"Cum poate sa moara un om in a carui gradina creste salvie?"
Intrebarea, demna de-a fi inclusa intr-o reclama, a scrijelit-o, candva, un
calugar evlavios: cu pana, pe pergament, la lumina unui opait, intr-o
cancelarie manastireasca din golful Salerno
In acele vremuri, planta cu inflorescente liliachii, ale carei frunze
condimenteaza traditionala bucatarie italiana, era deja apreciata de secole
pentru puterile ei vindecatoare. Druizii credeau ca salvia poate sa-nvie
mortii, iar medicii Egiptului antic ii cunosteau efectul miraculos asupra
barbatilor impotenti si sterili.
Fara-ndoiala ca zelosul calugar s-ar fi aruncat in genunchi in fata icoanelor,
daca vreunul din frati i-ar fi soptit la ureche ca leacurile transcrise de el
cu litere impodobite cu fel de fel de inflorituri, erau, de fapt, cunostintele
unor pagani fara frica lui Dumnezeu. Ar trebui sa i se multumeasca pentru
naivitate, caci cunostintele salvate de el din Antichitate, impreuna cu fratii
si surorile lui, imbogatite cu propriile lor descoperiri si cu un strop de
medicina populara temeinica, ii fascineaza - la o mie de ani distanta - in
egala masura pe discipolii medicinii alternative, ca si pe savantii din
mileniul trei.
Plantele medicinale - de la arnica la tataneasa - sunt studiate astazi in
laboratoare moderne din toata lumea, ocupand tot mai mult rafturile din
farmacii.
Proclamate drept realizari de ultima ora ale fitoterapiei moderne,
plantele-vedete sunt cunoscute de fapt de sute de ani, cand calugarii si
maicile le cultivau in gradinile manastirilor, preparand din ele fierturi si
unsori, zdrobindu-le in mojare semintele, vlastarii, frunzele si fructele.
Adesea, preparatele aveau in ele si 7 ingrediente miraculoase, adica exact
numarul zilelor in care si-a desavarsit Dumnezeu Creatia. Sanatatea era
mantuire, iar mantuirea era mila divina, dupa cum credeau tamaduitorii acelor
vremuri. In schimb, boala era dezordine si dezechilibru. La aceasta consimt
intru totul - pe baza altor temeiuri - si medicii occidentali. Solidarizarea
dispare insa cand e vorba de cele 4 "seve" elementare, pe care terapeutii
din Evul Mediu incercau sa le mentina intr-o armonie perfecta: sangele,
mucoasa, bila galbena si bila neagra. Daca vreuna din aceste seve exceda in
organism, iar impotriva disproportiei create nu exista nici o planta
vindecatoare, surplusul trebuia indepartat imediat cu ajutorul ventuzelor, al
purgarii, al lasarii de sange, procedee bine cunoscute pe-atunci pacientilor
chinuiti.
"Multe boli erau tratate cu succes, chiar daca medicina oferea - din
perspectiva de-acum - si motivari confuze, greu de descifrat", spune
Johannes Mayer, cunoscut specialist german in istoria medicinii. Incepand din
1999, sub indrumarea sa, cercetatorii din WŸrzburg, sprijiniti financiar de o
firma farmaceutica, au studiat sute de manuscrise din bibliotecile si arhivele
manastirilor, pentru a afla plantele valoroase. Au intocmit o adevarata
"fitoteca", cu microfilme, dupa care si-au oferit rezultatele catorva
asezaminte monahale, ajutandu-i pe calugari sa reinvie traditia cultivarii de
plante vindecatoare in manastirile din Germania .
Exista metode vechi de tratament care astazi ni se par ciudate, dar care au
rezistat cu succes cercetarilor si criteriilor moderne. Astfel, bacteriile
continute de "o alifie" calugareasca menita sa vindece ranile,
preparata din excremente de oaie, miere si mucegai, actioneaza, dupa o aplicare
de cateva zile, ca un antibiotic. Privite astazi cu suspiciune, vindecarile cu
urina si fecale de animale erau practicate pe scara larga in Franta, Italia si
Germania, multe dintre ele fiind reluate in cercetari stiintifice de laborator.
Dar bolile nu erau tratate doar cu leacuri din plante. Intre zidurile groase
ale manastirilor medievale se practica asiduu si igiena cotidiana. E drept ca
baia totala le era interzisa mai cu seama calugarilor novici, insa spalatul
temeinic facea parte din programul obisnuit, iar efectele erau evidente.
"Este demn de remarcat faptul ca in plina epoca de inflorire a medicinii
monastice, nicaieri in Europa n-au existat molime periculoase", spune
Johannes Mayer. Lucrurile s-au schimbat abia in secolele XII-XIII, dupa ce
edictele papale si decretele conciliale au interzis practicarea medicinii in
interiorul manastirilor, toti cei fagaduiti lui Dumnezeu fiind obligati sa se
concentreze in exclusivitate asupra rugaciunii si a cantecelor bisericesti.
Prin aceasta, soarta medicinii monastice fusese pecetluita.
Astazi, congregatiile incep sa-si reaminteasca de bogata mostenire medicala
lasata cu sute de ani in urma, si asta nu doar spre binele sanatatii
calugarilor, ci si spre prosperitatea asezarilor manastiresti. Calugaritele
Ordinului Dominican din Koblenz, de pilda, au creat locuri speciale de cazare
pentru oaspeti, carora le vor oferi - incepand din august - o gama intreaga de
procedee terapeutice, de la plante medicinale la terapia cu apa sau la meditatia
evlavioasa, adica o adevarata terapie alternativa. (Cand vor aparea si-n Romania
Intemeietorul fitoterapiei monastice a fost, pentru lumea occidentala, Sfantul
Benedict din Nursia. Primele asezaminte monahale intemeiate de el in secolul al
XVI-lea, la Subiaco si Monte Cassino, au marcat inceputurile recuperarii
invataturii Evului Mediu. Au urmat curand zeci si zeci de alte manastiri, pana
ce Europa a fost "acoperita", practic, de o retea densa de comunitati
care respectau indemnul Sf. Benedict, valabil si astazi: "Ora et labora -
roaga-te si munceste", si care au pastrat si au inmultit cunostintele
medicale ale secolelor precedente.
Sfantul Benedict fie laudat!, pentru ca i-a invatat pe calugari sa scrie si sa
citeasca, instituind astfel, pe langa cucernicie si smerenie, educatia si
cultivarea. Ba a facut chiar mai mult. "Grija pentru bolnavi trebuie sa
stea inainte de toti si de toate", propovaduia el, punand astfel bazele
medicinii Evului Mediu.
In cei suferinzi, calugarii Il intalneau pe Hristos, si de aceea fratii bolnavi
erau scutiti de asceza, primind, pe langa ingrijiri medicale, carne si vin,
chiar si in zilele de post, ca sa se intareasca. De regula aceasta generoasa au
profitat - se spune - unii calugari mai necredinciosi, care si-au exagerat
suferintele sau chiar le-au inventat, doar pentru a se bucura de avantajele
oferite.
Pana in secolul al XIII-lea, abatiile din Europa lasau adesea impresia
de ambulator, pentru ca acolo nu erau ingrijiti numai fratii si surorile
propriului Ordin, ci si taranii din zona si chiar principii si regii care-i
cautau pe calugari pentru a-si alina necazurile si ranile. Intrajutorarea
crestineasca a adus unui mare numar de manastiri celebritate si surse sigure de
venit. Cea mai veche carte germana de medicina, cu peste 750 de retete
calugaresti, datand din vremea lui Carol cel Mare, propune un fel de regulament
al taxelor, in beneficiul celor saraci. Cine avea mai mult trebuia sa plateasca
mai mult, pentru ca din ce prisosea sa poata fi ajutati nevoiasii.
Oricat de moderna ar fi din multe puncte de vedere medicina lasata mostenire de
vechii calugari, ea cere, de fapt, un singur lucru: discernamant sau
"discretio", cum il numea Sf. Benedict. Caci "distanta"
dintre vindecare si moarte - chiar si in cazul metodelor "blande" -
este ingusta ca muchia de cutit. Multe dintre invataturile ce-au razbatut prin
secole pana la noi sunt o marturie a intelepciunii calugarilor si a puterii
vindecatoare a plantelor. Dar vechimea singura nu este o garantie a calitatii
metodelor terapeutice. Cunostintele de anatomie a omului erau inca destul de
limitate, iar unele leacuri, precum "calmantele", preparate in Evul
Mediu din nebunarita, matraguna si seva de mac, le-or fi luat unor bolnavi
durerile cumplite, dar le-au luat, din cand in cand, si... viata.
Chiar daca unele dintre retetele de odinioara se bazau mai ales pe
superstitiile atat de raspandite pe-atunci, merita, cu siguranta, sa aruncam o
privire peste manuscrisele asa de frumos ilustrate si, in special, in
"hortulus" - gradina cu plante medicinale, nelipsita din nici o
manastire medievala din Occident.
"Spre deosebire de medicina Antichitatii, care prelucra cu predilectie
maruntaiele de animale, inclusiv ficatul de vultur, eliminarea carnii din hrana
calugarilor crestini a facut ca medicina Evului Mediu sa scoata in evidenta
importanta plantelor vindecatoare", explica Johannes Mayer.
In secolul al IX-lea, staretul Manastirii Reichenau, Walahfrid Strabo - adica
"sasiul", dupa cum indica porecla sa latina -, proslavea in cantecele
sale 24 de plante, descriind in versuri clare si bine ritmate cum se amenajeaza
gradina ideala. Despre anason se spune, de pilda, ca: "samanta lui bauta
cu lapte de capra linisteste stomacul balonat si grabeste curand mersul sovaitor
al digestiei". Efectul este, realmente, cel scontat, dupa cum confirma
medicii de astazi. "Ridichea neagra, cu radacina destul de iute, calmeaza
tusea care te scutura, iar zeama preparata prin macinarea semintelor lecuieste,
adeseori, bolnavii de oftica."
Pana si indicatiile lui Walahfrid indeamna la prudenta. Caci cei care nu le
respecta prea riguros - cel putin in cazul macului de gradina - pot fi acuzati
pentru detinere sau consum de droguri.
Astazi, remediile binefacatoare nu sunt doar fierturile, alifiile sau
compresele pe care le aflam din cartile vechi de medicina monastica.
Manastirile ofera balsam si pentru suflet. Extrem de priceputa in materie este
sora Scholastica de la Manastirea "Sfanta Hildegard" din Germania . Cand aude ca, mai ales in cercurile "New
Age", celebra intemeietoare a abatiei, Hildegard von Bingen, este
considerata drept autoarea unor metode de vindecare cu efecte aproape magice,
voalul de pe cap incepe sa-i tremure usor. "Nu exista o <<medicina
Hildegard>>", spune ea revoltata, "si v-as fi recunoscatoare
dac-ar afla acest lucru si altii."
Preacuvioasa Hildegard, stareta manastirii de pe malul Rinului, a fost,
si ea, un "vlastar" al Evului Mediu, astfel ca evlavia ei, oricat de
profunda ar fi fost, n-a putut inabusi complet ispititoarea superstitie marcata
de mituri si magie. "Smaragdul", spunea Hildegard intr-una din
scrierile sale, "se intruchipeaza din vigoarea verde a aerului si ajuta
impotriva junghiurilor, a bolilor de inima si a durerilor de stomac." Deci
nu era o vindecatoare "sfanta". Dar pentru noi, astazi, importante nu
sunt retetele sfintei Hildegard si nici cunostintele ei incomplete despre
organele interne, ci viziunea ei asupra omului in complexitatea lui. Calugarita
benedictina stia precis ca sufletul si trupul se pot vindeca doar impreuna si
asta inainte ca, peste secole, medicina alternativa sa descopere principiul
holistic si psihosomatica.
Si mai putem invata ceva de la ea: ca bolile fac parte din viata noastra.
Hildegard a aflat pe propria piele ce-nseamna suferinta. "Boala m-a blocat
si m-a invalmasit asa de tare in itele durerii, incat simt c-o sa mor",
marturisea ea candva. Dar asta n-a impiedicat-o sa scrie, sa studieze si sa
traga semnale de alarma. "Daca ai avea parte numai de fericire", ii
spunea ea unui calugar cunoscut, "ai fi ca un rac care nu merge decat
indarat, nu si inainte." Cu alte cuvinte: suferinta, pe care n-o putem
evita, ne da sansa sa evoluam. "In prezent, noi comitem o greseala grava
incercand sa eliminam din viata noastra orice boala si deci moartea",
afirma sora Scholastica.
Cunostintele de specialitate ale medicilor Evului Mediu au ramas, cu siguranta,
mult in urma medicinii moderne. Dar oare nu intelegeau calugarii vindecatori,
mai adanc decat multi dintre noi, viata si moartea? In orice caz, fascinatia
medicinii monastice nu este produsa doar de gradinile frumos ingrijite. Din
retetele vechilor tamaduitori intelegem si imaginea de ansamblu a omului din
Evul Mediu, si anume: ideea de interdependenta si de ordine care guverneaza tot
universul.
