Orice cercetare a
determinismului în fizică porneşte de la caracterizarea determinismului mecanic
laplacean ca teorie a necesităţii absolute, a legilor de fier, a identităţii
desăvârşite dintre efect şi cauză, a explicării relaţiilor dintre obiecte şi a
succesiunii stărilor printr-o liniaritate perfectă sub acţiunea unor cauze
exclusiv exterioare. În evoluţia gândirii fizice, teoria electromagnetismului a
întărit ideea materialităţii relaţiei cauzale prin reliefarea acţiunii din
aproape în aproape, iar teoria
restrânsă a relativităţii a reliefat dependenţa
efectului de cauză. Ambele teorii rămân compatibile, cu tezele cauzalităţii
liniare, a necesităţii în succesiune şi în repetarea fenomenelor, teze
susţinute de determinismul mecanic. Ideea necesităţii absolute în desfăşurarea
evenimentelor fizice a fost zdruncinată începând cu a doua jumătate a secolului
al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu care evidenţia natura
statistică a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Este adevărat
că sub influenţa gândirii predominant metafizice, din care fizica nu se
smulsese încă, staticitatea fenomenelor termodinamice a fost multă vreme
interpretată ca rezultat al ignoranţei umane, deci în spiritul materialismul
metafizic, continuând să domine speranţa unei reductibilităţi a
comportamentului statistic la cel dinamic.
Lovitura de graţie în
interiorul fizicii o primeşte determinismul mecanic din partea fizicii
microcosmului, în primul rând din partea creatorilor mecanicii cuantice
nerelativiste. Câteva caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice încă
în primele decenii ale constituirii sale obligau la părăsirea modelului
determinist propriu fizicii clasice.
Astfel, în mecanica cuantică
nu se mai putea determina concomitent, ca în cea clasică, viteza şi poziţia
obiectului în mişcare. Relaţia de nedeterminare, stabilită de Werner Heisenberg,
reliefa deci limitele aplicabilităţii legilor fizicii clasice în microcosm,
natura deosebită a microobiectelor.
În esenţă, datorită naturii
corpuscular-ondulatorii a microobiectelor, comportamentul acestora din urmă se
deosebea calitativ de comportamentul punctelor materiale din mecanica clasică.
Natura corpuscular-ondulatorie a microobiectelor era răspunzătoare, în ultimă
instanţă de comportamentul statistic al obiectelor studiate de mecanica
cuantică. Cauzele statisticităţii comportamentului au fost, în general, căutate
atât în structura internă a microobiectelor, cât şi în interacţiunile de tip
micro şi macro cu aparatele experimentale.
Interpretarea statistică a
proceselor din mecanica cuantică a însemnat respingerea determinismului rigid.
Această respingere s-a făcut iniţial în numele indeterminismului absolut,
teoretizat mai cu seamă de orientări filozofice extremiste care căutau sprijin
pentru poziţiile lor la temelia constituenţilor materiei. Şi dacă, la începutul
secolului al XX-lea, electronul, ca atom de electricitate, era declarat “aliat”
al idealismului, în deceniul al treilea al secolului nostru nu puţini sunt
filozofii subiectivişti care aveau să argumenteze pretinsa libertate absolută
de voinţă, conduita absolut arbitrară a fiinţei umane, căutându-i temelia în
libertatea de voinţă a microobiectelor, în absenţa oricărei determinări la
nivelul microcosmului, în absolutizarea hazardului pur.
Grăitoarea din acest punct
de vedere poate fi evoluţia interpretărilor lui Niels Bohr şi Werner Heisenberg,
principalii reprezentanţi ai interpretării cunoscute sub denumirea de “şcoala
de la Copenhaga”. În esenţă, şcoala de la Copenhaga pleacă de la
constatarea firească a faptului că noile date de experienţă impun renunţarea la
conceptul de cauzalitate mecanică şi al determinismul clasic, impunând deci o
nouă interpretare. Este drept că anumite formulări imprecise au lăsat să se
întrevadă o tendinţă de a identifica determinismul în general cu cel mecanic,
cauzalitatea în general cu cauzalitatea mecanică. De aici, poate, şi denumirea
relaţiei stabilite de Heisenberg ca “relaţie de nedeterminare” sau “relaţie
de imprecizie” ori “relaţie de incertitudine”.
O examinare mai atentă a
poziţiilor teoretice susţinute de aceşti doi creatori de şcoală relevă însă un
sâmbure viabil de interpretare, şi anume conştiinţa nevoii de a păşi pe calea
interpretării dialectice în mai multe direcţii prin sublinierea varietăţii
calitative a cauzalităţii în fizică, deci prin sublinierea deosebirilor în
procesele de generare din fizica microcosmului în raport cu cercetarea
macrocosmului. La teza diferenţelor calitative ale relaţiilor cauzale se adaugă
apoi teza rolului important pe care îl joacă factorul întâmplător în domeniul
cuantic şi, de aici, cea a decalajului existent între stările
potenţial-posibile şi cele reale. Rolul crescând al factorilor întâmplători
apărea clar mai ales prin reliefarea faptului (tipic pentru şcoala de la
Copenhaga) că legile statistice sunt esenţiale în mecanica cuantică. Toate
acestea s-au concentrat într-o interpretare ce se declara indeterministă,
pentru că al temelia sa era aşezat comportamentul întâmplător al
microobiectelor. În spirit indeterminist, legea statistică era teoretizată ce
lege a întâmplătorului total, opusă determinismului (atât în explicarea
localizării particulelor elementare, cât şi a momentului dezintegrării
atomice).
Ca o reacţie la
interpretările indeterministe au apărut tendinţele deterministe în diverse
variante, fie aceea a reînvierii determinismului tradiţional în fond (L. de Broglie,
J.P. Vigier, D. Bohm), fie tendinţa de a dezvălui aspectele complexe de
determinare, de ordine, dar într-o împletire reală cu cele de hazard, de
dezordine, într-un determinism statistic, cu încercarea de a teoretiza, alături
de semnificaţiile deterministe ale legii statistice, şi pe cele ale
cauzalităţii statistice.
Desigur, interpretarea
determinist-statistică este net superioară determinismului rigid, ea luând în
considerare şi aspectele întâmplătorului. Dar ea nu oferă suficiente temeiuri pentru a identifica determinismul
teoretic global cu cel statistic. Determinismul statistic constituie un aspect
al determinismului global, dar el nu elimină cu totul din existenţa pe cel
dinamic. În corelarea dintre ele stă tocmai superioritatea modului de gândire
dialectic.
Nu se poate contesta total
existenţa unor aspecte dinamice ale realităţii în microcosm, după cum nu se
poate contesta elementul de necesitate, de ordine fixat în legile statistice
ale microcosmului. De altfel, principalele progrese ale fizicii microcosmului
din ultimele decenii, cu deosebire ale fizicii particulelor elementare, relevă
că la temelia lor se află rodnica idee metodologică a cauzalităţii şi
constantele ca expresie a ordinii. Este
suficient să amintim că studiul notelor esenţiale ale tuturor particulelor
elementare este clădit pe ideea unei constante a masei, a energiei, a sarcinii
electrice, a momentului magnetic etc., care, îmbinate, oferă imaginea unei
anumite clase de particule elementare.
Departe de a anula ideea
fundamentală de necesitate, de ordine şi de cauzare, fizica microcosmului oferă
terenul unor ample teoretizări referitoare la universalitatea acestor
trăsături, evident corelate cu cele ale întâmplătorului, ale dezordinii de
diferite grade şi nivele.
Determinismul mecanicist,
ale cărui principii au fost formulate în limbajul ştiinţei de Laplace şi în
limbajul filozofic de Holbach în “Sistemul naturii”, extrapolează ilicit
la ansamblul universului acele moduri de determinare sesizabile în sisteme
închise, unde putem izola anumite tipuri de totalitatea interacţiunilor, unde
determinările ne apar finite şi univoce. Spre exemplu, constatând că în
mişcarea mecanică a macrocorpurilor deplasarea cu viteză mică nu modifică masa,
apare firească în acest cadru de referinţă reducerea varietăţii maselor la
punctul material sau corpul rigid, ca atare şi neglijarea repercusiunii
observaţiei asupra sistemului observat, a condiţionărilor complexe şi cauzelor
indirecte, a hazardului şi finalităţii. Determinismul mecanicist apelează la extrapolări,
conferă determinărilor din mişcarea mecanică a macrocorpurilor suveranitatea
absolută pe care nu au temei să şi-o revendice, este exclusivist
şi reducţionist. Este exclusivist pentru că
privilegiază cauzalitatea faţă de alte modalităţi determinative, elimină
întâmplarea, probabilitatea şi finalitatea. Şi este reducţionist
pentru că se sprijină pe o triplă reducţie: reducerea necesităţii şi legii la
cauzalitate (deci şi a legilor statistice la legi dinamice, care stabilesc
raporturi univoce între starea iniţială şi cea finală), reducea complexului la
simplu şi a superiorului la inferior şi reducerea principiului determinismului
la principiul previziunii certe a desfăşurării fenomenelor.
Considerarea determinismului
sub forma sa mecanicistă conduce la reprezentarea unui univers în care totul
este determinat până în cele mai mici detalii, în care nu mai există spaţiu al
creativităţii şi, ca atare însăşi punerea problemei libertăţii umane devine
lipsită de sens. Se ajunge astfel la antinomia: sau determinism fără libertate,
sau libertate fără determinism. Această concepţie nu este lipsită de o unui
determinism global de tip mecanicist decât fie prin existenţa unei conştiinţe
universale ambiguitate originară. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm împreună cu
Max Planck: cum se poate explica funcţionarea apte să-l susţină şi să-l
urmărească până în cele mai mici detalii, fie prin înglobarea voinţei umane
într-o reţea inumană de cauze şi efecte în care, paradoxal, ea devine singurul
principiu ordonator? Fatalismul încearcă să scape de această ambiguitate optând
pentru ordinea supraumană a unei lumi guvernate de o necesitate
inexorabilă şi proclamând inutilitatea oricărui efort omenesc în faţa
implacabilei desfăşurări a faptelor, iar indeterminismul apelând la ordinea inumană
a unei lumi a contingenţei pure în care dispar orice repere pentru alegerile,
deciziile şi actele umane, ceea ce conduce la exaltare unui efort sisific,
privat de libertate chiar în momentul în care crede că şi-o asumă.
Rezultă că antinomia “sau
determinism, sau libertate” este caracteristică nu pentru orice abordare
deterministă, ci numai pentru determinismul mecanicist, fie că acesta este
afirmat explicit ca absolut, fie că este considerat doar implicit ca unicul
posibil. Cum remarca subtil G. Belot, dacă determinismul pare uneori opus
libertăţii este numai pentru că îl considerăm sub forma unui determinism
mecanic, ale cărui elemente (umane pe de o parte, supraumane sau inumane pe de
alta) sunt exterioare unele altora; or, o determinare exterioară este o
constrângere şi contravine flagrant manifestării libertăţii umane. Concepţiile
moderne în diferite ştiinţe (fizică, fiziologie, psihologie, antropologie
culturală, sociologie etc.) au deschid însă adevărata cale pentru depăşirea
vechiului determinism printr-un determinism nou, dialectic, prin care ştiinţa a
devenit în fond mai umană şi mai apropiată de complexitatea caleidoscopică a
vieţii.
Un asemenea determinism,
suficient de precis pentru a situa libertatea în cadrul lui în raport cu circumstanţe
determinate de acţiune, dar suficient de flexibil şi nuanţat pentru a-i oferi “spaţiu”
de creativitate şi semnificaţie umană autentică, este determinismul
dialectic. Coordonatele acestui determinism dialectic, totalizator,
antireducţionist, probabilist şi apt să realizeze la scară umană sinteza
obiectivului şi subiectivului (implicit a necesităţii şi libertăţii), au fost
trasate în lucrările de specialitate şi s-au îmbogăţit şi aprofundat graţie
cuceririlor ştiinţei contemporane.
Implicând o activitate
practică structurată, dar şi structurantă, opţiuni axiologice şi proiecte,
alegeri între căi de acţiune posibile, angajarea sintetică originală şi
creatoare a subiectivităţii umane în dublul ei raport cu situaţiile externe şi
structura internă a personalităţii, determinismul inserează în textura sa, al
scară umană, libertatea. Definind libertatea într-o primă
instanţă, împreună cu J.P. Santre, ca “mica mişcare care face dintr-un
individ totalmente condiţionat social o persoană care nu restituie totalitatea
a ceea ce a primit în condiţionarea sa”, constatăm, chiar înainte de a
intra într-o analiză mai detaliată, cât de fertilă este concepţia despre
determinismul social pentru explicarea şi aprofundarea lui. Căci, aşa cum spune
Engels, libertatea nu constă în visata independenţă faţă de determinările
obiective, ci “în cunoaşterea acestora şi în posibilitatea deschisă prin
acest fapt de a le pune sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor
scopuri”.
Biografie: Materialismul
dialectic Alexandru Valentin
Călina Mare
Ludwig Grünberg
Mircea Flonta
