statului şi în cea a instituţiilor publice. Astfel, o eliberare de numerar de către Trezoreria Statului pentru o instituţie publică, din punct de vedere al Trezoreriei reprezintă o “plată de casă”, pe câtă vreme, până în acest moment, pentru instituţia publică în cauză nu se poate vorbi încă de aşa ceva, deoarece numerarul ridicat este, deocamdată, în gestiunea instituţiei. Despre o “plată de casă”, în accepţiunea instituţiei publice se va putea vorbi numai după ce acest numerar a fost consumat prin plăţi de salarii sau plăţi pentru servicii, materiale etc.. Deci, există o diferenţă în timp pentru cele două instituţii în ceea ce priveşte momentul în care instituţia publică în cauză a înregistrat o “plată de casă”.

Astfel, toate ieşirile de disponibilităţi băneşti din cont, prin plăţi fără numerar sau cu numerar reprezintă “plăţi de casă”, care determină un consum efectiv de resurse publice din bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, chiar dacă partea de cheltuieli a bugetului instituţiei în cauză nu are o legătură directă cu partea de venituri, cu modul în care s-au constituit, adunat aceste resurse, ca în cazul bugetelor locale, în cazul instituţiilor finanţate din bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat în realitate are loc un consum efectiv de resurse. Acest consum efectiv de resurse este sesizat mai bine la finalul exerciţiului bugetar, atunci când au loc înregistrările de închidere a conturilor de cheltuieli şi venituri prin cele de excedent sau deficit la nivelul Trezoreriei Centrale. Aici numai se “simte” la zi acest consum efectiv de resurse prin compararea totalului de intrări de resurse cu totalul plăţilor efectuate din aceste resurse.

Sunt frecvente situaţii când, după ce s-a efectuat o “plată de casă”, se efectuează o încasare din lichidarea unor debitori sau din vânzarea unor materiale, ipostază în care instituţia în cauză, fie că îşi diminuează plăţile de casă efectuate, fie că le varsă pe acestea ca venit la bugetul de unde se efectuase iniţial finanţarea achitării materialelor valorificate. În cazul instituţiilor publice finanţate din fondurile speciale sau extrabugetare asemenea operaţiuni diminuează, pe de o parte, plăţile de casă, dar în acelaşi timp determină şi o reântregire a disponibilităţilor în cont.

Plăţile de casă rezultate după asemenea operaţiuni sunt denumite plăţi nete de casă, adică ceea ce a rămas definitiv decontat ca şi cheltuială sau posibilă cheltuială dintr-un buget în cadrul exerciţiului financiar respectiv.

În desfăşurarea activităţii lor instituţiile publice evidenţiază în contabilitatea lor indicatorul cheltuielilor efective. Această noţiune în contabilitatea instituţiilor publice este echivalentă cu consumurile efective de materiale, combustibili, alimente, medicamente, plăţile pentru serviciile şi lucrările executate, plata salariilor, burselor elevilor şi studenţilor etc.. Tot aici se evidenţiază şi preţul de înregistrare al obiectelor de inventar de mică valoare sau scurtă durată a mijloacelor fixe, care se trec pe cheltuieli la procurarea lor. Ca un specific al contabilităţii instituţiilor publice este faptul că în contul cheltuielilor efective nu se reflectă consumul mijloacelor fixe treptat, prin înregistrarea uzurii acestora, ci integral, la procurarea lor.

În consecinţă, prin înregistrarea pe cheltuieli apriori a costului obiectelor de inventar de mică valoare şi scurtă durată şi neevidenţierii consumului mijloacelor fixe prin uzura acestora, contul cheltuielilor efective ale instituţiilor publice nu reflectă corect efortul pe care-l face societatea pentru finanţarea unei acţiuni sau unui indicator (elev, student etc.). Această inadvertenţă capătă amploare pe măsură ce, urmare a progresului tehnic, instituţiile publice beneficiază de o dotare tehnico-materială tot mai complexă şi valoroasă tehnic şi ca preţ, fapt ce determină ca ruptura cu realitatea a cheltuielilor efective să fie şi mai mare. De aceea apreciem că mai corect ar fi ca şi în cazul instituţiilor publice să se evidenţieze la cheltuieli efective numai consumul fondurilor fixe, sub forma amortizărilor, iar în cazul obiectelor de inventar de mică valoare şi scurtă durată evidenţierea pe costuri a acestora să se facă eşalonat, eventual 50% din contravaloarea acestora la darea lor în folosinţă şi 50% la scoaterea lor din uz, aşa cum se mai practică această metodă în economie.

Identitatea plăţilor de casă, nu cea a cheltuielilor efective, se realizează numai atunci când o plată de casă reprezintă în acelaşi timp şi o cheltuială efectivă, cum ar fi de exemplu plata prestărilor de servicii etc., şi există o diferenţă în timp, când “plata” precede “cheltuiala”; în cazul aprovizionărilor cu materiale acestea nefiind date în consum, sau “cheltuiala” efectivă precede “plata”, la înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor cu salariile, bursele, contribuţiile pentru asigurările siciale de stat etc., plata efectivă a acestora efectuându-se în luna următoare.

Atunci când plăţile de casă sunt mai mari decât cheltuielile efective instituţia în cauză înregistrează o sporire a stocurilor de materiale sau a posturilor de debitori, în timp ce, dacă cheltuielile efective depăşesc plăţile de casă, acest lucru denotă o reducere a stocurilor sau o sporire a unor posturi de creditori.

Menţionăm că, atât nivelul plăţilor de casă, cât şi cel al cheltuielilor efective nu pot depăşi creditele bugetare aprobate atât pe total cât şi în structura clasificaţiei bugetare.

În activitatea instituţiilor bugetare sunt cazuri când cheltuielile efective nu se pot evidenţia în momentul efectuării lor pe locuri de consum din motive care ţin de faptul că cheltuielile respective privesc, în acelaşi timp, fonduri bugetare, mijloace extrabugetare, finanţări speciale sau reprezintă servicii şi lucrări executate de furnizori pentru mai multe acţiuni sau obiective şi care po fi precizate corect pe destinaţii numai la sfârşitul lunii sau trimestrului, pe baza unor investigaţii suplimentare. Aceste categorii de cheltuieli în cursul perioadei, lunii, trimestrului se evidenţiază la un cont “Cheltuieli de repartizat”, prin creditul contului “Furnizori” sau a unui “Cont de materiale”, urmând ca la sfârşitul perioadei cheltuielile respective să fie reflectate în contul “Chltuielilor efective” căruia îi aparţin.