Drama - specie a
genului dramatic , in versuri sau in proză cu un conţinut grav, serios,
uneori tragic, prezentat
intr-o formă familiară, fără a exclude elementele comice. Principala
componentă o reprezintă conflictul;
exprimă întreaga complexitate a vieţii reale; conţine
diferite tipuri de personaje.
Tipuri de
dramă:
- D.p.d.v.
tematic: socială, istorică, de idei, psihologică;
- D.p.d.v.
al curentului literar: romantică, realistă, naturalistă, simbolistă,
expresionistă etc.
Jocul
ielelor (1918) este o dramă de idei, o "dramă a absolutului". De
fapt, C. Petrescu disociază drama absolută de
drama de idei. Dramaturgul consideră că acţiunea dramei absolute se desfăşoară
exclusiv sub influenţa unor acte de cunoaştere,
la nivelul conştiinţei, iar evoluţia dramatică se constituie din şirul revelaţiilor
succesive in conştiinţa personajului principal; imposibilitatea de a găsi
certitudini provoacă drama.
Teatrul de
idei înseamnă, după C. Petrescu „punerea
in dialog dramatic a unor teorii filosofice de ultimă oră”.
"Jocul
ielelor" prezintă trăsăturile unei drame de idei:
- tema -
drama autoiluzionării;
- conflictul se declanşează in conştiinţa
personajului principal; se naşte dintr-o criză de
conştiinţă, din confruntarea lumii ideilor cu cea a realităţii degradate moral;
- un nou
tip de personaj - intelectualul care se raportează la absolut ,dar inadaptat in
societatea
in care trăieşte - acţiunea este redusă, confruntările petrecându-se in planul conştiinţei;
Tema
dramei - drama intelectualului, care se raportează la absolut şi intră astfel
in conflict cu sine şi cu ceilalţi.
Titlul
piesei este o metaforă pe care o "descifrează" chiar dramaturgul: "Jocul
ielelor este jocul ideilor". Metafora sugerează de fapt, supremaţia
conştiinţei (a ideilor) asupra existenţei."Jocul ielelor" inseamnă "o dramă a iluzionării". (EIena
Zaharia-Filipos)
Piesa
este structurată în trei acte, alcătuite din XII tablouri şi din
scene. Este structurată pentru a putea fi reprezentată scenic;
dramaturgul intervine doar prin indicaţiile scenice (didascalii).
In
ceea ce priveşte reperele temporale si spaţiale, acţiunea dramei se
petrece in preajma izbucnirii primului război
mondial, in mai 1914 , la redacţia unui ziar bucureştean, "Dreptatea
socială", organ al partidului
socialist.
Drama
personajului central, Gelu Ruscanu, provine din conflictul dintre
concepţia sa despre dreptatea absolută şi
ordinea concret - istorică, ce nu corespunde imaginii teoretice.
Vindecat
de o iubire eşuată, Gelu Ruscanu se angajează intr-o nouă acţiune a spiritului,
dar acum in plan social, pentru apărarea ideii
de dreptate absolută. Personajul se află in posesia unei scrisori a fostei sale
iubite Măria Sineşti, din care reiese că ministrul Justiţiei a comis o
crimă pentru a-şi însuşi averea bătrânei ucise. Ruscanu trăieşte cu sentimentul
complicităţii şi, pentru a scăpa de acest sentiment apăsător, hotărăşte să publice scrisoarea ce-1 incriminează pe
ministrul Şerban Saru-Sineşti.
Piesa
începe cu momentul hotărârii lui Gelu de a publica scrisoarea in ziarul
"Dreptatea socială", dar această
hotărâre este mereu amânată. Amânarea devine astfel un pretext scenic
(truc de retorică dramatică) ce va
dinamiza acţiunea piesei (tot o scrisoare de amor, niciodată publicată,
constituie şi intriga comediei lui I.
L.Caragiale, "O scrisoare pierdută").
Pe scenă se perindă mai multe personaje,
care vor să-l convingă , fiecare aducând argumente
diferite, că o asemenea campanie este periculoasă. Prima scenă importantă in acest
sens o reprezintă întâlnirea dintre Ruscanu şi
Irena, mătuşa care 1-a crescut. Femeia invocă imaginea lui Grigore Ruscanu,
tatăl lui Gelu, faţă de care are o datorie etică. Află că Sineşti a
făcut un gest de generozitate sufletească faţă de Grigore Ruscanu, pe care 1-a acoperit financiar şi moral
atunci când acesta delapidase o sumă importantă de bani pierdută la cărţi.
In sufletul
"pustiit" al eroului are loc o răsturnare a imaginii tatălui;
revoltat şi "copleşit" are tăria să-şi continue campania împotriva lui Sineşti.
O altă confruntare importantă
este aceea dintre Ruscanu şi Praida, din actul al treilea, doi prieteni cu
concepţii filosofice diferite. Pentru Gelu, dreptatea este absolută, dar pentru
Praida aceasta este un factor istoric determinat de circumstanţele istorice şi
social-politice: "Criteriul dreptăţii e totdeuna o cauză". Aşadar in
concepţia lui Praida, ideea de drepatate trebuie coborâtă din sfera abstractă a
teoriei şi aplicată la necesitatea istorică,
concretă.
O scenă
cheie a piesei este întâlnirea lui Gelu cu Saru-Sineşti din actul al III-lea. Ministrul vine in redacţia
ziarului socialist şi-l atacă prin surprindere pe Ruscanu, invocând tocmai
moralitatea pe care redactorul o apără. Astfel, Gelu,
care a trăit in imoralitate chiar cu soţia ministrului nu are acum deloc
autoritatea să dea lecţii altora. De asemenea,
ii atrage atenţia că scrisoarea unei femei nevropate, labile emoţional nu poate
constitui o probă juridică. Replicile sarcastice ale lui Sineşti dezvăluie
abilitatea personajului, care conduce discuţia pe terenul logicii. Este
surprinzător faptul că Sineşti nu foloseşte drept armă scrisoarea compromiţătoare a tatălui lui Gelu, care află acum că
tatăl său s-a sinucis, nu a murit intr-un accident. Nici măcar vizita
Măriei Sineşti nu schimbă hotărârea eroului. Femeia este acum pentru Gelu o
străină, precum femeia necunoscută pe care a iubit-o tatăl său şi din cauza
căreia s-a sinucis. Personajul repetă
destinul tatălui; retrăind in conştiinţă ultimele clipe ale vieţii tatălui său
Gelu se sinucide. Pentru el sinuciderea este un act lucid de conştiinţă;
eroul lui C. Petrescu a crezut că intre o moarte obişnuită şi sinucidere este
chiar distanţa de la trăire la conştiinţă. De fapt, eroul s-a
sinucis nu pentru că partidul socialist i-a impus încetarea campaniei împotriva
lui Sineşti, ci pentru că a descoperit identitatea tragică intre el şi tatăl său.
Gelu Ruscanu este caracterizat
in mod direct in didascalii (indicaţiile scenice sunt ample, semn al
implicării nemijlocite a dramaturgului in arta spectacolului): "Gelu e un
bărbat ca de 27-28 de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de
melancolie in privire..."; ".. .prins sub zodia umbrelor şi a contrazicerilor".
Personajul
se autocaracterizează: "Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci,
atâta dramă".
Dramaturgul
foloseşte tehnica modernă a relativizării perspectivelor (a oglinzilor
paralele), utilizată in caracterizarea
indirectă. Astfel, pentru Praida şi
Penciulescu Ruscanu este "omul care vede idei", pentru Sineşti este
un însetat de absolut: ".. .judeci pe toata lumea după mentalitatea
dumitale..."; "Cine e de vină că iei fumurile dumitale drept
realiate".
Aşadar,
Gelu Ruscanu este tipul intelectualului lucid, orgolios, dar inadaptat, care se
defineşte ca atare şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Deşi prieten cu
Praida, nu împărtăşeşte aceeaşi filosofie cu el, adică o filosofie pragmatică. Pe Măria Sineşti a iubit-o cândva, dar
femeia nu a răspuns chemării bărbatului şi acum
a devenit o străină.
Un tip uman opus lui Gelu este
Sineşti, ministrul justiţiei. Acesta este
inteligent şi, in acelaşi timp fără scrupule,
necruţător, tipul politicianului versat şi orgolios. Sineşti e un
luptător mai abil decât Gelu Ruscanu, ştie să atace prin surprindere,
să-şi domine adversarul. Cei doi se confruntă direct in actul al III-lea, dar
rezultatul este nedecis, pentru că oricât ar încerca temutul avocat să îndrepte
discuţia pe terenul strict al logicii,
acesta se loveşte de firea fanatică, însetată de absolut, pe care tânărul
redactor a moştenit-o de la tatăl
său.
Personajul
are o relaţie specială cu imaginea tatălui său. Răsturnarea imaginii tatălui il
copleşeşte, se simte lovit in zona cea pură a fiinţei lui. Atunci când Gelu
află că tatăl său s-a sinucis, imaginea părintelui reînvie in conştiinţa fiului, acum purificată, intensă. Cei doi se regăsesc
definitiv in absolut, prin acelaşi destin.
„Jocul
ielelor” este o dramă , prezentând toate trăsăturile acestei specii literare: acţiune
exterioară redusă, conflict interior, personaje care se relevă pe
baza trăirilor interioare.
