O primă
întrebare care se pune este ce se află, ce fiinţează dincolo de bine şi de rău?
Strict formal, binele şi răul fiind categorii etice, dincolo de ele, adică
înainte de a fi bine sau a fi rău, sau după ce a fost bine sau a fost rău, există doar nimicul. Nici bine, nici rău nu
există, actele umane poartă aceste peceţi, a treia posibilitate nu există, terţum non datum. În cazul în care nu
eşti implicat
în actul moral respectiv, poţi defini o activitate ca nici bună
nici rea, desigur în cadrul aceluiaşi sistem de referinţe. Să dăm însă crezare
lui Nietzsche şi să admitem o fiinţare dincolo de bine şi rău. Cine este
aceasta? Propria lui concepţie, deci ideile lui sunt dincolo de ale lui Platon,
de ale lui Kant, de ale lui Goethe, şi chiar ale lui Schopenhauer, pentru care
în tinereţe avusese o admiraţie posesivă. El nu infirmă ideile filosofice ale
predecesorilor, ci le hiperbolizează pe ale lui.
După propria-i afirmaţie, Dincolo de bine şi de rău este Aşa
grăit-a Zarathustra, altfel exprimat.
Nu toți exegeții consideră
că Nietzsche ar fi filosof. Eric Blondel într-o prezentare la Amurgul idolilor, îl consideră un
filolog După studii, Nietzsche este într-adevăr filolog. La Universitatea
din Bazel, Elveţia, a ţinut cursuri de
literatură greacă. Cu studii sau fără studii de specialitate certificate,
Nietzsche este un filosof, sau, bine spus este şi filosof, pe lângă fiinţarea
lui ca filolog, poet, estetician – special, muzică. A avut preocupări de etică.
Am putea vorbi ca despre un spirit renascentist (târziu) lipsindu-i dimensiunea
artelor vizuale.
Concepţia
filosofică a lui Nietzsche nu este cuprinsă într-un sistem filosofic ca de
pildă la Platon, Aristotel, Kant, Hegel etc. In fond ce este filosofia? O
viziune de ansamblu asupra lumii. La început asupra existenţei materiale ce ne
înconjoară, apoi asupra omului şi a creaţilor lui. Grecii vechi o defineau ca
dragoste de înţelepciune. Sub acest aspect, opera lui Nietzsche este plină de
înţelepciune. Că unii acceptă sau nu tezele formulate de el este o altă
problemă.
Nietzsche
îşi prezintă ideile filosofice într-un mod aparte. Eseuri scurte, aforisme,
exprimări, adesea, poate prea adesea, artistic, face apel la simboluri, dar
sunt idei despre rosturile lumii, ale savanţilor, ale filosofilor, despre
specia umană cu cele două componente definitorii, bărbatul şi femeia, despre
creaţiile omului, religioase, morale, estetice… Într-un cuvânt filosofice.
Opera
principală care a resuscitat conştiinţe din somnul dogmatismului a fost Aşa grăit-a Zarathustra, determinând o
invazie de păreri pro şi contra. Ideile principale, veşnica reîntoarcere,
supraomul, voinţa de putere sunt reluate, adâncite în Dincolo de bine şi de rău. Aşa grăit-a Zarathustra poate fi
considerat şi un roman, un poem în proză. Calităţile stilistice, combinarea
cuvintelor, sensul şi subînţelesul propoziţiilor, metaforizarea exprimării ne
dau dreptul să facem astfel de apreciere. Într-o aranjare mai haotică,
neconvenţională, Aşa grăit-a Zaratustra, putea
deveni cel mai reuşit poem post modernist.
În Dincolo de bine şi de rău, exprimarea
este filosofică, deşi se trădează şi spiritul de poet al autorului. Nietzsche
se distinge de predecesorii săi, fie filosofi, fie filologi, nu numai prin
conţinutul de idei al cărţilor sale, sau felul de exprimare, ci şi prin
redactarea lor. Aş zice, un model al spiritului german. Eseurile, aforismele
sunt numerotate; apare ca un autor foarte ordonat, sistematizat, uşor de
studiat, de conspectat. Dar numai în aparență înţelegerea lui este uşoară,
profunzimea ideilor obligă la meditaţie iar superficialitatea în lecturare te
du-ce spre marginalizare sau la păreri greşite.
Dincolo de bine și de rău cuprinde nouă capitole, cu teme diferite, toate având un
fir roșu, concepția din Așa grăit-a
Zarathustra. De la început, din subtitlu, Preludiu la o filozofie a viitorului ne anunţă care ar trebui să
fie conţinutul filosofiei, o filozofie în afara dogmatismului. Încă din
introducere el scoate sabia critică, dacă o fi băgat-o în teacă după ce a scris
Aşa grăit-a Zarathustra, mpotriva
vechilor filosofii, începând cu floarea
cea mai aleasă a antichităţii, cu Platon.
Pentru
început, În dincolo de bine și de rău Nietzsche
face o critică a prejudecăţilor filosofilor. Voinţa de adevăr îi obligă să
răspundă la diferite întrebări, credinţa filosofilor se află în antinomia
valorilor De omnibus dubitandum. Filosofii
nu se îndoiesc de acest adevăr, iar noii filosofi vor fi filosofi ai
variantelor periculoase, negarea adevărului este o condiţionare a vieţii, dar
opunerea faţă de valorile acceptate este o condiţie primejdioasă. Filosofia lui
este o asemenea gândire. Nietzsche acceptă asemenea poziţie O filozofie care îşi asumă acest risc se
situează, astfel, ea însăşi dincolo de bine şi de rău, De pe această
poziţie se ridică împotriva credinţei în conceptele filosofice chiar în marea
descoperire a lui Kant, cum sunt posibile judecăţile apriorice, de care
filosoful de la Keonisberg era mândru dar este de acord că raţionalismul lui
Kant, al filosofiei germane, în genere, este un antidot împotriva
senzualismului atotputernic Desigur face referiri la senzualismul englez care a
predominat, filosofic, secolul 18. Lumea nu este o creaţie a organelor de simţ
Acceptarea unei astfel de teze ne duce la ideea radicală Reducţio ad absurdum. În acelaşi timp. Nietzsche nu admite nici
atomismul materialist, se consideră un Copernic, un vizionar împotriva
aparenţelor. Filosofia lui Nietzsche se reduce până la urmă la voinţa de putere . Pshologia, ca şi
filosofia s-a împotmolit în prejudecăţi şi temeri morale(…) a o concepe aşa cum o concep eu, şi anume ca
morfologie şi teorie a voinţei de putere, psihologia va reprezenta calea spre
problemele ei fundamentale,
Omul, deci
şi filosoful, văzut de Nietzsche trebuie să aibă un spiririt liber. Dar puţini
sunt cei independenţi. Independenţa este un privilegiu al celor puternici. Cred că ideile noastre cele mai elevate sună – şi aşa şi trebuie - ca nişte nerozii, poate chiar ca fără de legi
atunci când, în mod nepermis se întâmplă să ajungă la urechea celor care nu
sunt făcuţi, predestinaţi pentru asta. Aceste idei sunt rezultatul voinţei
de putere, a omului liber, iar Nietzsche se consideră un om liber iar noii
filosofi au ceva din spiritul lui.
În conştiinţa multora, prin sintagma ce a
enunţat-o – Dumnezeu e mort – Nietzsche apare ca un ateu. Autorul lui Aşa grăit-a Zarathustra este departe de
o asemenea atitudine. E drept că el face
o critică aspră religiei, bisericii, creştinismului, dar el nu face decât să
arate care este situaţia în sânul creştinismului şi care sunt efectele
activităţii slujitorilor bisericii. În Dincolo
de bine şi de rău, capitolul IV se intitulează Fiinţa religioasă. Este o analiză a comportării omului religios şi
a efectelor credinţei asupra omului. Pentru Nietzsche, credinţa creştină este
de la bun început un sacrificiu, sacrificiu al libertăţii, al mândriei, al
încrederii spiritului în sine însuşi. Mânăstirile sunt închisori ale
sufletului, biserica prin ideile sale de renunţarea la lumea reală duce la
mortificarea sufletelor, face din om un sublim
avorton. Consideră că preoţii sunt oameni
insuficient de mari şi de aspri pentru a avea voie să lucreze ca artişti la
modelarea omului… au domnit cu deviza lor „egali în faţa lui Dumnezeu, peste
destinul Europei , până ce, în sfârşit, iată că au izbutit să obţină o specie
minoră, aproape ridicolă, un anima gregar, ceva blând, bolnăvicios şi
caraghios, europeanul de azi.
Desigur, în acest citat este destul de
străvezie idea lui Nietzsche despre omul viitorului, omul cu voinţă de putere,
supraomul. Acelaşi mod de gândire îl întâlnişi în însemnările lui Nietzsche
despre morală. În capitolul V, Contribuții la istoria naturală a moralei, critica este îndreptată
împotriva unei morale impuse, a normelor morale stabilite de democrați și socialiști. Morala
pe care o critică, este o tiranie împotriva rațiunii, naturii,. Cei ce cred în
astfel de morală sunt calificați drept prostănaci principii prestabilite. Și în morală
acționează
voinţa de putere. Este nevoie de un nou tip de filosofi şi conducători, spirite
libere care să creeze condiţiile pentru apariţia unei noi morale, a celui
puternic, a omului viitorului.
După Nietzsche vechea filozofie trage să
moară. Face deosebire între profesorii de filozofie şi filosofi. Filosofii propriu-zişi sunt oameni care
ordonă şi legiferează. Voinţa lor de adevăr este voinţa de putere. Filosoful
este predestinat rezolvării marilor probleme. Nu oricine doreşte poate fi
filosof, Nietzsche situează filozofia deasupra ştiinţelor, pe filosof deasupra
savantului, care nu este capabil de sinteză.
Virtuţile
omului secolului 20 (Nietzsche nu l-a mai apucat) vor fi cu totul altele,
Dintre acestea amintim iubirea duşmanului. Judecarea şi condamnarea morală este
considerată o trăsătură a spiritelor limitate. Acţiunea din dragoste nu este
lipsită de interes. Ţine de bunul gust să nu ai dreptate. În orice dorinţă se
află un strop de cruzime. Are milă pentru hedonişti, pesimişti, utilitarişti.
Făcând
analiza trăsăturilor unor popoare, Nietzsche se opreşte doar la germani,
englezii şi francezi. Deşi îi laudă pe germani, are admiraţie faţă de francezi.
Pe evrei îi ia în discuţie doar pentru că trăiesc în Germania. Rezolvarea
problemei evreieşti o vede prin oprirea evreilor de a intra în Germania, dar
selectiv. În capitolul Popoare şi patrii,
ne prezintă cultura popoarelor amintite. Important este în acest capitol,
poate, nu caracterizările făcute ci evidenţierea calităţii de muzicolog a lui
Nietzsche. Aforismul 240 poate fi dat drept model de cronică muzicală.
Din lecturarea ultimului capitol al IX-lea, ne
dăm seama ce înţelege Nietzsche prin noţiunea de aristocrat, folosită adesea,
prea adesea în scrierile sale. Aristocratul este opus plebeului, dar nu
situaţia socială o are în vedere, deşi de la aceasta porneşte şi o foloseşte ca
metaforă în scrierile lui, ci ca virtuţi, calităţi ce se întrupează în fiinţa
lui, voinţa de putere, elitismul, într-un cuvânt supraomul. Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău, ca şi În Aşa grăit-a Zarathustra prevesteşte o
nouă lume, cu alte valori morale, filosofice, bazată pe alte principii. Îşi
încheie cartea cu o poezie, trădându-şi structura sa poetică şi vorbind în
metafore despre viitorul lumii, într-o perioadă istorică de mari confruntări
politice dar şi de descoperiri ştiinţifice. Sfârşitul secolului 19 se afla la
răscruce de drumuri. Nietzsche încearcă să aleagă unul. Unii zic că a fost cel bun,
alţii ba. În secolul care a urmat cărările s-a încurcat şi mai mult, crizele
economice, politice, a valorilor morale s-au adâncit. Memoria istoriei a
reţinut multe fapte demenţiale. Malraux
zicea că Secolul XXI va fi religios sau
nu va fi deloc. Deocamdată secolul
XXI există şi nu este mai religios decât celelalte, din contră. Poate la noi,
în România, în ceea ce priveşte construirea de biserici dar nu şi al
conştiinţei religioase. Marile sărbători creştine ne aduc în faţă o imagine mai
mult hedonistă decât evlavioasă, de meditaţie creştină Secolul actual a început
cum nu se poate de prost, crizele sfârşitului de secol XX s-au adâncit iar
viitorul ne este proiectat nu de filosofi sau savanţi ci de cititori în astre.
